Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘barcelona’

Parcul Guell

Sînt emoţionat. În definitiv, pentru lumea lui Gaudi am întreprins aceată călătorie (prea scurtă, off) pe care mi-am dorit-o enorm. Calm şi de la capăt. Totuşi, sînt aici. Autocarul s-a strecurat destul de greu printre străduţele Barcelonei şi a gîfîit amarnic pînă să ajungă la una dintre cele şase porţi ale acestui parc situat pe o colină greu accesibilă. Parc? Ei da, parc. Atît a rămas din acest proiect al lui Gaudi. Gîndit iniţial ca o zonă rezidenţială care ar fi trebuit să cuprindă 60 de locuinţe, parcul Guell a rămas numai un parc apreciat de localnici şi căutat asiduu de turişti. Din cele 60 de imobile proiectate nu au fost construite decît două, plus casa maestrului Gaudi – devenită muzeu.

fachirul

Autocarul ne-a lăsat într-o parcare arhiplină care forfotea de amatorii de a vedea o parte din lumea lui Gaudi. Am intrat printr-o poartă special gîndită de Gaudi şi brusc am plonjat într-o lume aparte în care vegetalul şi mineralul se împletesc în mod fericit. Intrarea este liberă dar la casa muzeu a lui Gaudi, plătim cîte 5 euro. Aleg cîteva fotografii pentru a vă face o idee.

– una dintre cele două case construite

– cum am venit totuşi pentru a ne distra, ne-am întîlnit cu HOMO BARCELONICUS 🙂

Cum cuvintele sunt de prisos, pun în continuare cîteva clipuri

Impresia este de nefiresc. Dar este real, palpabil şi plus de asta, întregul proiect este o lucrare inginerească de excepţie, acea pădure încremenită de beton nefiind altceva decît viaducte care aduc apa necesară în acest cartier rezidenţial. timpul se scurge nemilos, deci ne adunăm la autocar şi pornim spre ţinta principală a călătoriei La Sagrada Familia.

Read Full Post »

În drum spre Barcelona

A venit Silvia, ghida noastră vorbitoare de limbă română care s-a scuzat pentru aseară şi ne-a promis că astăzi, ne va face la toţi, pe plac. Ne-a distribuit cîte un pachet cu hrană rece (picnik – spune ea) ne-a urcat într-un autocar şi ne turuie la foc automat cum putem ajunge din această localitate, Llorete del Mar, în alte localităţi, inclusiv la Barcelona, pe cont propriu. Trebuie să recunosc faptul că infrastructura de transport este pusă la punct şi funcţionează cu precizia unui ceas elveţian. Voi reveni la acest aspect.

Refacem pe lumină drumul parcurs aseară, pe întuneric.

Deja căldura a luat în stăpînire tot; haina care dimineaţa m-a ocrotit de răcoare, acum mă incomodează şi o azvîrl cît colo, ca un nerecunoscător.  🙂 Am ieşit din localitate (nu spun staţiune pentru că de-a lungul coastei, sunt localităţi în toată regula, cu industrie, agricultură etc, turismul reprezentînd numai o parte din activitatea de zi cu zi a catalanilor) şi punem cap compas Barcelona. Este o zonă colinară, pe ambele părţi ale drumului sunt nenumărate hoteluri, restaurante, benzinării şi locuinţe, fie în vile elegante, fie în blocuri. Peste tot, curăţenia străluceşte. O imensă reţea de pasaje sub şi supra terane fluidizează traficul. Am parcurs circa 500 de kilometri în Catalunia şi nu am întîlnit nici măcar o intersecţie! Pe marginea drumului, acolo unde terenul o permite, am văzut furtunuri de irigaţie, exact ca în Israel. Diverse culturi acoperă fiecare bucată de teren iar din loc în loc măslinii îşi etalează rodul care va fi cules în Decembrie.

Soferul, Eduardo, ne spune Olaaa! şi ne asigură că dacă am uitat să luăm de la hotel, are la dispoziţia noastră sucuri, apă şi bere, contra cost, evident. Bine şi aşa! 🙂 Şi ne mai spune Silvia că şoferul ne roagă să nu mîncăm în autocar. Lesne de înţeles, de ce.

Silvia noastră (ghida) ne face o incursiune în istoria zbuciumată a Cataluniei. Amănunte  AICI. Aflăm cu această ocazie că de fapt, Spania (amănunte  AICI ) este alcătuită din 17 provincii autonome, reunite sub sceptrul regelui, mai mult formal. Fiecare provincie contribuie la un fond comun de dezvoltare şi pentru cheltuieli comune (apărare de exemplu). Acum ne aflăm în Catalunia – Spania – Peninsula Iberică pe care Spania o împarte cu Portugalia, apoi la nord cu Franţa şi cu Andorra (paradis fiscal). Toată această coastă este scăldată de apele limpezi ale Mediteranei. Catalunia se împarte la rîndul său în patru provincii – Girona (Costa Brava- sălbatică), Barcelona (Costa Marese), Taragona (Costa Dorada – roşie), Lleida (fără coastă pentru că se află în centrul Cataluniei).

Limba catalană este de sine stătătoare, este limba oficială  iar spaniola este considerată a fi limbă străină. De aici şi snoava că fiecare catalan, pe lîngă limba maternă, ştie cel puţin  o limbă străină. 🙂 Dar nu este nimic de glumă. Toate inscripţiile sunt în cele două limbi, numai prin locuri foarte aglomerate (aeroport de exemplu) mai vezi ceva inscripţii în franceză sau în engleză.

Pentru a marca definitiv diferenţa de Spania, catalonezii au interzis luptele cu tauri, au eliminat simbolul naţional – taurul – şi au adoptat un alt simbol – măgarul – pentru că este un animal încăpăţînat şi muncitor. Coridele sunt permise în toate celelalte 16 provincii, fiind considerate urmaşele luptelor cu gladiatori. De fapt, lupta aceasta provine dintr-un obicei străvechi în care tinerii iberi odată ajunşi la 16 ani, se luptau cu animale sălbatice (lei) pentru a-şi dovedi bărbăţia, căpătînd statut de războinici. Apoi, Silvia ne povesteşte cum sunt  crescuţi şi antrenaţi taurii pentru lupte, cum se antrenează toreadorii pentru lupte, ce trofee obţin aceştia dar pe mine această violenţă mă oripilează şi nu am notat amănuntele.

Vremea a trecut pe nesimţite, am ajuns în Barcelona, iar prima oprire va fi la Parcul Guell.

 

Read Full Post »

Zborul

Tare greu mai trece timpul cînd nerăbdarea dă în clocot. Şi cum pînă la urmă vremea se toacă aproape la fel, fie că stai acasă cu ochii pironiţi în televizor, fie că stai la aeroport, am închis ferestrele, am tras perdelele şi am pornit cu trolerele către aeroportul Băneasa. Formalităţile au decurs rapid dar tot mai sunt două ore de topit pînă la zbor. Aeroportul este mic, dar forfoteşte. Pleacă lumea pe rupte. Criză? N-au aceştia treabă cu criza. Nici cu politica. Fericiţi oameni!

Cred că am plecat tocmai la timp din Bucureşti. După ce a fost splendidă timp îndelungat, vremea s-a stricat brusc şi parcă stă să plouă. Cum o fi pe Costa Brava?

Avem o întîrziere de cîteva minute pentru că ambarcarea a fost gîndită de nişte incompetenţi care după ce că-s proşti ca noaptea sunt şi agresiv-obraznici; şi nesimţiţi pe deasupra. Cele două sute de metri dintre aeroport şi avion, au fost parcurse la bordul unor mafio-buze care parazitează aeroportul. La traficul acestui aeroport, fiecare avion ar putea să tragă chiar lîngă uşa aeroportului, dar în acest caz, cum s-ar mai îmbogăţi mafia autobuzelor din aeroport?

Vom zbura cu un A 320 operat de Wizz Air. Nu există locuri rezervate. Fiecare stă pe unde apucă. Acesta este numai un aspect al zborului low-cost. În timp ce motoarele urlă  puternic, două fete frumuşele ne ridică moralul explicîndu-ne ce trebuie să facem în caz de catastrofă – uşile de evacuare, măştile de oxigen, colacul de salvare, etcaetera…

Ne înscriem pe pistă. La capătul ei motoarele sunt turate la maxim iar după ce frînele sunt eliberate avionul aleargă pînă prinde portanţă şi se desprinde hotărît de sol, avîntîndu-se spre cerul înnorat. Zburăm o scurtă perioadă de timp printr-un alb lăptos rarefiat şi nu după multă vreme avionul sparge plafonul de nori şi este scăldat în lumina unui soare strălucitor.

Motoarele torc liniştite ca nişte pisici uriaşe şi fiecare pasager se cufundă în cîte ceva: unii în somn, alţii în reviste, eu în scris iar vecinul meu din stînga, trage cu ochiul la ce scriu. 🙂 Fetele ne anunţă că putem comanda cîte ceva de papa sau de pilit, contra cost, evident. Mare brînză, n-au. Sandvişuri, sucuri, apă, vin alb sau roşu, vodka, whiski, rom, salut. A! şi bere Heineken. Un suc sau o bere costă 3 euro, un sandviş dublu tot 3 euro, iar fix 0,187 L de vin, patru euro. Cum vă place? De fapt, milostivă, compania low-cost nu face decît să ne obişnuiască de pe acum cu preţurile care ne aşteaptă de acum încolo… Zborul va  dura circa trei ore dar este mai puţin confortabil decît a fost cu Boeing 737. Spaţiul este mai înghesuit, scaunele nu se rabatează, dar sunt destui amatori. În afară de turişti, mai sunt şi unii care “lucrează” în Spania, dintre care unul stă chiar lîngă mine. Freză de jme cu creastă, tunsă scurt şi încheiată cu perciuni şto, unghii lăcuite la capetele unor degete lungi, de”pianist”, mîini fine pe care nu văd nici-o bătătură, privire între placid şi şme, deşi nu prea pricepe ce-i explică stewardesa despre mîncare. Ce lucrează? Tien, tien, secretul lui Polichinelle! 🙂

Am trecut pe lîngă fiecare rînd de scaune contrariindu-i pe pasageri. Nu făceam decît să-i număr dar cine ştie ce le-a trecut unora mai tuciurii prin tărtăcuţă? mi-au ieşit la socoteală 128 de capete care acum, înfulecă şi leorbăie de zor. Pămîntul nu se mai vede fiind ascuns de nori, iar deasupra se vede un cer limpede-albastru-senin.

A trecut deja o oră de zbor. Ne mai despart vreo două ore de Barcelona şi poate încă vreo două de Costa Brava. După ce-au adunat resturile (ambalaje, sticle) fetele trec pe lîngă noi îmbiindu-ne cu parfumuri, jucărele şi-alte cele. Nu prea au succes.

Am ieşit din plafonul compact de nori şi vedem undeva jos nişte munţi care par ca de jucărie. Pe ici pe colo, crestele sunt acoperite de nea şi rar se mai vede şi cîte-o localitate. Om fi deasupra Italiei? Socotind după timp, pare plauzibil. Asta înseamnă că nu peste prea multă vreme, vom zbura deasupra Mediteranei iar peste încă aproximativ un ceas, vom fi la Barcelona…

Am impresia că deja am intrat pe un curs de zbor descendent. Echipajul confirmă că tocmai a început procedura de aterizare. Suntem suspendaţi între două splendori albastre: înaltul cerului care devine din ce în ce mai înalt şi albastrul vălurit al Mediteranei. Ici colo, cîte-un petec de nor înviorează peisajul iar soarele străluceşte orbitor în stînga avionului care toarce tot mai molcom. Apa se vede din ce în ce mai aproape şi se distinge limpede siajul unor nave care o brăzdează maiestuos. O scurtă scuturătură urmată de aplauze, ne anunţă că am aterizat.

 

Read Full Post »

Gaudi

În urmă cu un an de zile, visam cu ochii deschişi, AICI pe blog, despre lumea lui Gaudi. Cum peste foarte puţină vreme acest vis mi se va împlini, am reluat acea carte la recitit pentru a fi cît de cît, familiarizat cu locurile respective. “Deţinem puţine informaţii despre formaţia sa”- spune autorul despre Gaudi. Şi adaugă : “Ştim că a făcut studiile secundare în oraşul natal, Reus, la călugării de la Escuelas Pias, că se mută la Barcelona în 1869 pentru a studia arhitectura, dar este admis la Scoala provincială de arhitectură abia în 1873, la vîrsta de 22 de ani. Pentru această perioadă, ca de altfel şi pentru restul vieţii, trebuie să ne bazăm pe mărturiile discipolilor săi care i-au ascultat şi transmis cuvintele”.

Spirit răzvrătit, Gaudi respectă cu mare greutate regulile stricte ale şcolii, ba, la un moment dat, pentru că nu doreşte să asculte indicaţiile unei profesoare, părăseşte sala de examen. Se pare că primele sale lucrări sunt felinarele din piatră şi din bronz plasate în Placa Real dinBarcelona. A lucrat ca desenator într-o agenţie, este puternic impresionat de raţionalismul francez dar spune adesea că “ trebuie să studiem Evul Mediu pentru a extrage de acolo, bunul simţ! Şi să continuam goticul salvîndu-l de flamboiant”. Ocazia vieţii sale, a fost “concursul organizat în 1882 pentru terminarea catedralei medievale din Barcelona… anul următor, Juan Martorell i Montels, cînd i s-a propus conducerea şantierului la viitoarea biserică Sagrada Familia, situată pe un teren periferic din Eixample, a refuzat, propunîndu-l în schimb pe Gaudi, care pe atunci în vîrstă de 31 de ani, a acceptat misiunea ce avea să-l ţină ocupat toată viaţa”.

Încă din 1878, Gaudi avea să definească întreg conceptul său arhitectural, astfel: “Ornamentaţia a fost şi va fi colorată. Natura nu ne înfăţişează nici un obiect care să nu fie colorat; în vegetaţie, geologie, topografie, regnul animal, totul este un contrast mai mult sau mai puţin viu de culori. De aceea, orice element arhitectonic trebuie să fie colorat”. Această concepţie va fi aplicată riguros de Gaudi, în întreaga sa operă. Fie că a fost vorba despre uluitoarea Sagrada Familia, fie că a fost vorba despre Parcul Guel, fie că a fost vorba despre casele de locuit, fie că a fost vorba numai despre mobilierul conceput special, întreaga lume a lui Gaudi este intens colorată indiferent de materialele de construcţie folosite. Gaudi s-a identificat atît de mult cu opera sa, că ajunsese să locuiască chiar pe şantierul uriaşei biserici. Trăia atît de modest, că atunci cînd a fost lovit de acel tramvai, a fost mai întîi confundat cu un vagabond. Puţin a lipsit ca în timpul războiului civil din Spania, un grup de revoluţionari turmentaţi să dinamiteze turnurile catedralei. Totuşi, Gaudi şi opera sa nu s-au bucurat de aprecierea care le este acordată actual. De-abia după ce opera sa a fost cunoscută de Salvator Dali – marele paranoic a fost revalorizată şi adusă la cotele de popularitate mondială de care se bucură acum pentru ca acum, dacă spui Barcelona, spui automat Sagrada Familia şi prin urmare, spui Gaudi.

Un cadou de la Alex

 

Read Full Post »

Gata!  : am primit confirmarea că avem asigurată cazarea pentru şapte nopţi pe Costa Brava, la un hotel de 4 stele – spune agenţia de voiaj. Vom vedea noi la faţa locului, ce şi cum; plecarea este începînd de mîine, într-o lună de zile.

Acum. De cîte ori am ceva timp liber fie buchisesc într-un ghid de conversaţie român-spaniol, fie caut pe internet locuri prin apropiere care se pot preta la excursii de o zi (avem asigurată o excursie cu ghid vorbitor de limba română la Barcelona dar restul zilelor fiecare familie este pe cont propriu, ori noi nu facem parte dintre sedentarii care stau o săptămînă întreagă cu nasul la soare aşteptînd cuminţei, mesele tip pensiune).

Dar. Mi-am amintit că prin anii ’80 am cumpărat de la Editura Sport-turism cîteva cărţi de călătorie printre care şi cartea care dă titlul acestei postări, carte scrisă în 1843! De Theofile Gautier (cîteva date despre, AICI). Şi cum am vrut să văd ce parfum avea Barcelona în acele vremuri, am căutat cartea, am răsfoit-o şi am rămas nedumerit. Asta pentru că Theophile Gautier nu a acordat decît mai puţin de o pagină acestui oraş, ultima pagină a cărţii sale, pagină pe care o redau lecturii dumneavoastră, în continuare :

“Ne  aflăm la Valencia de vreo zece zile, aşteptînd trecerea unui alt vapor, căci vremea proastă încurcase toate plecările şi toate legăturile. Ne satisfăcusem curiozitatea şi nu mai doream decît să ne întoarcem la Paris, să ne revedem rudele, prietenii, iubitele noastre bulevarde şi mult îndrăgitele rîuri; Dumnezeu să mă ierte, dar cred că nutream şi dorinţa secretă de a asista la un vodevil; pe scurt, viaţa civilizată, dată uitării timp de şase luni, ne chema cu toată puterea. Ne venise pofta să citim cotidienele, să dormim în paturile noastre şi să ne satisfacem nenumărate alte fantezii beoţiene. În sfîrşit trecu un pachebot venind dinspre Gibraltar, ce ne luă şi ne duse la Port-Vendres, trecînd prin Barcelona, unde am stat doar cîteva ore. Înfăţişarea Barcelonei este foarte asemănătoare cu cea a Marsiliei şi specificul spaniol aproape că nu se mai simte; clădirile sunt mari, regulate şi, dacă n-ai vedea uriaşii pantaloni de catifea albastră şi bonetele mari şi roşii ale catalanilor, ai putea crede că te afli într-un oraş francez. Cu toată Rambla sa plantată cu arbori şi cu toate frumoasele-i străzi aliniate, Barcelonaare o înfăţişare oarecum încorsetată şi ţeapănă, ca toate oraşele strînse prea tare într-o centură de fortificaţii.”

Iată cum arată Rambla, în zilele noastre :

„Catedrala este frumoasă, mai ales ales în interior, care e întunecat, misterios, aproape înfricoşător. Orgile sunt de factură gotică şi se închid cu nişte mari panouri acoperite cu picturi : un cap de sarazin se strîmbă îngrozitor sub pandantivul care le sprijină. Din nervurile bolţii coboară nişte fermecătoare lustre din secolul al XV-lea ajurate ca nişte relicvarii. Ieşind din biserică, intri într-un frumos claustru, datînd din aceeaşi epocă, în care domnesc reveria şi liniştea; arcadele claustrului, pe jumătate ruinate, au îmbrăcat culorile cenuşii ale vechilor construcţii din nord.

Strada Plateria (a bijutierilor) te orbeşte cu vitrinele sale ce strălucesc de atîtea bijuterii, printre care se remarcă mai ales nişte uriaşi cercei, mari cît ciorchinii de struguri şi de-o bogăţie greoaie şi masivă, oarecum barbară, dar de-un efect impunător, ce-s cumpăraţi îndeosebi de ţărăncile avute… “

Cum nu poate fi vorba despre Sagrada Familia, am presupus că este vorba despre Catedrala Sfînta Eulalia şi căutînd pe internet, am găsit cîteva vorbe despre şi cîteva imagini pe care le puteţi vedea AICI.

BLOGUL ZILEI :  http://aliceee-traveler.blogspot.com/2011/08/vacanta-la-barcelona-concluzii-si.html

Are cineva sugestii despre ce excursii de o zi am putea face plecînd din Costa Brava?

Les agradeszco anticipadamente! 🙂

Read Full Post »

Jocul Îngerului . Actul I;1. CARLOS RUIZ ZAFON

Fără să fi citit alte cărţi ale acestui autor, şi chiar pînă să ajung la sfîrşitul acestui roman, deja mă încearcă senzaţia că este vorba despre o carte cu certe accente autobiografice, pentru că Zafon, îşi începe cartea abrupt : “Un scriitor nu uită niciodată momentul cînd, pentru prima oară, primeşte cîţiva bănuţi sau un elogiu în schimbul unei poveşti. Nu uită momentul cînd, pentru prima oară, simte în sînge dulcea otravă a vanităţii şi crede că, dacă izbuteşte să facă astfel încît nimeni să nu-i descopere lipsa de talent, visul literaturii va fi în măsură să-i aducă un acoperiş deasupra capului, o masă caldă la sfîrşitul zilei şi lucrul la care rîvneşte cel mai abitir : un nume tipărit pe o biată bucată de hîrtie, care cu siguranţă va trăi mai mult decit el”.

Cartea începe cu fixarea unui prim cadru al desfăşurării acţiunii, debutul ca scriitor al lui Martin David, un tînăr de 17 ani şi ceva, care este băiatul bun la toate în redacţia unui ziar. Ziarul este proprietatea unui clan de indieni care făcuse avere în America, este condus de un director adjunct cunoscut pentru severitatea sa şi a cărei vedetă principală este fiul proprietarului, obscur autor de romane ieftine, cu subiecte alese din lumea gangsterilor. Acesta, domnul Vidal, este un soi de boem întîrziat – are 45 de ani , cu idei progresiste, care încă mai crede că meritocraţia ar trebui să fie la baza societăţii. “ – Se înşeală, afirmă hotărît, directorul adjunct, domnul Basilio Margas; pilocraţia este la baza reuşitei în societate”. Sau, întîmplarea, aş spune eu.

 Pentru că ziarul avea o rubrică săptămînală literară, iar în acea săptămîna articolul respectiv încă nu sosise, domnul Basilio se hotărăşte să-i acorde o şansă lui Martin, la insistenţele domnului Vidal, care citise cîteva povestioare ale lui Martin. Presat de timp, Basilio îi acordă o şansă – limită lui Martin, veritabil tur de forţă : să scrie în mai puţin de şase ore, o poveste publicabilă. Astfel avea să se nască, o suită de povestiri, intitulată Misterele Barcelonei, debut pentru care, Martin va primi prima sumă ceva mai consistentă, din care va putea să-şi cumpere eventual, un costum ceva mai acătării. Recunoscător, Martin avea să îi declare directorului : “N-o să vă dezamăgesc. – Nu ,n-o să mă dezamăgeşti; o să mă laşi baltă, mai devreme sau mai tîrziu, răspunde acesta”. Misterele Barcelonei sunt primite entuziast de public, şi cu adîncă invidie de colegii de redacţie, acriţi de aşteptarea în care succesul lor, încă se mai lăsa aşteptat. “ – Meritul nu este al tău băiete, meritul pentru succesul tău se datorează concurenţei, care este proastă şi pedantă, îl va trezi la realitate directorul. Şi nu te lăsa copleşit de invidia celorlalţi. Invidia este religia cretinilor. Fericit cel la care latră cretinii, căci sufletul său, niciodată nu le va aparţine”. Mie mi se pare corect acest diagnostic.

  La modestul domiciliu al lui Martin, vine într-o zi însuşi Vidal, care îi aduce un plic sigilat, pe pecetea căruia, se vede UN ÎNGER. Deschizînd plicul, Martin citeşte consternat : “ Scumpul meu prieten, îmi permit să-ţi scriu, ca să-ţi transmit admiraţia mea şi să te felicit pentru succesul de care s-a bucurat Misterele Barcelonei în această perioadă în paginile ziarului La Voz de la Industria. Ca un cititor şi iubitor al literaturii bune, îmi face o mare plăcere să întîlnesc o nouă voce debordînd de talent, atît de tînără şi promiţătoare. Îngăduie-mi aşadar, ca dovadă a recunoştinţei pe care ţi-o port pentru ceasurile plăcute pe care mi le-a oferit lectura povestirilor dumitale, să te invit la o mică surpriză care sper că îţi va face plăcere, în această noapte la ora 12, la localul  El Ensuelo din Raval. Te voi aştepta. Cu drag, A.C.“. – Nu mă duc, spune Martin, temîndu-se de o farsă pusă la cale de colegii săi. – N-au colegii atîţia bani ca să te invite acolo, spune Vidal. Astfel de locante, sunt pentru cei cu mulţi bani, care sunt în căutarea plăcerilor carnale, dar dacă vrei să te păstrezi pentru momentul în care îţi vei întîlni adevărata iubire, poţi să nu te duci. Mă întreb totuşi, dacă mai este deschis. Privind pe fereastră la Vidal care plecase, o observă lîngă şoferul lui Vidal, Manuel, pe fiica acestuia Cristina, şi inima începe să-i bată iar, cu putere. Ştia că Manuel îl simpatiza, dar Cristina nu părea să ştie de existenţa sa.

Cînd ajunge la El Ensuelo, este aşteptat şi condus într-o cameră obscură, cu aer eliadian. Observă cu uimire, că acea cameră era aidoma cu decorul inventat de el în Misterele Barcelonei, pentru eroina principală a povestirii, la femme fatale Chloe, o tînără enigmatică, iar după nu multă vreme, în cameră îşi face apariţia însăşi Chloe, care purta la gît un medalion, cu un crucifix răsturnat. Aici, în acest décor, Martin va cunoaşte pentru prima dată în viaţa sa, mîngîierea în sens biblic din partea unei femei; este iniţiat cu distins meşteşug, în iubirea carnală. Ostenit, adoarme, iar la trezire, observă pe locul lăsat gol de Chloe, o carte de vizită din partea lui Andreas Corelli, Editeur, Editions de la Lumieres, Boulevard St-Germain, 69, Paris, pe versoul căreia era scris : “Dragă David, viaţa e făcută din mari speranţe. Cînd vei fi pregătit să ţi le preschimbi în realitate, ia legatura cu mine. Eu te voi aştepta. Prietenul şi cititorul dumitale, A.C.”.

Martin, îşi adună hainele iar în drum spre ieşire, pe măsură ce parfumul lui Chloe începea să se destrame din mintea sa, începe să se întrebe “dacă buzele Cristinei Sagnier, fata şoferului lui Vidal, vor fi avînd acelaşi gust”.

Read Full Post »

În galeria prozatorilor contemporani de (mare) succes, se află şi C.R.Zafon. Născut la Barcelona în 1964, a lucrat în publicitate, a colaborat la revistele La Vanguardia şi El Pais. Cîţiva ani, a lucrat în Los Angeles ca scenarist. Debutează cu o carte pentru copii, Prinţul Ceţii. Continuă cu un şir de romane constituite într-o Trilogie a Negurii, între anii 1995 şi 1999.

Cu adevărat cunoscut în lumea literară, devine în 2001, cu primul său roman “adevărat” , Umbra vîntului. Cu acest roman concurează cu succes la diferite premii literare, fiind în final distins cu prestigiosul Prix du Meilleure Livre Etranger. Cărţile lui Zafon au fost traduse în peste patruzeci de limbi, au cucerit numeroase premii şi sunt savurate de milioane de iubitori ai cărţii de pe toate cele cinci continente.

Eu am ales pentru lectură, cea mai nouă apariţie a unui roman al său. Respectiv, Jocul Îngerului; apărută în 2008 şi tradusă la Polirom în 2009. Redau de pe coperta de gardă a cărţii, un scurt rezumat.

“ Acţiunea romanului Jocul Îngerilor se desfăşoară în Barcelona anilor 1920. Un tînăr scriitor obsedat de o iubire imposibilă primeşte, din partea unui editor misterios, oferta de a scrie o carte cum nu a existat niciodată, în schimbul căreia i se promite nu doar o avere, ci chiar mai mult decît atît. În stilul său strălucitor, cu o precizie narativă impecabila, autorul romanului Umbra Vîntului ne transportă din nou în Barcelona începutului de secol XX şi în Cimitirul Cărţilor Uitate, oferindu-ne un roman cu o intrigă captivantă – o poveste de dragoste despre nebănuitele căi ale vieţii, o rătăcire printr-un labirint de taine unde vraja cărţilor, pasiunea şi prietenia îşi dau mîna într-o poveste magistrală”.

Pe mine această prezentare m-a făcut suficient de curios. Cuvinte magice ca ‘vraja’ cărţilor’, ‘editor misterios’, iubire imposibilă’, ‘pasiune şi prietenie’ m-au convins. O notă apărută în Corriere de la Sera, m-a făcut să cumpăr cartea : “
Zafon este un veritabil Dickens al Barcelonei… Fiecare rînd e plin de savoare, funcţionează cu forţa explozivă a prafului de puşcă, e bîntuit de fantome şi blesteme”.

Pe masură ce citesc această carte, am să scriu ce înţeleg eu din ce am citit, relatînd-o. Sper ca la sfîrşit, să ajung la aceeaşi concluzie ca autorul notei din Daily Mail.

 “Jocul Îngerului este un roman sclipitor: un thriller detectivistic, poveste de groază supranaturală şi poveste de dragoste sfîşietoare, în acelaşi timp. Explorează viaţa, moartea, credinţele religioase şi – mai mult decît orice – singurătatea, dulcele şi amarul, tortura de a fi scriitor şi rostul esenţial al cărţilor, al literaturii, în înţelegerea condiţiei noastre umane”.

Pare extrem de atrăgătoare această carte. Cartea este structurată în trei mari capitole, respectiv Actul I – Oraşul Blestemaţilor, Actul II – Lux Aeterna şi Actul III – Jocul Îngerului. Plus un  Epilog scurtissim : 1945.

Read Full Post »

« Newer Posts