Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘biblioteca din alexandria’

Pentru a desluşi cartea lui Umberto Eco = Pendulul lui Foucault, sunt necesare cîteva  precizări. Redau aici de pe “forum.softpedia” cîteva explicaţii sumare despre ce înseamnă  cele zece titluri ale celor zece capitole ale cărţii sale.

„Zoharul este un comentariu kabalistic al Pentateuh-ului. Potrivit Kabbalei, Dumnezeu este izvorul şi creatorul universului dar el este infinit (Ain soph), inaccesibil, incomprehensibil, el este necunoscutul (nimicul, neantul, pentru inteligenţa noastră). Între El şi lume se interpun cele 10 Sephiroth, cu ajutorul cărora el a creat lumea. Ansamblul celor 10 Sephiroth formează omul prototip, Adam superior sau Adam etern (sau Pre-Adam), care este macrocosmosul, arhetipul intelectual al lumii materiale.
Denumirile Sephiroth-urilor sunt în ordine:
1. Coroana (Kether)
2. Înţelepciunea (Hochmah)
3. Inteligenţa (Binah)
4. Mila (Hesed)
5. Dreptatea (Geburah)
6. Frumuseţea (Tiphereth)
7. Victoria (Netzah)
8. Slava (Hod)
9. Temelia (Iesod)
10. Regatul (Malchuth)
Primele nouă sephiroth se împart în trei triade, cuprinzând fiecare două principii opuse şi un principiu de conciliere. O triadă astfel alcătuită reprezintă Balanţa Cărţii Creaţiei. Prima triadă (Kether, Hochmah, Binah), reprezintă atributele metafizice ale lui Dumnezeu , sau lumea inteligibilă, a doua triadă (Hesed, Geburah, Tiphereth) reprezintă lumea morală, iar a treia triadă (Netzah, Hod, Iesod) reprezintă lumea fizică. Ultima sephira (Malchuth) nu este altceva decât rezumatul şi ansamblul tuturor celorlalte, ea reprezentând armonia lumii.

Rolul cel mai important în această lume a sephiroth-urilor este jucat de Kether care a creat celelalte sephiroth-uri, şi prin urmare lumea întreagă. Kether este punctul primordial (fără dimensiuni şi fără nimic material), materia primordială, Faţa Sfântă, Marea Faţă, în timp ce toate celelalte sephiroth-uri nu sunt decât Mica Faţă. Sephira Kether reprezintă Voinţa lui Dumnezeu manifestată, cu excepţia cazului când Voinţa se află la Dzeu însuşi, fiind identică cu El.
Triada în care sephira Kether deţine locul de frunte reprezintă planul universului, triada lumii, următoarele 7 sephiroth sunt inferioare primelor trei, ele nefiind decât sephiroth-uri executante (ale formării).” 

Această carte stă sub semnul unei propoziţii scrise pe la începutul capitolului doi : „Nu înţelegeam ce se petrece. Planul era adevarat ? Ce absurditate, îl inventaserăm noi. Cine pusese mîna pe Belbo ? Cei din Roza-Cruce, contele de Saint-Germain, cei din Ohrana, Cavalerii templului, Asasinii ? De aici încolo totul era posibil, dat fiind că totul era neverosimil”. Cel care povesteşte cartea, este Casaubon, adica Umberto Eco în persoană. Belbo, poate fi identificat a fi Ioan Petru Culianu. Alt personaj important al cărţii, Diotallevi, poate fi identificat cu Mircea Eliade, Abulafia – computerul pare a fi expertul în Kabbalah, Moshe Idel. Alte personaje pot fi identificate mai mult sau mai puţin, cu alte personaje istorice, care au jucat un rol interesant în ultimele şapte, opt sute de ani. Această carte a fost publicată în 1988. La lansarea sa au asistat atît Moshe Idel cît şi I.P.Culianu, invitaţi special de autor. Destinul lui Belbo, a fost împlinit în persoana lui Culianu, printr-o stranie coincidenţă. Nu insist acum. Tot pentru înţelegerea acestei cărţi,  este bine să fie consultate două articole scrise de Culianu, articole pe care le-am publicat pe blog, respectiv „Umberto Eco şi biblioteca din Alexandria” şi „Eco.2. şi biblioteca din Alexandria”. Vor fi mai multe postări despre această carte. Prima care a deschis această serie, este „Pendulul lui Foucault UMBERTO ECO”. Toate articolele indicate de mine, pot fi accesate uşor din blogroll, prin opisul postarilor mele.

Read Full Post »

Există o raţiune foarte curioasă pentru care Eco a scris acest roman, în care demonstrează opusul a ceea ce crede : şi anume, nu numai că interpretarea abuzivă e primejdioasă, iar la limită duce la uciderea a milioane de oameni, dar că, în istoria umană, interpretarea abuzivă devine reala. Acest caracter cuantic al istoriei distruge speranţele noastre ( şi ale lui Eco! ) că adevărul trebuie să triumfe. Adevărul, aici, e de ordin negativ : e singura interpretare corecta , care încă nu se deosebeşte prin nimic de cele incorecte, întrucît toate interpretările îşi au realitatea lor. Aici ne amintim de Umberto Eco din trecut, de Umberto Eco care participă de treizeci de ani la viaţa politico-socială italiană, repetînd în fiecare săptămînă că politica este o parte a semioticii si consta in utilizarea convingatoare a semnelor.

 Dar, crede Eco, lipsa de adevăr nu poate avea nesfîrşită putere de convingere. Din punctul de vedere al lui Eco, istoria minerilor români îşi are acum, realitatea ei, dar semnele puse de ea în mişcare s-au dovedit a fi prea puţin subtile pentru cititorul occidental. Iliescu şi ai săi vor cădea pentru că nu ştiu să producă semne convenabile.

Numai cînd (România) va accepta ajutor de la valorile , iar nu de la banii Occidentului, numai atunci va primi şi banii pe care-i speră.

 Dar să ne întoarcem iaraşi la Eco şi personajele sale. Acum cîteva veri mi-am petrecut dimineţile, vreme de cinci săptămîni, la biblioteca Universităţii Americane din Cairo. Am citit toate cărţile disponibile despre Spania musulmană ( vreo cinci rafturi ) , pentru motive pe care, mi-e teamă, puţini le-ar putea înţelege. Din păcate, cînd le-am căutat, cărţile despre secta lui Hasan I Sabbah, precursorul Cavalerilor Templieri, erau toate împrumutate de un cititor al cărui nume, în arabă ( alif, yaa, kaaf, waaw ), se putea citi Icu, Ecu ori Eco. Peste două zile, cîteva reapăreau, iar două dintre cele mai recente erau date ca dispărute pe vecie. M-am oprit vreme de două săptămîni la Nerja, ca să scriu. Era cald, iar apa, chiar pentru optimistul incurabil care sînt eu, se dovedi un fel de ladă de gunoi lichidă. Am renunţat să înot după ce m-am întîlnit nas în nas cu un prezervativ. Rămas acasă, mă consolam cu lectura ziarelor şi revistelor. Fu El pais , sau poate Time , acela care-mi dădu vestea că Umberto Eco terminase un roman : Pendulul lui Foucault. Patru săptămîni mai tîrziu, am petrecut două după-amieze întregi la librăria Espasa Calpe din Madrid, pe Gran Via. Nu mi-am, dat seama dintru început că avea patru etaje, fără scări.  Se putea ajunge la ele doar luînd un ascensor de trei persoane, mînuit de un matador cu faţa vîrstată. La etajul doi am descoperit că spaniolii îi bat chiar şi pe francezi în interesul lor pentru ocultism. La dreapta ascensorului, cu cărţile noi, erau nu mai puţin de şapte cărţi despre templieri, ba chiar şi cartea lui Burman despre Hasan, tradusă deja la un an după apariţie ! În mijlocul raionului, lîngă Fecioarele negre , se afla, cine ştie pentru ce, o carte în italiană, cu coperta îngălbenită : Struttura assente a lui Umberto Eco. Am dus-o pe alt raft, lîngă cartea mea Eros si magie  M-am gîndit : Probabil că e vorba despre Templieri.” Într-adevăr, în romanul lui Eco e vorba despre Templieri, în primul rînd. “ E vorba întotdeauna despre Templieri” , ar fi admis B, C sau D, personajele lui Eco. Am citit cartea, am şi scris o recenzie în italiană pe care am expediat-o unei reviste care-şi încetase apariţia. N-a fost tipărită nici pînă acum. La urma urmei, merită să dezvălui aici despre ce era vorba în recenzie. Era vorba despre Biblioteca din Alexandria. Numai ea explică cu adevărat de ce Templierii sunt atît de amestecaţi în strania noastră istorie. Biblioteca din Alexandria era acolo unde se înalţă coloana monolitică de granit roşu numită Coloana lui Pompei – parcă pentru a spune că semnele îşi creează propria lor realitate. Fusese înălţată la doua sute cincizeci de ani după Pompei, sub Septimiu Sever. Dar în istorie, legată de numele unui înfrînt, ca toţi cuceritorii Egiptului. De fapt, biblioteca nu s-a aflat vreodată pe colină. Şi nimeni în afară de de o mînă de oameni n-a văzut-o niciodată. Biblioteca din Alexandria era un labirint subteran. Arheologii o mai caută încă în văgăunile dinlauntrul colinei. Cînd loveşti cu piciorul, colina răsună; dar galeriile sunt de nepătruns, inundate. Cine ar pune la dispoziţie milioanele de dolari necesare excavarii ? ( Pentru motive care scapă înţelegerii, la Alexandria unicele excavări erau înfăptuite atunci de o echipa de polonezi – soţ şi soţie – fără nici-un ajutor. Presupun că erau singurii cărora autorităţile egipetene le acordaseră acest drept. ( Egiptul seamănă mult cu România .) Ei bine, Biblioteca din Alexandria era cunoscută numai de un colegiu format din opt bibliotecari care nu se ştiau decît între ei şi se alegeau tot între ei. Regele nu făcea parte din acest colegiu, iar dupa moartea lui, Alexandru nu era la curent cu compoziţia Colegiului Invizibil. E de presupus că , dintru început, Colegiul a dorit să se dezbare de rege. De aceea s-au produs, de mai multe ori, puneri în scenă care urmau să arate omenirii că Biblioteca din Alexandria arsese. O dată sub Cezar învingătorul ucis; apoi sub Caligula; apoi sub un patriarh creştin idiot şi sumbru, vestit pentru că aţîţa mulţimea să ardă evrei şi cărţi. În fine, ultimul care a ars biblioteca ( dar oare nu arsese ea demult ? ) fu şmecherul cuceritor al Egiptului Amr ibn al-As, generalul grasului Moawiya, guvernatorul Siriei şi apoi al cincilea calif omeyyad. După toate cercetările, cărţile s-au risipit prin marile biblioteci ale lumii musulmane ( Buhara, Cordoba, Cairo, Alamut ) , la fel ca şi Colegiul Invizibil. Acesta continua imperturbabil să-şi aleagă bibliotecarii, în aşa fel încît numai opt oameni în toate timpurile fac parte din el, şi numai ei se cunosc între ei. De obicei, Colegiul nu produce nici-o indiscreţie, dar acum unele lucruri s-au aflat. Unul dintre ele este că nota furnizorului din Provins îi era adresată lui Umberto Eco însuşi. Adevărata ei interpretare era că acei opt bibliotecari îl invitau să ia loc în Colegiul Invizibil de îndată ce unul dintre ei avea să înceteze din viaţă. Ştim cu toţii ca un bibliotecar, orb, a murit relativ recent. E singurul despre care s-a ştiut vreodată cu precizie că făcea parte din Colegiu. A fost înlocuit cu o persoană atît de obscură, încît nici nu se cunoştea precis felul cum i se scrie numele. Cine ştie, poate lucrurile se vor schimba o dată cu posibila cooptare a lui Eco printre cei opt. Poate că semnele vor intra pe un fagaş bun, iar realitatea pe care o creează nu va mai fi atît de atroce, ca imaginile acelea  ( văzute uneori la televizor ) .

 IOAN PETRU CULIANU, Lumea liberă nr 108- 27 octombrie 1990

Read Full Post »

La 5 noiembrie 1989, în Auditoriul Academiei de Muzică din New York, Umberto Eco mă invita, împreuna cu cel mai mare specialist mondial în istoria Kabbalei, Moshe Idel din Ierusalim, să prezentăm traducerea engleză a cărţii sale Pendulul lui Foucault în faţa publicului american. Invitaţia nu era arbitrară : Umberto Eco ştia că mă ocupam de mult de istoria societăţilor secrete (subiectul romanului său) şi scrisese pagini admirabile despre cartea mea Eros şi magie în Renaştere , publicată în traducere italiană de ed. Mondadori în 1987.

Romanul, […] e organizat ca o problemă de algebră cu patru personaje, numite A,B,C şi D. Se numesc Belbo, Casaubon şi Diotalevi, trei muşchetari fără d’Artagnan. Dar cine e d’Artagnan însuşi ? Ar fi mai mulţi candidaţi care încep cu litera A : Aglie, De Angelis şi Abulafia. Aglie este Contele de Saint-Germain, omul fără moarte, care minte spunînd adevărul. De Angelis ar putea fi d’Artagnan dacă ar dori să-şi asume rolul. Dar nu o face, fiindcă are soţie şi copii; de iubirea lor cere transferarea în Sardinia. Dacă Aglie ar fi d’Artagnan, atunci cei trei – B,C,D – nu ar mai fi muşchetari, fiindcă nu se află de aceeaşi parte cu el; dacă De Angelis este, atunci e un d’Artagnan pe dos. De aceea, nu mai rămîne decît un singur candidat : Abulafia. Abulafia este un computer, dar este în acelaşi timp şi unul dintre cei mai mari mistici evrei. Moshe Idel a scris despre el trei cărţi de răsunet; ceea ce explică de ce Umberto Eco l-a invitat să-i prezinte cartea la New York. Abulafia e d’Artagnan mai curajos şi mai rezistent decît ceilalţi, el încearcă să descopere complotul. Dacă nu reuşeste este pentru că, ne spune Eco, realitatea este cuantică, în sensul că observatorul participă la ea şi o creează. ( În treacăt fie spus, ce formidabilă învăţătură pentru politicienii români, care nu înţeleg cum realitatea românească e formată de minţile lor nătînge ! ). B, C şi D fac permutari kabbalistice de litere şi numere pe nota unui furnizor din Provins, scrisă în franceză şi cifrată de cineva care, pare-se, găsise o cutie într-o ascunzătoare a Cavalerilor Templieri. Numai că şmecherul, folosind metodele criptografice ale abatelui Trithemius din Wurzburg ( 1462-1516 ) , cifrase în aceeaşi nota nenorocită o grămadă de alte mesaje fără nici o noimă. B, C şi D cad în cursă ca nişte ageamii : ei citesc numai mesajul în aparenţă “important” , “înalt” , care dă sens întregii istorii a omenirii, dar omit orice lectură banală. Numai Lia, tovarăşa de viaţă a lui Casaubon, înţelege perfida cursă. După tradiţia ebraică, Lia încarnează bunul simţ pămîntesc. El le lipseşte celor trei, care iau în serios biletul furnizorului şi astfel obţin o cheie de lectură a întregii istorii a omenirii din secolul al XIII-lea pînă azi. Este această cheie adevărată ? Este falsă ? Nu contează; ea funcţionează, pentru B, C şi D, ca şi cum ar fi adevărată. Ajunşi aici, trebuie să înţelegem că mesajul romanului lui Umberto Eco e departe de a fi simplu. După cum a explicat el la 5 noiembrie, a scris şase sute de pagini cu gîndul de a condamna abuzurile din interpretarea oricărui sistem de semne, în primul rînd, desigur, literatura însăşi. Cine cunoaşte activitatea ştiinţifică a lui Eco ştie că problema interpretării abuzive l-a preocupat încă de acum 20 de ani, dar că s-a dezlănţuit împotriva exceselor interpretative ale colegilor săi, mai ales francezi, de căţiva ani încoace. Acum cîteva luni prefaţa cartea intitulată L’Idea deforme, despre interpretarea abuzivă a lui Dante, în opera căruia nenumăraţi exegeţi au citit imense comploturi şi adînci secrete. Însuşi titlul e un joc de cuvinte : e anagrama de la Fedeli d’Amore , organizaţia exclusivistă din care făcea parte Dante şi la ale cărei secrete secrete nemaipomenite se referă majoritatea interpreţilor abuzivi. Aşadar, romanul lui Eco prelungeşte sforţările polemice ale savantului şi profesorului universitar de a se disocia de colegii săi francezi care acceptă drept valabilă orice interpretare a textului literar. Cu toate acestea, e uşor de dovedit că romanul lui Eco sfîrşeşte prin a demonstra contrariul, şi anume că orice interpretare îşi creează singură realitatea, adică are valoare ontologică.

De altfel, Eco singur pune acest “mesaj” chiar în centrul romanului, arătînd cum un fals patent – aşa-numitele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului – născocit de un ofiţer ţarist pe nume Boutmy, ca să justifice persecuţia evreilor, dă naştere halucinantei realităţi a holocaustului : şase milioane de evrei exterminaţi de aparatul nazist. Deci, chiar dacă, fără îndoială, anumite interpretări sunt abuzive şi fără sens, ele sfîrşesc prin a-şi crea realitatea lor. Fictiunea devine asadar, istorie. Nimic nu revelează mai adînc această dimensiune “cuantică” a istoriei decît holocaustul însuşi. Cînd creiere demente se pun în sintonie, ele creează o realitate alternativă, ucid pentru motive inventate şi găsesc motive pentru a acţiona creindu-si singure un punct fix in univers : punctul de care atirna pendulul lui Foucault. Aceasta este metafora de bază a romanului, de ajuns de complexă pentru a nu fi descifrată uşor. Cum e posibil ca lumea să aibă mai mult de un centru ? Ei bine, ne spune Eco, fiecare grup uman îşi are centrul său şi acţionează din această perspectivă, chiar dacă, dintr-un punct de vedere mai general, e vorba despre absurditate. Iată de ce B, C şi D sunt pedepsiţi pentru interpretarea lor abuzivă prin însuşi faptul că realitatea inventată de ei ia naştere, se pune în mişcare şi-i ameninţă cu distrugerea. La sfîrşitul romanului, D e mort, B e şi el mort cu toată probabilitatea, iar C asteaptă ca aceia pe care el însuşi i-a inventat să vină să-l ia fără întoarcere.

IOAN PETRU CULIANU,  Lumea libera, nr. 107 , 20 octombrie 1990

Read Full Post »