La aproximativ 40 de kilometri distanţă de Bistriţa-Năsăud (mergînd spre Suceava) am descoperit o veritabilă perlă a minunăţiilor dăruite de bunul Dumnezeu, pămîntului românesc, Colibiţa. Nu ştiu de unde provine acest nume ciudat; gîndul mă dusese mai întîi spre cobiliţa dar nu, nu este vorba despre numele bucăţii de lemn special prelucrată pentru a le permite oamenilor să poarte poveri.
Părăsind Bistriţa pe o şosea cumsecade, se ajunge la Colibiţa străbătînd un şir de localităţi molcome, aparent dormitînd; este numai o impresie. Localităţile sunt dinamice, în care noul îşi face loc treptat-treptat, forţînd marginile aşezărilor. Între localităţi se întinde o salbă de clădiri noi, simbol al prosperităţii noilor îmbogăţiţi ai nesfîrşitei tranziţii, case falnice cu cel mult două caturi, case de gospodari care edifică o nouă epocă.
Lumea tradiţională încă ocupă centrul localităţilor, dar nu mai mult. Suntem în plin proces de schimbare de generaţii şi acest lucru este cum nu se poate mai manifest. Totuşi: aici încă se mai pot vedea gospodăriile populate de trei-patru generaţii în care tradiţia nu se lasă învinsă cu uşurinţă de impetuozitatea noiilor generaţii. Bon.
După o salbă de localităţi cu nume sonore cum ar fi, Rusu Bîrgăului, Josenii Bîrgăului, Mijlocenii Bîrgăului, Susenii Bîrgăului, Prundu Bîrgăului, ajungem la Bistriţa Bîrgăului, localitate aşezată şi străbătută de Rîul Bistriţa, unde un indicator oarecare face trimitere către Colibiţa. Surpriza neplăcută este că această porţiune de drum (vreo şapte kilometri) se parcurge hîrtopit şi cu jalea în suflet pentru starea de sănătate a vehiculului cu care te deplasezi.
Peisajul este la fel de sălbatic cum a fost la începutul facerii lumii. Coaste abrupte şi versanţi verticali de stîncă tenace defilează pe toate laturile drumului serpentinat: stînga, dreapta, înainte. Duritatea stîncii este frecvent învinsă de tenacitatea vegetaţiei care inundă munţii înconjurători, iar soarele se luptă cu nişte nori ameninţători care încearcă să negureze peisajul strîmt.
Mai întîi, ajungem la o belvedere: un baraj de vreo sută de metri lungime străbătut de un drum prost asfaltat, formează capătul acumulării de apă care alimentează în vale o hidrocentrală şi o păstrăvărie. Localnicii denumesc acest lac artificial, Marea de la Munte. Oficial, se numeşte Lacul Colibiţa, lac care dă şi numele staţiunii de aici. Staţiune vînată atît de localnicii bogaţi cît şi de din ce în ce mai mulţi europeni care doresc să aibă aici, case de vacanţă.
Aflăm că aici, pe fundul acestui lac odihneşte pentru vecie un sat care a fost inundat după ce localnicii au fost strămutaţi fără voia lor prin anii 1970, anii impetuozităţii de la început a lui Ceauşescu. Oamenii care ştiu locurile povestesc emoţionaţi şi cu evidentă nostalgie, cum erau locurile înainte. Spun că în anumite zile, dacă vremea este senină, se poate vedea pe fundul lacului, fosta şosea. Greu de crezut acest lucru, mai ales că lacul este adînc pînă aproape de vreo 60 de metri. Mi se pare limpede că aici, sau mai bine spus şi aici, legenda penetrează realitatea şi fecundînd-o, naşte noua dimensiune a locurilor, dimensiune în şi cu care trecătorii vremelnici sunt invitaţi să se acomodeze. N-am nimic împotriva acestui fapt. Îmi plac legendele.
Cert este că lacul, fără să fie prea mare, este destul de întins (7 km. lungime), unui automobilist nu prea grăbit trebuindu-i ceva mai bine de două ceasuri pentru a-i da roată. Apa este limpede şi plină cu păstrăvi de crescătorie, motiv de veşnică dispută între foştii şi noii administratori, stabiliţi pe criterii politice. Un cîrd de raţe umple aerul cu măcăielile lor, prilej minunat pentru copiii de toate vîrstele să rîdă şi să chiuie la rîndul lor. Apropo de aer: se spune că aici ar fi cel mai curat şi mai bine ozonat aer din toată ţara dacă nu cumva, din toată Europa. Aşa o fi?
Se pot petrece aici cîteva zile de odihnă totală sau de ce nu, de odihnă activă.
Sunt nenumărate moduri de a petrece timpul şi nu enumăr decît cîteva: rafting, pescuit, scufundări, înot, plimbări cu barca sau cu sania, drumeţii pe cărările Munţilor Călimani (Tăul Zânelor, izvorul de apă minerală Borcut, trasee montane – traseu marcat de 3,5 ore pâna în Vf. Bistricioru),sau de ce nu, pînă la Castelul lui Dracula de la Pasul Tihuţa, aflat la vreo 20 de km. Cazare şi/sau masă se găsesc relativ uşor, pentru toate pungile. Şi bineînţeles, amatorii de peşte se pot îndestula cu păstrăv, clean şi alte cîteva specii de peşte dar şi cu alte preparate.
Cîteva imagini de la faţa locului puteţi vedea AICI dar, dacă sunteţi cumva prin apropiere, merită să faceţi o vizită la Colibiţa.
Read Full Post »
