M-am uitat la ceasul din acea gară micuţă şi am văzut că era trecut de unsprezece noaptea. Am luat-o spre hotel. Am simţit, ca de atîtea ori, resemnarea şi uşurarea pe care ni le trezesc în suflet locurile cunoscute. Impunătoarea uşă de la intrare era deschisă : casa era cufundată în întuneric. Am intrat în vestibul; oglinzile palide repetau plantele ornamentale din salon. Ciudat, patronul nu m-a recunoscut şi mi-a întins registrul. Am luat tocul care era legat de pupitru, l-am muiat în călimara de bronz şi, cînd m-am aplecat spre cartea deschisă, s-a petrecut prima surpriză din lunga serie pe care avea să mi-o rezerve noaptea aceea. Numele meu, Jose Luis Borges, era scris acolo dinainte, iar cerneala încă nu se uscase.
Patronul mi-a spus :
– Credeam că aţi urcat.
Apoi s-a uitat cu atenţie la mine şi s-a corectat :
– Scuzaţi-mă domnule. Celălalt vă seamănă foarte mult, dar dumneavoastră sînteţi mai tînăr.
L-am întrebat :
– Ce cameră are ?
– A cerut camera 19, mi-a răspuns el.
Tocmai de aceea mă temusem.
Am lăsat să-mi scape tocul din mînă şi am urcat în fugă scările. Camera 19 era la etajul al doilea şi dădea spre o micuţă curte interioară lăsată în paragină, cu balustradă şi, îmi aduc bine aminte, o bancă adusă din parc. Era încăperea cea mai de sus a hotelului. Am deschis uşa şi am intrat. Lustra era încă aprinsă. În lumina aceea nemiloasă m-am recunoscut. Întors cu spatele, pe patul îngust de fier, mai bătrîn, slăbit şi foarte palid, stăteam eu, cu ochii înălţaţi spre ciubucurile din partea de sus a peretelui. Glasul a ajuns la mine. Nu era chiar glasul meu : era glasul pe care îl aud de obicei la imprimări, ingrat şi fără nuanţe.
– Ce ciudat, spunea, sîntem doi şi sîntem unul şi acelaşi. Dar nimic nu e ciudat în vis.
Am întrebat speriat :
– Atunci totul se petrece în vis ?
– Da, sînt sigur, e ultimul meu vis.
A arătat cu mîna clondirul gol pe marmura măsuţei de noapte.
– Vei mai avea mult de visat, totuşi, pînă să ajungi la această noapte. Ce zi e azi ?
– Nu ştiu prea bine, i-am răspuns zăpăcit, dar ieri am împlinit şaizeci şi unu de ani.
– Cînd veghea ta va ajunge la această noapte, vei şti că ai împlinit, ieri, optzeci şi patru. Astăzi este 25 august 1983.
– Va trebui să aştept atîţia ani ? am murmurat.
– Mie nu-mi mai rămîne vreme de aşteptat, a zis el cu asprime. În orice clipă pot să mor, pot să mă pierd în necunoscut, şi continuu să visez la tema dublului. Istovitoarea temă pe care mi-au dat-o oglinzile şi Stevenson.
Am simţit că evocarea lui Stevenson era un fel de a-şi lua rămas bun, nu un semn de pedanterie. Eu eram el şi înţelegeam. Nu este de ajuns să trăieşti momentele cele mai dramatice pentru a fi Shakespeare şi a găsi fraze memorabile. Pentru a-l face să uite acest gînd, i-am spus :
– Ştiam că o să ţi se întîmple asta. Chiar aici, cu ani în urmă, într-una din încăperile de jos, am început să scriem povestea acestei sinucideri.
– Da, mi-a răspuns domol, de parcă şi-ar fi adunat amintirile, dar nu văd legătura. În ciorna aceea eu cumpărasem un bilet pînă la Adrogue şi, odată ajuns la hotelul Las Delicias, urcasem în camera 19, cea mai izolată dintre toate. Acolo îmi pusesem capăt zilelor.
– De asta sînt aici, i-am zis.
– Aici ? Întotdeauna sîntem aici. Aici te visez în casa de pe strada Maipu. Aici mă duc mereu în camera care a fost a mamei.
– Care a fost a mamei, am repetat, fără a voi să înţeleg. Eu te visez în camera 19, cea dinspre curte, de la etaj.
– Care pe care visează ? Eu ştiu că te visez, dar nu ştiu dacă şi tu mă visezi. Hotelul din Adrogue a fost demolat cu mulţi ani în urmă, douăzeci, poate chiar treizeci. Cine ştie ?
– Visătorul sînt eu, am replicat pe un ton provocator.
– Văd că nu-ţi dai seama că în primul rînd trebuie să stabilim dacă există un singur om care visează sau doi oameni care se visează unul pe celălalt.
– Eu sînt Borges, eu, care am văzut numele tău în registru şi am urcat.
– Borges sînt eu, care mă sting încet pe strada Maipu.
După un răgaz de tăcere, celălalt mi-a spus :
– Hai să ne supunem la o probă. Care a fost clipa cea mai îngrozitoare din viaţa noastră ?
M-am aplecat asupra lui şi am vorbit amîndoi deodată. Ştiu că amîndoi am minţit.
Un zîmbet uşor i-a luminat chipul. Am simţit că zîmbetul acela reflecta, într-un fel sau altul, zîmbetul meu.
– Ne-am minţit, mi-a zis, fiindcă ne simţim doi, nu unul.
Conversaţia aceea mă irita. I-am spus-o.
Apoi am adăugat :
– Dar pe tine, în 1983, te rabdă inima să nu-mi spui nimic despre anii care-mi rămîn de trăit ?
– Ce-aş putea să-ţi spun, sărmane Borges ? Se vor repeta nefericirile cu care te-ai obişnuit de mult. Vei rămîne singur în casa asta. Vei atinge cărţile fără litere şi medalionul lui Swedenborg şi tava de lemn cu Crucea Federală. Orbirea nu este beznă; este o formă a singurătăţii. Te vei întoarce în Islanda.
– Islanda! Islanda mărilor!
– La Roma, vei repeta versurile lui Keats, al cărui nume, ca al tuturor, a fost scris pe apă.
– Nu am fost niciodată la Roma.
– Mai sînt şi alte lucruri. Vei scrie cel mai bun poem al nostru, care va fi o elegie.
– La moartea…, am spus eu. N-am îndrăznit să pronunţ numele.
– Nu. Eu voi trăi mai mult decît tine.
Am rămas tăcuţi. Apoi a urmat :
– Vei scrie cartea la care am visat atîta amar de vreme. În 1979 vei înţelege că presupusa ta operă nu este altceva decît o serie de ciorne amestecate şi vei cădea în zadarnica şi superstiţioasa ispită de a scrie marea ta carte. Superstiţie pe care ne-au sădit-o în suflet Faust– ul lui Goethe, Salammbo, Ulysses. Am umplut, incredibil, multe pagini.
– Şi pînă la urmă ai înţeles că ai eşuat.
– Ba chiar mai rău. Am înţeles că era o capodoperă în sensul cel mai covîrşitor al cuvîntului. Bunele mele intenţii nu trecuseră de primele pagini; în celelalte erau labirinturile, cuţitele, omul care se crede o imagine, reflexul care se crede adevărat, tigrul nopţilor, bătăliile care ne răscolesc sîngele, Juan Murafia orb şi fatal, glasul lui Macedonio, corabia făcută din unghiile morţilor, engleza veche repetată pe înserat.
– Muzeul acesta îmi este familiar, am observat ironic.
– La care se adaugă falsele amintiri, jocul dublu al simbolurilor, enumerările lungi, buna mînuire a prozei obişnuite, criteriile imperfecte pe care le descoperă cu entuziasm criticii, citatele nu întotdeauna apocrife.
– Ai publicat cartea asta ?
– M-am jucat, fără convingere, cu melodramatica intenţie de a o distruge, poate azvîrlind-o în foc. Pînă la urmă am publicat-o la Madrid, sub pseudonim. S-a vorbit despre un stîngaci imitator al lui Borges, care avea defectul de a nu fi Borges şi de a fi repetat trăsăturile exterioare ale modelului.
– Nu mă surprinde, am spus eu. Orice scriitor ajunge pînă la urmă cel mai puţin inteligent discipol al lui însuşi.
– Cartea aceasta a fost unul din drumurile care m-au condus la noaptea de acum. Cît despre celelalte… Umilinţa bătrîneţii, convingerea că ai mai trăit cîndva fiecare zi…
– Nu voi scrie această carte, am spus.
– O vei scrie. Cuvintele mele, care acum sînt prezentul, vor fi doar amintirea unui vis.
M-a deranjat tonul lui dogmatic, fără îndoială cel pe care-l folosesc la orele mele. M-a deranjat faptul că semănam atît de mult şi că profita de impunitatea pe care i-o dădea apropierea morţii. Pentru a mă revanşa, i-am spus :
– Eşti atît de sigur că vei muri ?
– Da, mi-a răspuns. Simt un soi de dulceaţă şi de uşurare, cum n-am mai simţit niciodată. Nu pot să-ţi comunic ce simt. Toate cuvintele au nevoie de o experienţă împărtăşită. De ce te deranjează atît de mult, după cît se pare, ceea ce-ţi spun ?
– Fiindcă semănăm prea mult. Urăsc chipul tău care e caricatura mea, urăsc glasul tău, care e o imitaţie nereuşită, urăsc sintaxa ta cu accente patetice, care este a mea.
– Şi eu, a zis celălalt.
Mi-a făcut semn să mă apropii de el. Mîna lui s-a întins ca să-mi strîngă mîna. M-am ferit; îmi era frică să nu ne confundăm definitiv.
Mi-a zis :
– Stoicii ne învaţă că nu trebuie să ne plîngem în viaţă; uşa închisorii este deschisă. Întotdeauna am înţeles acest lucru, dar lenea şi laşitatea m-au întîrziat. Acum vreo două săptămîni, ţineam o conferinţă în La Plata despre cartea VI din Eneida. Deodată, în timp ce scandam un hexametru, am aflat care mi-e drumul. Am luat această decizie. Din acea clipă m-am simţit invulnerabil. Soarta mea va fi aceeaşi cu a ta, vei avea brusca revelaţie rostind latina lui Vergiliu şi vei uita complet acest straniu dialog profetic, care se desfăşoară în două timpuri şi în două locuri. Cînd îl vei visa din nou, vei fi cel care sînt eu, tu vei fi visul meu.
– Nu-l voi uita şi îl voi scrie mîine.
– Va rămîne în străfundul memoriei tale, sub fluxul şi refluxul viselor. Cînd îl vei scrie, vei crede că urzeşti o povestire fantastică. Nu va fi mîine, vor mai trece mulţi ani pînă atunci.
Glasul i s-a frînt; atunci am înţeles că murise. Într-un anume fel, eu muream împreună cu el; m-am aplecat îndurerat asupra pernei, dar nu mai era nimeni.
Am ieşit în fugă din cameră. Afară nu mai erau nici curtea, nici scările de marmură, nici casa aceea mare şi tăcută, nici eucalipţii, nici statuile, nici umbrarul, nici havuzurile, nici poarta cea mare cu grilaj de la intrarea hotelului din Adrogue.
Afară mă aşteptau alte vise.
#
“Dialogul cu alter ego-ul are loc în 1983, cu numai trei ani înaintea morţii, din perspectiva uitării înventive. Emoţionantul şi straniul dialog cu sine este un bilanţ şi, în acelaşi timp, ultimul său vis.” Andrei Ionescu.
Read Full Post »
Tiberiuorasanu's Blog 