Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘borges’

Scriitor mexican născut în 1933, diplomat şi traducător, Sergio Pitol este unul dintre laureaţii (în 2005) prestigiosului Premiu Cervantes – veritabil Premiu Nobel al literaturii hispanice, care se acordă în fiecare an ( la 23 aprilie) unui autor de limbă spaniolă pentru întreaga activitate.  Cu premiul Cervantes au mai fost distinşi printre alţii şi mult mai cunoscuţii Octavio Paz, Mario Varga Llosa, Carlos Fuentes.

Înarmat cu aceste minime informaţii, am luat această carte tipărită în condiţii grafice de excepţie la Editura Art, în colecţia Laur, colecţie în care a apărut  – de exemplu – şi excepţionala piesă de teatru Toate pisicile sunt negre, a lui Carlos Fuentes.

Primul capitol, prima surpriză. Şi asta pentru că autorul, arată cum: “Un bătrîn romancier (autorul avea 55 de ani), îngrijorat de înaintarea în vîrstă, dă în vileag laboratorul şi meditează asupra materialelor cu care îşi propune să scrie un nou roman”. De fapt, acest prim capitol este un mini-eseu despre cîteva teme culturale, cîteva dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii, cîţiva mari autori printre care şi Gogol, autor care va avea o importaţă deosebită în această carte. În finalul acestui prim capitol autorul ne spune că “Dus de mînă de către Marietta, precum Alighieri condus de Virgiliu, Jose Rosas, care în roman se va numi Dante de la Estrella, ca un omagiu adus pasiunii pentru bardul florentin, va cunoaşte parfumul unei sărbători tropicale ţinute la începutul secolului. Experienţa a fost atît de intensă încît, chiar la maturitate, personajul principal se va bate cu propriile amintiri încercînd că o clarifice. Descrierea acestei bătălii şi a unor episoade – iată misiunea pe care şi-o propune s-o realizeze bătrînul scriitor în acest ipotetic viitor roman”.

Capitolul doi “unde se povestesc diferitele aventuri ale lui Dante C. de la Estrella, licenţiat în drept, care, după părerea autorului, se înrudesc cu romanul picaresc şi culminează cu o călătorie la Istambul” este cheia de boltă a întregului roman. Dante C. de la Estrella, venit într-o vizită pentru a încheia o afacere, în aşteptarea acelei persoane care nici măcar nu vroia să aibă de-a face cu acest personaj bizar, începe să povestească episodul care avea să îi schimbe întreaga viaţă: călătoria la Istambul, unde avea s-o întîlnească pe Marietta, divina egretă. Cum Dante nu se bucura de prea multă simpatie printre membrii prezenţi ai familiei, nici nu era ascultat cu atenţie. Dar cum vremea urîtă nu-i permitea plecarea, Dante se încăpăţînează să tot povestească greutăţile pe care a fost nevoit să le înfrunte în timpul vieţii sale.

Fiecare capitol al cărţii este centrat pe cîte un episod al vieţii lui Dante, atît înainte cît şi după călătoria la Istambul. Fiecare capitol explică unele aspecte şi naşte întrebări. Deşi nu este deloc limpede ce vrea pînă la urmă autorul să demonstreze în această carte, cititorul este atras cu meşteşug să-şi pună întrebări, să-şi închipuie singur cam cum ar putea să se termine tărăşenia şi de ce nu, ce este în definitiv această egretă şi de ce a fost nevoie ca ea să fie îmblînzită?

Şi ajungem la ultimul capitol, “Unde prietenia, şi aşa capricioasă, dintre Dante de la Estrella şi Marietta Karapetiz este supusă unei grele încercări, ceea ce îi va permite cititorului să hotărască dacă această legătură este pe sfîrşite sau, dimpotrivă, la începutul unei faze mai intense, capabile să învingă depărtarea care din acel moment se va instala între ei”.

Unii critici i-au reproşat autorului că romanul este labirintic; enigmatic. Alţii au spus că “acesta nu este numai cel mai bun roman al scriitorului dar şi unul dintre cele mai bune romane ale literaturii mexicane”. Autorul s-a mulţumit numai să afirme că “cititorul e cel care încearcă să găsească cheia, să aleagă o semnificaţie, visul, delirul, veghea. Restul, ca întotdeauna, sunt vorbe”.

Chiar aşa şi e: Măria Sa Cititorul stabileşte ce şi cum este o carte. Mie această carte mi s-a părut a fi nu bună ci, foarte bună. Nu degeaba Sergio Pitol a fost asemuit printre alţii, cu Borges şi cu Marquez.

Anunțuri

Read Full Post »

„O carte este mai mult decât o structură verbală sau o serie de structuri verbale, este un dialog stabilit cu cititorul său şi este tonul pe care îl impune cititorului şi este imaginea schimbătoare sau durabilă pe care i-o impune memoriei sale.”

 Jorge Luis  Borges . (citat primit de la Rokssana)

#

Ideea a plecat de AICI dar ne veghează ca de obicei, psipsina 

Au mai tăcut : lotusull  pandhoraa  aliceee  Zodrac  Alex  papornitacuvorbe  LOLITA  Gina  Peter  scorpio72  Sara  redsky  Niku  Carmen  demeter

Read Full Post »

Revin la Cortazar. După umila mea părere, cartea sa de căpătîi, este ŞOTRON, o carte complexă, densă, cu multe sensuri existenţiale, pe urmele cărţii lui Italo Calvino, “Dacă într-o noapte un călător”, dar cred că Julio Cortazar este un maestru al prozei scurte, proză definită a fi ceva între schiţă şi nuvelă, proză cochetînd definitoriu cu momentul, proză perfect reliefată, în scrierile lui Borges.

Cel mai recent volum semnat de Cortazar  pe care l-am citit, se numeşte “Idolul Cicladelor”, volum alcătuit din  39 de povestiri de diferite întinderi, de la o singură pagină pînă la cîteva zeci. (două dintre aceste povestiri se regăsesc şi în volumul Bestiar). Oricare dintre volumele semnate de Cortazar, se potriveşte perfect pentru o lectură de vacanţă, sau o lectură pe furate (în tren, în tramvai sau autobuz, în avion…). Iar celor care nu ştiu că mă refer la Julio Cortazar nu la Ernesto, le dedic o melodie 🙂

Read Full Post »

Cine sînt eu

Cine sînt eu ?

Nu ştiu dar, am să încerc să spun ce cred eu, că sînt.

Cred că sînt un om obişnuit, care şi-a trăit tinereţea frumos, în volbura unor vremuri urîte. Cred că sînt un mare norocos, pentru că mi-am împlinit destinul alături de femeia vieţii mele pe care o iubesc şi care mă iubeşte; sînt norocos că fiul nostru, are o viaţă mult mai bună decît am avut noi, părinţii săi.

Sînt îndrăgostit de frumuseţea lumii, şi sînt amarnic necăjit de laturile hidoase ale vieţii.

Sînt îndrăgostit de lecturi şi de călătorii; chiar dacă de prea multe ori, imaginaţia mea, se hrăneşte mai mult din lecturi decît din călătorii, mă bucur de splendoarea vieţii.

Cine sînt eu ?

Nu ştiu, dar cred că sînt ceva mai puţin decît cred eu despre mine, şi ceva mai mult decît cred alţii, despre mine.

Cine sînt eu ?

Pur şi simplu, cred că sînt un om ca oricare alt om. N-am veleităţi.

Cine sînt eu ?

Cred că sînt un om care trăieşte ca toţi ceilalţi oameni, strivit între ceea ce am vrut să fiu, şi ceea ce am devenit.

Ps. Mi-am mai pus această problemă. Această problemă a bîntuit imaginarul omenirii, de cînd e lumea, lume.

Redau în continuare, părerea unui autor celebru, la temă

 Lui Borges – celuilalt, nu mie – i se întîmplă tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decît să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind uneori, în mod mecanic poate, să privesc arcada unui vestibul ori uşa unei marchize; ştirile despre Borges îmi vin prin poştă; din cînd în cînd, îi zăresc numele printre cele ale unor profesori sau într-un dicţionar biografic. Mie îmi plac ceasurile de nisip, hărţile, tipografia din veacul al XVIII-lea, etimologiile, aroma cafelei şi proza lui Stevenson; celălalt împărtăşeşte aceste preferinţe, dar într-o manieră plină de vanitate, care le preschimbă în atribute ale unui actor. Ar fi exagerat să afirm că relaţiile dintre noi sunt ostile; eu trăiesc, eu îmi îngădui să trăiesc, pentru ca Borges să-şi poată plăsmui literatura, şi literatura aceasta mă justifică. Trebuie să recunosc, totuşi, că a scris într-adevăr cîteva pagini izbutite, însă aceste pagini nu pot să mă salveze, poate din pricină că ceea ce e bun nu se mai află în stăpînirea nimănui, nici chiar a celuilalt, ci aparţine doar limbii sau tradiţiei. De altminteri, eu sînt sortit să pier, în mod definitiv, şi numai o frîntură din mine ar putea supravieţui în celălalt. Puţin cîte puţin, îi cedez locul, deşi cunosc prea bine perversa lui deprindere de a falsifica ori amplifica. Spinoza socotea că fiecare lucru are tendinţa de a-şi păstra propria condiţie; piatra voieşte să fie veşnic piatră, tigrul – să fie veşnic tigru. Eu trebuie să rămîn în  Borges, şi nu în mine însumi (asta presupunînd că eu însumi exist), dar adevărul e că mă recunosc mai puţin în cărţile lui decît în multe altele sau decît în stăruitorul vaiet al unei chitare. Cu ani în urmă, am încercat să mă eliberez de el şi am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar şi acest joc îi aparţine acum tot lui Borges, astfel încît voi fi silit să imaginez alte lucruri. Viaţa mea nu este, aşadar, decît o goană şi, puţin cîte puţin, pierd totul, şi totul trece în stăpînirea uitării sau a celuilalt. Nu ştiu care din noi aşterne aceste rînduri.

Fragment din Proză Completă  Borges 2 / Polirom

###

Am răspuns pe această cale, unei frumoase provocări propuse de Psipsina.

S-au mai destăinuit : labulivar  pisicaru  carmensima  verovers  alberto scorpio72   cita  redski sara

Read Full Post »

            M-am uitat la ceasul din acea gară micuţă şi am văzut că era trecut de unsprezece noaptea. Am luat-o spre hotel. Am simţit, ca de atîtea ori, resemnarea şi uşurarea pe care ni le trezesc în suflet locurile cunoscute. Impunătoarea uşă de la intrare era deschisă : casa era cufundată în întuneric. Am intrat în vestibul; oglinzile palide repetau plantele ornamentale din salon. Ciudat, patronul nu m-a recunoscut şi mi-a întins registrul. Am luat tocul care era legat de pupitru, l-am muiat în călimara de bronz şi, cînd m-am aplecat spre cartea deschisă, s-a petrecut prima surpriză din lunga serie pe care avea să mi-o rezerve noaptea aceea. Numele meu, Jose Luis Borges, era scris acolo dinainte, iar cerneala încă nu se uscase.

            Patronul mi-a spus :

            – Credeam că aţi urcat.

            Apoi s-a uitat cu atenţie la mine şi s-a corectat :

            – Scuzaţi-mă domnule. Celălalt vă seamănă foarte mult, dar dumneavoastră sînteţi mai tînăr.

            L-am întrebat :

            – Ce cameră are ?

            – A cerut camera 19, mi-a răspuns el.

            Tocmai de aceea mă temusem.

            Am lăsat să-mi scape tocul din mînă şi am urcat în fugă scările. Camera 19 era la etajul al doilea şi dădea spre o micuţă  curte interioară lăsată în paragină, cu balustradă şi, îmi aduc bine aminte, o bancă adusă din parc. Era încăperea cea mai de sus a hotelului. Am deschis uşa şi am intrat. Lustra era încă aprinsă. În lumina aceea nemiloasă m-am recunoscut. Întors cu spatele, pe patul îngust de fier, mai bătrîn, slăbit şi foarte palid, stăteam eu, cu ochii înălţaţi spre ciubucurile din partea de sus a peretelui. Glasul a ajuns la mine. Nu era chiar glasul meu : era glasul pe care îl aud de obicei la imprimări, ingrat şi fără nuanţe.

            – Ce ciudat, spunea, sîntem doi şi sîntem unul şi acelaşi. Dar nimic nu e ciudat în vis.

            Am întrebat speriat :

            – Atunci totul se petrece în vis ?

            – Da, sînt sigur, e ultimul meu vis.

            A arătat cu mîna clondirul gol pe marmura măsuţei de noapte.

            – Vei mai avea mult de visat, totuşi, pînă să ajungi la această noapte. Ce zi e azi ?

            – Nu ştiu prea bine, i-am răspuns zăpăcit, dar ieri am împlinit şaizeci şi unu de ani.

            – Cînd veghea ta va ajunge la această noapte, vei şti că ai împlinit, ieri, optzeci şi patru. Astăzi este 25 august 1983.

            – Va trebui să aştept atîţia ani ? am murmurat.

            – Mie nu-mi mai rămîne vreme de aşteptat, a zis el cu asprime. În orice clipă pot să mor, pot să mă pierd în necunoscut, şi continuu să visez la tema dublului. Istovitoarea temă pe care mi-au dat-o oglinzile şi Stevenson.

            Am simţit că evocarea lui Stevenson era un fel de a-şi lua rămas bun, nu un semn de pedanterie. Eu eram el şi înţelegeam. Nu este de ajuns să trăieşti momentele cele mai dramatice pentru a fi Shakespeare şi a găsi fraze memorabile. Pentru a-l face să uite acest gînd, i-am spus :

            – Ştiam că o să ţi se întîmple asta. Chiar aici, cu ani în urmă, într-una din încăperile de jos, am început să scriem povestea acestei sinucideri.

            – Da, mi-a răspuns domol, de parcă şi-ar fi adunat amintirile, dar nu văd legătura. În ciorna aceea eu cumpărasem un bilet pînă la Adrogue şi, odată ajuns la hotelul Las Delicias, urcasem în camera 19, cea mai izolată dintre toate. Acolo îmi pusesem capăt zilelor.

            – De asta sînt aici, i-am zis.

            – Aici ? Întotdeauna sîntem aici. Aici te visez în casa de pe strada Maipu. Aici mă duc mereu în camera care a fost a mamei.

            – Care a fost a mamei, am repetat, fără a voi să înţeleg. Eu te visez în camera 19, cea dinspre curte, de la etaj.

            – Care pe care visează ? Eu ştiu că te visez, dar nu ştiu dacă şi tu mă visezi. Hotelul din Adrogue a fost demolat cu mulţi ani în urmă, douăzeci, poate chiar treizeci. Cine ştie ?

            – Visătorul sînt eu, am replicat pe un ton provocator.

            – Văd că nu-ţi dai seama că în primul rînd trebuie să stabilim dacă există un singur om care visează sau doi oameni care se visează unul pe celălalt.

            – Eu sînt Borges, eu, care am văzut numele tău în registru şi am urcat.

            – Borges sînt eu, care mă sting încet pe strada Maipu.

            După un răgaz de tăcere, celălalt mi-a spus :

            – Hai să ne supunem la o probă. Care a fost clipa cea mai îngrozitoare din viaţa noastră ?

            M-am aplecat asupra lui şi am vorbit amîndoi deodată. Ştiu că amîndoi am minţit.

            Un zîmbet uşor i-a luminat chipul. Am simţit că zîmbetul acela reflecta, într-un fel sau altul, zîmbetul meu.

            – Ne-am minţit, mi-a zis, fiindcă ne simţim doi, nu unul.

            Conversaţia aceea mă irita. I-am spus-o.

            Apoi am adăugat :

            – Dar pe tine, în 1983, te rabdă inima să nu-mi spui nimic despre anii care-mi rămîn de trăit ?

            – Ce-aş putea să-ţi spun, sărmane Borges ? Se vor repeta nefericirile cu care te-ai obişnuit de mult. Vei rămîne singur în casa asta. Vei atinge cărţile fără litere şi medalionul lui Swedenborg şi tava de lemn cu Crucea Federală. Orbirea nu este beznă; este o formă a singurătăţii. Te vei întoarce în Islanda.

            – Islanda! Islanda mărilor!

            – La Roma, vei repeta versurile lui Keats, al cărui nume, ca al tuturor, a fost scris pe apă.

            – Nu am fost niciodată la Roma.

            – Mai sînt şi alte lucruri. Vei scrie cel mai bun poem al nostru, care va fi o elegie.

            – La moartea…, am spus eu. N-am îndrăznit să pronunţ numele.

            – Nu. Eu voi trăi mai mult decît tine.

            Am rămas tăcuţi. Apoi a urmat :

            – Vei scrie cartea la care am visat atîta amar de vreme. În 1979 vei înţelege că presupusa ta operă nu este altceva decît o serie de ciorne amestecate şi vei cădea în zadarnica şi superstiţioasa ispită de a scrie marea ta carte. Superstiţie pe care ne-au sădit-o în suflet Faust– ul lui Goethe, Salammbo, Ulysses. Am umplut, incredibil, multe pagini.

            – Şi pînă la urmă ai înţeles că ai eşuat.

            – Ba chiar mai rău. Am înţeles că era o capodoperă în sensul cel mai covîrşitor al cuvîntului. Bunele mele intenţii nu trecuseră de primele pagini; în celelalte erau labirinturile, cuţitele, omul care se crede o imagine, reflexul care se crede adevărat, tigrul nopţilor, bătăliile care ne răscolesc sîngele, Juan Murafia orb şi fatal, glasul lui Macedonio, corabia făcută din unghiile morţilor, engleza veche repetată pe înserat.

            – Muzeul acesta îmi este familiar, am observat ironic.

            – La care se adaugă falsele amintiri, jocul dublu al simbolurilor, enumerările lungi, buna mînuire a prozei obişnuite, criteriile imperfecte pe care le descoperă cu entuziasm criticii, citatele nu întotdeauna apocrife.

            – Ai publicat cartea asta ?

            – M-am jucat, fără convingere, cu melodramatica intenţie de a o distruge, poate azvîrlind-o în foc. Pînă la urmă am publicat-o la Madrid, sub pseudonim. S-a vorbit despre un stîngaci imitator al lui Borges, care avea defectul de a nu fi Borges şi de a fi repetat trăsăturile exterioare ale modelului.

            – Nu mă surprinde, am spus eu. Orice scriitor ajunge pînă la urmă cel mai puţin inteligent discipol al lui însuşi.

            – Cartea aceasta a fost unul din drumurile care m-au condus la noaptea de acum. Cît despre celelalte… Umilinţa bătrîneţii, convingerea că ai mai trăit cîndva fiecare zi…

            – Nu voi scrie această carte, am spus.

            – O vei scrie. Cuvintele mele, care acum sînt prezentul, vor fi doar amintirea unui vis.

            M-a deranjat tonul lui dogmatic, fără îndoială cel pe care-l folosesc la orele mele. M-a deranjat faptul că semănam atît de mult şi că profita de impunitatea pe care i-o dădea apropierea morţii. Pentru a mă revanşa, i-am spus : 

            – Eşti atît de sigur că vei muri ?

            – Da, mi-a răspuns. Simt un soi de dulceaţă şi de uşurare, cum n-am mai simţit niciodată. Nu pot să-ţi comunic ce simt. Toate cuvintele au nevoie de o experienţă împărtăşită. De ce te deranjează atît de mult, după cît se pare, ceea ce-ţi spun ?

            – Fiindcă semănăm prea mult. Urăsc chipul tău care e caricatura mea, urăsc glasul tău, care e o imitaţie nereuşită, urăsc sintaxa ta cu accente patetice, care este a mea.

            – Şi eu, a zis celălalt.

            Mi-a  făcut semn să mă apropii de el. Mîna lui s-a întins ca să-mi strîngă mîna. M-am ferit; îmi era frică să nu ne confundăm definitiv.

            Mi-a zis :

            – Stoicii ne învaţă că nu trebuie să ne plîngem în viaţă; uşa închisorii este deschisă. Întotdeauna am înţeles acest lucru, dar lenea şi laşitatea m-au întîrziat. Acum vreo două săptămîni, ţineam o conferinţă în La Plata despre cartea VI din Eneida. Deodată, în timp ce scandam un hexametru, am aflat care mi-e drumul. Am luat această decizie. Din acea clipă m-am simţit invulnerabil. Soarta mea va fi aceeaşi cu a ta, vei avea brusca revelaţie rostind latina lui Vergiliu şi vei uita complet acest straniu dialog profetic, care se desfăşoară în două timpuri şi în două locuri. Cînd îl vei visa din nou, vei fi cel care sînt eu, tu vei fi visul meu.

            – Nu-l voi uita şi îl voi scrie mîine.

            – Va rămîne în străfundul memoriei tale, sub fluxul şi refluxul viselor. Cînd îl vei scrie, vei crede că urzeşti o povestire fantastică. Nu va fi mîine, vor mai trece mulţi ani pînă atunci.

            Glasul i s-a frînt; atunci am înţeles că murise. Într-un anume fel, eu muream împreună cu el; m-am aplecat îndurerat asupra pernei, dar nu mai era nimeni.

            Am ieşit în fugă din cameră. Afară nu mai erau nici curtea, nici scările de marmură, nici casa aceea mare şi tăcută, nici eucalipţii, nici statuile, nici umbrarul, nici havuzurile, nici poarta cea mare cu grilaj de la intrarea hotelului din Adrogue.

            Afară mă aşteptau alte vise.

#

            “Dialogul cu alter ego-ul are loc în 1983, cu numai trei ani  înaintea morţii, din perspectiva uitării înventive. Emoţionantul şi straniul dialog cu sine este un bilanţ şi, în acelaşi timp, ultimul său vis.” Andrei Ionescu.

Read Full Post »

            Sătul de pămînturile Spaniei, un bătrîn oştean al regelui încearcă să-şi găsească desfătarea în vastele geografii ale lui Ariosto, în acea vale a lunii unde sălăşluieşte timpul care-a fost risipit de vise şi în idolul de aur al lui Mahomed răpit de Montalban.

            Într-o blajină ironie faţă de sine imaginează un cavaler naiv care, cu mintea tulburată de lectura acelor miracole, porneşte să caute aventuri şi vrăji în locuri prozaice numite El Toboso ori Montiel.

            Înfrînt de realitate, de Spania, Don Quijote se stinge din viaţă în satul său natal, către 1614. şi prea puţin va izbuti să-i supravieţuiască Miguel de Cervantes.

            Pentru amîndoi, pentru visător şi visat, toată această urzeală a fost întemeiată pe opoziţia a două lumi : lumea ireală a romanelor cavalereşti, lumea cotidiană şi comună a veacului al XVII-lea.

            n-au bănuit că anii vor sfîrşi prin a şlefui discordia, n-au bănuit că şi la Mancha, şi Montiel, şi uscatul chip al cavalerului vor fi, pentru viitorime, nu mai puţin poetice decît călătoriile lui Sindbad sau vastele geografii ale lui Ariosto.

            Pentru că la începutul literaturii se află mitul, şi tot astfel şi la sfîrşitul ei.

Fragment din Cartea de Nisip.

BLOGUL ZILEI : http://viatadeboem.blogspot.com/

Read Full Post »

            Închid ochii şi văd un stol de păsări. Viziunea ţine o clipă sau chiar mai puţin; nu ştiu cîte păsări am văzut. Numărul lor era definit sau nedefinit ? Problema implică existenţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, numărul este definit, fiindcă Dumnezeu ştie cîte păsări am văzut. Dacă Dumnezeu nu există, numărul este nedefinit, fiindcă nimeni n-a putut ţine socoteala. În acest caz, am văzut mai puţin de zece păsări (să spunem) şi mai mult de una, dar nu am văzut nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei sau două păsări. Am văzut un număr între zece şi unu, care nu este de neconceput; ergo, Dumnezeu există.

#

            Ce simplu E!

#

            “Nu trebuie să cerem o revelaţie directă, nici să nu aşteptăm un semn special pentru noi, nici ca Domnul nostru să ne vorbească în taină. Uneori îi cerem cu tulburare Domnului să ne vorbească, să ne reveleze adevărul Său, să ne dea nemijlocit învăţătura Sa, în loc de a-i cere credinţă. Credinţa este proba adevărului celor crezute. Doar adevărul se poate impune cu asemenea evidenţă.” Miguel de Unamuno / Jurnal intim.

Read Full Post »

Older Posts »