Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘borges’

            Şi regina născu un fiu care se numi Asterion. (Apolodor, Biblioteca, III, 1)

            Ştiu că sînt învinuit de trufie, şi, poate, de mizantropie, şi, poate, de sminteală. Asemenea învinuiri (pe care le voi pedepsi la timpul potrivit) sînt de-a dreptul ridicole. E adevărat că nu ies din casă, dar tot atît de adevărat e că uşile acestei case (al căror număr este infinit *) sunt zi şi noapte deschise oamenilor şi chiar animalelor. Să intre oricine doreşte. Nu va afla aici podoabe femeieşti şi nici splendidul fast al palatelor, dar va găsi, în schimb, liniştea şi singurătatea. Şi va găsi o casă cum nu e alta pe faţa pămîntului. (Mint cei care afirmă că în Egipt există una asemănătoare.) Pînă şi defăimătorii mei recunosc că nu se află în casă nici macar o mobilă. Altă minciună ridicolă este că eu, Asterion, sînt prizonier. E oare nevoie să mai repet că nu există nici o uşă închisă, sa adaug că nu există nici un zăvor ? De altminteri, într-o seară am ieşit pe stradă; dacă m-am întors înainte de lăsarea nopţii, a fost din pricina spaimei pe care mi-au stîrnit-o chipurile mulţimii, chipuri decolorate şi turtite, ca o mînă deschisă. Soarele apusese, dar neajutoratul plîns al unui copil şi grosolanele rugăciuni ale turmei îmi arătară că fusesem recunoscut. Oamenii se rugau, fugeau, se prosternau; unii se căţărau pe stilobatul**  templului Făcliilor, alţii adunau pietre. Unul, cred, s-a ascuns în mare. Nu în zadar am avut drept mamă o regină; nu pot fi confundat cu plebea, chiar dacă în modestia mea aş dori-o.

            Adevărul este că sînt unic. Nu mă interesează ceea ce un om poate transmite altor oameni; asemenea filosofului, socotesc că nimic nu poate fi transmis prin meşteşugul scrisului. Plictisitoarele şi vulgarele mărunţişuri nu-şi pot găsi loc în spiritul meu, care este făcut pe măsura lucrurilor mari; n-am reţinut niciodată diferenţa dintre o literă şi alta. O anume nerăbdare generoasă nu mi-a îngăduit să învăţ să citesc. Uneori regret, căci nopţile şi zilele sunt lungi.

            Fireşte că nu-mi lipsesc distracţiile. Precum berbecul care se repede cu fruntea înainte, alerg prin galeriile de piatră pînă mă prăbuşesc la pămînt, ameţit. Mă pitulez în umbra unei fîntîni sau la cotitura unui coridor şi mă joc de-a v-aţi ascunselea. Mai sunt nişte terase de pe care mă azvîrl pînă încep să sîngerez. La orice ora mă pot juca de-a adormitul, cu ochii închişi şi răsuflarea adîncă. (Uneori adorm de-a binelea, uneori, cînd deschid ochii, culoarea zilei s-a schimbat.) Dar, dintre atîtea jocuri, cel pe care-l prefer este jocul de-a celălat Asterion. Mă fac că vine să mă vadă şi că eu îi arăt casa. Cu reverenţe adînci, ăi spun : Acum ne întoarcem la prima răscruce, sau Acum ajungem în altă parte, sau Ştiam eu că o să-ţi placă acest canal, sau Acum ai să vezi o fîntînă astupată de nisip, sau Să vezi cum se bifurcă subsolul. Uneori mă păcălesc şi rîdem amîndoi în hohote.

            Dar nu m-am ocupat numai cu inventarea acestor jocuri; am şi meditat asupra casei. Toate părţile ei există de multe ori, fiecare loc este alt loc. Nu există o fîntînă, un patio, o adăpătoare, o iesle; există paisprezece (infinite) iesle, adăpători, patiouri, fîntîni. Casa este de mărimea lumii; mai bine zis, este lumea. Cu toate acestea, tot străbătînd curţile cu fîntîni şi prăfuitele galerii de piatră cenuşie, am ajuns în stradă şi am văzut templul Făcliilor şi am văzut şi marea. N-am înţeles asta pînă cînd o viziune nocturnă mi-a dezvăluit că tot paisprezece (tot infinite) sunt mările şi templele. Totul există de multe ori, de paisprezece ori, dar sunt două lucruri în lume care par să existe o singură dată : sus, complicatul soare; jos, Asterion. Poate că eu am creat stelele şi soarele şi casa enormă, dar nu-mi mai aduc aminte.

            La fiecare nouă ani intră în casă nouă oameni pentru ca eu să-i eliberez de orice rău. Le aud paşii sau glasurile la capătul galeriilor de piatră şi alerg vesel în căutarea lor. Ceremonia durează doar cîteva minute. Cad unul după altul, fără ca eu să-mi pătez mîinile de sînge. Unde cad, acolo rămîn, şi cadavrele mă ajută să deosebesc o galerie de celelalte. Nu ştiu cine sunt, dar ştiu că unul dintre ei a proorocit, în clipa morţii, că într-o bună zi va veni mîntuitorul meu. Din clipa aceea nu mă mai doare singurătatea, căci ştiu că mîntuitorul meu trăieşte şi că în cele din urmă se va ridica din ţărînă. Dacă auzul meu ar putea percepe toate zgomotele lumii, i-aş distinge paşii. De m-ar duce într-un loc cu cu mai puţine galerii şi mai puţine uşi! Cum va fi oare mîntuitorul meu ? mă întreb. Va fi oare un taur sau un om ? Sau, poate, un taur cu chip de om ? Sau va fi ca mine ?

            Soarele dimineţii se răsfrîngea în spada de bronz. Nu mai rămăsese nici urmă de sînge.

            – Îţi vine să crezi, Ariadna ? spuse Tezeu. Minotaurul nici măcar nu s-a apărat.

#

            *Originalul spune paisprezece, dar avem suficiente motive să conchidem că, pentru Asterion, acest numeral  echivalează cu infinit. (JLBorges)

            **Suport de zidărie sau de piatră care susţine un şir de coloane (DEX)

De revăzut şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Minotaur

Read Full Post »

            Povestesc oameni vrednici de încredere (dar numai Allah ştie tot) că în vremurile străvechi a fost în insulele Babiloniei un rege care şi-a adunat arhitecţii şi magii şi le-a poruncit să construiască un labirint atît de încîlcit şi de subtil, încît bărbaţii cei mai înţelepţi nu se încumetau să intre, iar cei care intrau se pierdeau. Construcţia era un adevărat scandal, căci umilirea şi miracolul sunt acte îngăduite lui Dumnezeu, şi nu şi oamenilor. După o vreme, veni la curte un rege al arabilor, iar regele Babiloniei (pentru a-şi bate joc de naivitatea oaspetelui său) îl puse să intre în labirint, unde acesta rătăci, înjosit şi umilit, pînă la lăsarea nopţii. Atunci imploră ajutorul divin şi găsi ieşirea. Buzele lui nu rostiră nici-o învinuire, dar îi spuse regelui Babilonului că el are în Arabia un labirint cu mult mai bun şi că într-o zi, cu ajutorul lui Allah, il va arăta. Apoi se întoarse în Arabia, îşi strînse căpitanii şi pe comandanţii cetăţilor şi invadă regatul Babiloniei, iar soarta îi fu atît de prielnică, încît nu lăsă piatră peste piatră, îi împrăştie pe oşteni şi-l făcu prizonier pe însuşi regele. Îl legă pe spinarea unei cămile iuţi şi-l duse în deşert. Călăriră timp de trei zile şi îi spuse : “O, rege al timpului şi substanţă şi cheie a veacului! În Babilonia ai vrut să mă pierzi într-un labirint de bronz cu multe trepte, ziduri şi uşi; acum Atotputernicul a îngăduit ca eu să ţi-l arăt pe al meu, unde nu sunt trepte pe care să le urci, nici uşi pe care să le forţezi, nici obositoare galerii pe care să le străbaţi, nici ziduri care să-ţi oprească paşii”.

            Apoi îi desfăcu legăturile şi-l părăsi în mijlocul deşertului, unde regele Babilonului muri de foame şi de sete. Gloria să fie cu Cel ce nu moare.

Read Full Post »

BORGES

A încerca să scrii despre ce a scris Borges este similar cu a încerca să descrii lumea descrisă aşa cum a descris-o Borges, încercînd să nu-l plagiezi fie şi măcar în modul de relatare dacă în substanţă este efectiv imposibil. Nu poţi să descrii lumea sa fără să apelezi la modul său  borgesian de a vedea lumea. Învariabil, nu reuşeşti decît să pastişezi. Şi atunci, la ce bun? Totuşi.

Borges face parte din galeria marilor scriitori despre care toată lumea a auzit, foartă multe lume îi cumpără cărţile, foarte mulţi dintre cei care îl citesc se încumetă să îl şi citeze, aşadar Borges este unul dintre scriitorii în faţa căruia lumea cititorilor trebuie să se declare cel puţin opacă. Sau măcar, translucidă. Sau cel puţin, difuz admirativă. Încă nu am auzit ca Borges să aibă detractori. Mare performanţă, NU ? Oricum. Pentru împătimiţii de lectură (pentru cei care încă nu au aflat), semnalez că la Polirom este în plină desfăşurare editarea operei sale complete.

Am cumpărat de la editura Polirom un pachet de trei cărţi, respectiv Proză completă 1 şi 2, plus Texte captive. Borges este pur şi simplu, fascinant. Scriitura sa este greu de desluşit pentru că este destul de greu să navighezi cu siguranţă printre personajele din proza sa, care numai prozaică nu E!

Sigur, personajele descrise în textele sale, îmbracă rînd pe rînd, vestimentaţia personajelor care trec cu o uluitoare uşurinţă, de la autencititatea personajelor întîlnite de Borges în decursul vieţii sale reale, la autenticitatea contrafăcută a personajelor care sălăşluiesc în imaginarul său scriitoricesc, începînd de la eroii baladeşti ai culturii în care a trăit chiar el, pînă la irealitatea fictivă a celor pe care Borges îi denunţă ca fiind relatatorii unor fapte petrecute fie în imaginarul său de scriitor ORB la propriu, fie în imaginarul unor scriitori fictivi, care încearcă să rescrie lumea aşa cum ni se pare nouă, tuturor, că ar trebui ca această lume să fie.

Constatăm cu stupoare, că lumea imaginată de Borges, este identică, repet identica şi perfect iluzorie pentru fiecare dintre noi, pînă la momentul propriu fiecăruia, de a ieşi din această lume – labirint.

Pentru fiecare dintre noi, moartea ar trebui să fie busola personală. Moartea fizică, desigur. Problema ar fi : finitudinea noastră, ar trebui să debusoleze viaţa celor care vin după noi ?

Read Full Post »

Mardeiaşii lui Borges

Profilaţi net pe fondul unor pereţi albastru-deschis sau pe azurul cerului, doi mahalagii înţoliţi în sobre haine negre dansează pe tocuri femeieşti un dans dintre cele mai grave, cel al cuţitelor perechi, pînă cînd dintr-o ureche ţîşneşte o garoafă, deoarece cuţitul a pătruns în trupul unui om, care pune capăt, prin moartea lui orizontală, dansului fără muzică. Resemnat, celălalt îşi potriveşte pălăria şi îşi consacră bătrîneţea istorisirii acestui duel ireproşabil. Aceasta este povestea amănunţită şi completă a mardeiaşilor noştri.

Fragment din “Furnizorul de nelegiuiri” – J.L.Borges

Povestea caftangiilor politici dîmboviţicani, este aiuritoare şi mult mai mîrşavă.

Read Full Post »

Borges despre literatură

            „Nu există ateism literar fundamental. Eu credeam că nu cred în literatură, dar am căzut pradă ispitei de a aduna între coperţile acestei cărţi fărîme de literatură. Sînt absolvit de două raţiuni. Una este democratica superstiţie care postulează merite ascunse în orice operă anonimă, de parcă am şti toţi împreună ceea ce nu ştie nimeni, de parcă inteligenţa ar fi nervoasă şi ar fi mai ageră atunci cînd nu e supravegheată. Cealaltă este uşurinţa de a judeca texte scurte. Ne vine greu să admitem că opinia noastră despre un singur rînd ar putea să nu fie definitivă. Ne încredem într-un rînd, nu într-un capitol. Este inevitabil să-l pomenim aici pe Erasm : necredincios şi iscoditor de proverbe.

            După ce se vor scurge multe zile, această pagină va începe să fie erudită. Nu pot furniza nici o referinţă bibliografică, în afară de acest paragraf întîmplător al unui predecesor de-al meu în astfel de slăbiciuni. Aparţine ciornelor neînsufleţite de vers clasic care acum se cheamă versuri libere. Mi-l amintesc astfel : Căruţele cu loitre sentenţioase / îţi ies mereu în cale; /  dughenele din colţ zîmbesc duioase, / parcă-aşteptînd o binecuvîntare…”

            „Uneori cred că bunii cititori sunt lebede mai tenebroase şi mai rare decît autorii buni … A citi, de altminteri, este o activitate posterioară aceleia de a scrie : mai resemnată, mai cuviincioasă, mai intelectuală. ”

             Fragment/e din Proză Completă vol 1 / Polirom

BLOGUL ZILEI : http://blogary.ro/2010/09/cu-josul-in-suflet/

Read Full Post »

Borges despre MILONGA

            Cît priveşte muzica, tangoul nu este, cum se crede, sunetul natural al mahalalelor; a fost numai al bordelurilor. Creaţia cu adevărat reprezentativă este milonga. Versiunea ei curentă este un nesfîrşit salut, o ceremonioasă zămislire de vorbe goale, dar pline de plecăciuni, însoţite de sunetul grav al chitarei. Cîteodată povesteşte fără grabă întîmplări sîngeroase, încăierări desfăşurate portivit ritualului, morţi survenite după cutezătoare şi nesfîrşite provocări; alteori simulează tema destinului. Atmosfera şi subiectele sunt foarte variate; ceea ce nu variază este intonaţia cîntăreţului, ascuţită ca un scopit, tărăgănată, cu precipitări de iritare, niciodată cu strigături, ceva între conversaţie şi cîntec. Tangoul se află în timp, în ofensele şi adversităţile timpului; monotonia aparentă a milongei aparţine eternităţii. Milonga este una dintre marile modalităţi de conversaţie ale Buenos Aires-ului…

            Fragment din Evaristo Carriego (proză completă vol 1 / Polirom / 2006)

Read Full Post »

Of course, Vitelli !

            …Roger Diss, născoceşte o întîmplare. Le-o povesteşte prietenilor care nu-l cred. Ca să se justifice, susţine că faptele s-au petrecut în sudul Angliei, pe la 1850, şi le atribuie “cunoscutului violoncelist Vitelli”. Nimeni nu poate să recunoască acest nume fals. Diss, încurajat de succesul improvizaţiei sale, publică intr-o revistă locală o notă despre Vitelli. Ca prin minune, apar necunoscuţi care şi-l amintesc şi îi atrag atenţia asupra unor uşoare erori. Se naşte o polemică. Diss, victorios, publică  o biografie a lui Vitelli “cu portrete, crochiuri şi autografe”.

            Un trust de cinema obţine drepturile acestei cărţi şi lansează un film tehnicolor. Critica declară că în film datele vieţii lui Vitelli au fost falsificate… Diss se angajează intr-o nouă polemică şi e învins. Furios, hotărăşte să dezvăluie excrocheria. Nimeni nu-l crede. Mitul colectiv este mai puternic decît el. un domn pe care-l cheamă Clutterbuck Vitelli apără memoria jicnită a unchiului său. Un centru spiritist din Tumbridge Wells primeşte mesaje directe de la maestru. Dacă această carte ar fi de Pirandello, atunci chiar şi Roger Diss ar ajunge să creadă în existenţa lui Vitelli.

            Fragment din volumul “Texte captive” / pp 567-568 / Jorge Luis Borges / Polirom / 2010

#

            Pare o poveste contemporană cu poveştile pe care ni le îndeasă între urechi zilnic, televiziunile mogulilor direct interesaţi să ţină captiv, neuronul imbecilizat al spectatorului năucit de bariera devenită din ce în ce mai puţin vizibilă dintre iRealitate şi palpabil. Suntem asediaţi de batalioane de Roger Diss şi duşi de nas într-o veselie generalizată. Nimeni nu-şi aminteşte cum este intitulat imnul naţional al României. Nici nu cred că mai sunt prea mulţi cei care cred că acest imn are vreo însemnătate. Ne închinăm senini noilor personaje inventate prin mistificarea grosolană a unor personaje reale dar absolut goale de orice substanţă. Pînă la urmă, un nou Vitelli va ajunge să conducă ţara, tras abil de sfori de cei direct interesaţi în mistificarea cu obstinaţie vinovată a faptelor. Asta pentru că acei Diss blestemaţi, chiar au ajuns să creadă că Vitelli  este real, nu inventat de o minte şugubeaţă pentru un amuzament efemer.

BLOGUL ZILEI : http://floungureanu.wordpress.com/

Read Full Post »

« Newer Posts