Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘braila’

             Cine vrea să înţeleagă lumea descrisă de Doina Popescu – Brăila, va trebui să se transpună  la confluenţa dintre lumea descrisa de Ion Creangă, cu lumea descrisă de Ion Luca Caragiale, lume în care Mihai Eminescu nu prea are ce să caute decît ca gazetar acid. Doina Popescu nu face o descriere poetic-Schopenhaueriană a lumii. Doina îi pune sub microscop pe ticăloşi şi îi disecă necruţătoare apoi, după ce îi reduce la adevarata lor dimensiune de “bieţi omuleţi” îi dezvăluie privirii noastre izbucnind în rîs : de tîmpiţii ăştia vă este vouă frică ? De ei vă temeţi ? Ei, iată ce sunt acesti indivizi, de fapt – spune Doina pe buna dreptate : niste cretini iresponsabili, niste lacomi  dezumanizaţi prin rapacitate şi prin crime multiple, incluziv omucideri.

            Nu vă temeţi de ei şi de bogăţiile lor adunate prin crimă şi rapt. Luptaţi cu ei pentru că de fapt, cei slabi sunt ei, nu voi. Lăcomia lor îi face vulnerabili. Dacă aveţi suficientă răbdare şi putere, veţi vedea că de fapt, ei se luptă între ei, pentru banii care îi vor îngropa rînd pe rînd, pe toţi. Ei se ucid între ei . Ei sunt proprii lor ucigaşi.

            Dobritza , bancherii Alois şi Blum împreună cu slugile lor devotate răului, nu sunt altceva decît biete umbre pieritoare. Blum, înţelege acest adevăr pînă la urmă, prin suferinţă. Ceilalţi, NU.

            Corvin în schimb, este adevăratul promotor al luminii în care trebuie să ne scăldăm noi, toţi. Corvin este urmaşilor dacilor drepţi – omul dintr-o bucată!

            În lumea Doinei, femeia, poate să capete tot felul de înfăţişări. De la Rose – femeia care nemaiputînd suporta mişeliile unui cîrnăţar de duzină îi va dedica lui Corvin sprijinul şi iubirea sa, la doamna Maia – soţia devotată a bravului căpitan Vlaicu. De la Edith – femeia puternică şi cultă, care într-o clipă de slăbiciune se îndrăgostise de infamul Dobritza, la Tamara – prietena devotată care sfidează pericolele pentru a lămuri moartea prietenei sale Lida – ucisă de Dobritza de furie, doar pentru că avusese confirmarea impotenţei. Peste toate aceste femei, pluteşte nimbul aprigei, frumoasei şi harnicei Mihaica – bunica de poveste adevărată a povestaşei! Toate acestea sunt femei puternice pentru că “cine nu ştie, să afle că toată puterea şi bărbăţia, în chip ciudat, se trag de la femeie”.

            Sigur că binele trimfă pînă la urmă în lupta cu răul, chiar dacă pentru asta se cheltuie bani, nervi, timp. Dobritza cade pînă la urmă în plasa abil întinsă în calea sa de cei care îl vînau – răzbunătorii victimelor sale. “… – Dumnezeu l-a mînat pe tîlhar în puterea noastră şi iată că l-am adus, numai bun de priponit în temniţă … – Corvine, băiatule, m-ai lăsat fără suflare! Ai făcut o treabă de poveste. Haideţi cu fiara la beci … Mai mult pe brînci, Dobritza fu băgat în temniţă, fără să priceapă cine l-a arcănit”.

            Dobritza nu va fi judecat de un tribunal obişnuit. La banii şi la relaţiile sale, mai mult ca sigur că ar fi scăpat basma curată, doar pe ştatele sale de plată şi ale bancherului Borin, figurau sute de potentaţi din zeci de ţări. Lumea asta este mult mai mizerabilă decît pare, ne spune limpede Doina Popescu. Dobritza va fi judecat şi condamnat la moarte, de Comisia Zurich. Comisie formată din oameni drepţi, care suferiseră direct sau indirect samavolniciile mizerabilului.” – Vinovat. – Vinovat – Vinovat”. Toţi membrii comisiei de judecată îl condamnaseră unanim pe ticălos. Cine va executa sentinţa ? Grea problemă ! Oamenii obişnuiţi, au puterea de a-şi imagina pedeapsa, dar nu trebuie să  uităm că cine face ceea ce  fac ucigaşii, se aseamănă lor. Nu răzbunarea este calea de îndreptare a răului pe acest pămînt ci, OMENIA. Membrii Comisiei Zurich, înscenează o evadare pusă la cale de Edith, singura în care Dobritza ar fi putut avea încredere, îi procură acte false şi îl expediază în Argentina, raiul naziştilor scăpaţi de judecată după WW 2. Îl vom mai întîlni pe Dobritza. Are un rol destul de mic – cît să nu uităm de el, în romanul “Dumnezeu era-n vacanţă” şi îl vom mai întîlni într-un roman viitor, făcînd afaceri cu alt tartor nenorocit : Ceauşescu în persoană.

            Deşi nu recunoaşte, toate personajele lumii descrise de Doina au corespondent în real. Chiar şi cititorii acestui blog pot găsi asemănări cu un personaj sau altul din cărţile sale. Deşi pe plan ficţional, acţiunea cărţilor sale se sprijină pe serioase investigaţii istorice şi nu numai. Nu am nici cea mai mică îndoială că succesul şi recunoaşterea nu pot să o mai ocolească multă vreme pe Doina Popescu – Brăila. O întrebare mă mai  frămîntă totuşi : eu, aş fi avut puterea să-l execut pe mizerabil ? Dar dumneavoastră ?

BLOGUL ZILEI   http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

             În timp ce Dobritza – delapidator, criminal şi dezertor – căuta să-şi scape pielea, “Corvin, rănit la şold, căzu în grija unui preot ceh, ce-i potoli cu greu fierbinţelile. Abia după ce îi arse rana cu fierul cu care însemna vitele, norocul i se întoarse şi, pînă la urmă, se văzu scăpat. Pesemne, avusese zile … Sfîrşitul războiului îi găsi în apropiere de Brno, dar ordinele mai marilor ruşi : duşmănoase, bîlbîite şi contradictorii – însoţite de o jalnică organizare – în loc să-i apropie de casă îi azvîrli tocmai la Praga … Gîndul lui Corvin urma colbul din drumul Brăilei, la Mihaica acasă, dar juruise căpitanului că, la o adică, dacă s-o prăpădi, îi duce scrisoarea de bun rămas doamnei Maia la Geneva … Văzînd că nu-l poate opri, (preotul Kuki) îi dădu binecuvintarea, cîte parale putu el să rostuiască, … o hartă a Europei din 1936 şi o taşcă ponosită cu nişte conserve şi biscuiţi.

            Mulţumirea lui Corvin o arătă îmbrăţişarea strînsă, bărbătească şi bujorii din obraji … Corvin merse cu un marfar la Bratislava şi cu altul pînă în gară, la Viena, pe unde căscă gura vreo două săptămîni, ca să se dumirească cum ar putea să-şi facă vînt pînă la Geneva pe parale cît mai puţine … Foind pe străzi, cu gura coclită de foame, găsi de lucru la Helmi, un cîrnăţar cunoscut …Corvin spălă maţe – corvoadă grea şi istovitoare – vreo două luni în rînd cu un sîrb ştirb, ca să rostuiască parale de drum şi, cînd să facă socoteala de bun rămas, negustorul îngroşă obrazul şi-l azvîrli în stradă fără o para. Se duse în scuarul din faţa casei cîrnăţarului şi îşi făcu culcuş de noapte pe o băncuţă, gîndind că a doua zi să încerce să-l înduplece pe ticălos, ori cu vorba bună ori cu pumnul … Se trezi smucit uşor-uşor. Doi bărbaţi tineri erau aplecaţi deasupra lui … doi  ofiţeri englezi … clienţi de toată ziua în cîrciuma (lui Helmi) … Gîndind că-i vreun rost de muncă îi urmă bucuros.

            Cei doi urcară tăcuţi într-un camion care-i aştepta … făcîndu-i semn să urce sub prelată … Nu ştia încotro merge şi parcă nici nu-i mai păsa. Adormi zdruncinat de camion. La o vreme se trezi chinuit de foame … lîngă un han cu mai multe caturi. Chibzui dacă să intre ori ba, dar frigul îi dădu brînci : curaj Corvine că doar n-o fi mai rău ca la război … Pe o masă butucănoasă de lemn : două pîini rumene, trei carafe cu vin roziu, englezii cheflii şi Corvin se ciupi să se convingă că nu visează. Rose, rîzînd poznaş, îi întinse 30 de mărci. – Na, că n-a sărăcit Helmi dacă îţi primeşti simbria! De mult trebuia să-l părăsesc pe cîrnăţar, dar cu trei bărbaţi chipeşi, ţi-e mai uşor să te-ncumeţi la drum … decît femeie singură, fără sprijin. Mai vrei să mergi la Geneva sau ţi-ai schimbat cursul? – Negreşit şi fără întîrziere; altceva nu am în cap … Pe Corvin îl cuprinse o stare de bine : avea să reuşească.

            Ajunseră la Geneva … Căsuţa nu era prea mare … dar automobilul din curtea frumos măturată, grăia despre oameni cu stare … Un copil, gătit în costumaş de marinar comanda serios un cîrd de gîşte care nu se lăsau aliniate nicicum … În uşă înţelese Corvin că se afla în faţa greului. Să stea în poveşti cernite cu doamna Maia, era peste puteri. Se aşeză amărît pe scări. Copilul-marinar îl luă de mînă şi, cu un zîmbet îl trase hotărît în casă. – Mă bucul că ai venit la noi. Eu sunt Paul. Vlei să fii plietenul meu ? Nu am nici-un plieten şi mi-e ulît. Cum te cheamă ? … În prag apăru o femeie tînără, în haine negre, pricopsite. – Se vede că veştile au ajuns înaintea mea … – Ne bucurăm să auzim vorbă de acasă, dar… cine eşti ? … – Dacă sunteţi doamna Maia, am nimerit bine. Sunt Corvin, ordonanţa lu’ dom’ căpitan. – Eu sunt Ileana, cred că o cauţi pe sora mea. Pofteşte în salon … Corvin privi ca ţăranul la grădina zoo. Ileana pricepu imediat.

            – Probabil că nu ţi-a spus cumnatul meu că suntem gemene … Maia veni împrejurul mesei şi-l îmbrăţişă de-i luă răsuflarea … – Alături de Paul, eşti tot ce mi-a rămas de la Mihai … de azi faci parte din familie. Vei avea o cameră a ta şi eşti liber să vii şi să pleci cînd pofteşti … De altfel, prin testament, soţul meu ţi-a lăsat 10.000 de franci. Avocatul nostru te-a căutat la Brăila, dar nimeni nu ştie nimic de tine. A vorbit cu părinţii tăi şi cu Mihaica. E distrusă … părinţii au măritat-o cu forţa, cu un om fără haz … Cine nu ştie ce-i disperarea o putea vedea vedea acum pe chipul lui Corvin. Culoarea îi fugise din obraji, ochii îi sticleau de fierbinţeli ca de boală grea … Cum e Mihaica, alta nu-i! Se simţi învins de soartă, cuprins doar de duhul răzbunării … – Coniţă Maia, eu m-am legat să-i ţin cărările ucigaşului şi să nu am linişte pînă nu l-oi dovedi”.

            Corvin ştie de acum înainte ce are de făcut. Ştie că ucigaşul nu poate fi prea departe de zornăitul banilor. Ştie de la telegrafist unde trimitea acesta prădăciunile din război. Îl va căuta la Zurich. Nu primeşte deocamdată de la Maia decît 1.000 de franci elveţieni. O mică avere. Restul de bani putea să aştepte în siguranţă unde fuseseră şi pînă acum.

             Dobritza habar nu are ce urgie îl paşte de acum înainte. Va afla.

BLOGUL ZILEI : http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

             Dobritza dibuise 12 criminali de război, daţi în căutare cu maximă prioritate de temuţii Beria, mareşalul Malinovski şi generalul Vinogradov. Patru dintre ei, ofiţeri de grad superior, bătură palma cu Dobritza pentru sume astronomice; unul s-a împuşcat, altul a şters putina pe cont propriu;iar restul, plevuşcă, plătiseră pentru serviciile de călăuză ale lui Dobritza sume consistente, dar mult mai mici decît cele oferite de peştii cei mari. “În prima noapte trecu împreună cu preţioşii : maiorii Kurt Meyer, Helmuth Klein şi coloneii Dori Muller şi Norman Hotch”.

            Aventura, poate să înceapă. Ne aşteaptă un lung şir de întîmplări. De acum încolo, autoarea preia hăţurile acţiunii şi vom vedea cum se joacă hohotind de rîs cu destinele acestor mizerabili. Capitolul acesta este cum nu se poate mai inspirat denumit : Cartea Răilor, pentru că pe parcursul acestui capitol vom descoperi cu stupefacţie cît de jos pot să decadă unele bestii cu aspect uman.

            “La ieşirea dintr-un orăşel, un ofiţer care conducea o patrulă de poliţie militară îl recunoscu pe colonelul Hotch”. Pentru colonel, aventura s-a încheiat. Cu sînge rece, Dobritza îl execută pe ofiţerul care îi oprise, Hotch îi mitraliază pe soldaţi, după care Dobritza  îl execută pe Hotch. Ceilalţi, înţeleg că în acest fel, Dobritza înscenase un duel între Hotch şi patrula militară, făcînd restul fugarilor, scăpaţi. La locul convenit dinainte cu protectorul lui Dobritza – bancherul Borin Alois, găsiră un camion, benzină din belşug, haine, provizii şi o călăuză. Totul părea să meargă cum nu se putea mai bine. Dar …

            “ – Herr Dobritza, le-ai promis camarazilor mei, care ţi-au plătit cinstit, că te întorci după ei! Nu îmi place să fac afaceri cu oameni fără cuvînt … – Faci afaceri cu cine poţi, Herr Muller”. Pe scurt, Dobritza îi sfidează. “Bucuraţi-vă deştepţilor că vă tratez privilegiat şi nu … v-am lăsat singuri”. Oricît de ticăloşi erau aceşti nemţi, nu-şi puteau închipui că Dobritza nu se va ţine de cuvînt. Bieţi idioţi. Ei fugeau ca nişte laşi, dar credeau că un alt laş ca Dobritza, se putea întoarce după plevuşca aceea, după ce le luase banii. Cîrtind, nemţii acceptă condiţiile impuse de Dobritza : ori îl ascultă fără crîcnire, ori drumurile lor se despart. Cum nu prea aveau încotro, fugarii aceştia înghit tirania lui Dobritza, inclusiv dublarea onorariului convenit, jurînd să se răzbune la final.

            Primul popas. Nemţii ospătează bucuroşi varză cu cîrnaţi dar “Dobritza mîncă fără chef mîncarea peisancă şi, cînd trecu la felul doi, îl trecu o pîntecăraie de nu mai nimeri privata! Strînse din buci cît putu, dar ghinion! Se cufuri lîngă grajd …” Ca ghinionul să fie întreg, “un cîrd de copii rîdeau de el pe mai multe voci”. Furios, Dobritza scoase pistolul şi trase după ei. Nu a nimerit niciunul dar, “în prag îl întîmpină hangiul, cu o puşcă cu ţeava retezată. – Am înghiţit glumele deocheate … n-am făcut caz de holbatul fritzilor în decolteul hangiţei, dar pe  criminalii de copii noi îi împuşcăm”. Pe scurt, fugarii sunt învitaţi să plătească şi să spele putina. Abia după ce au parcurs cu camionul vreo 40 de km. şi-au dat seama că bagajele rămăseseră la han  Nici călăuză nu mai aveau. Vor dormi în camion. În timp ce nemţii cloceau planuri de răzbunare, Dobritza visa fericit purcoaie de bani. “Lăcomia este motorul marilor averi” îl învăţase mentorul său, bancherul Borin Alois.

            Deşi erau numai la cîteva ore de graniţa cu Elveţia, unde ar fi fost în siguranţă, vor fi nevoiţi să bată pasul pe loc săptămîni în şir. O suită de ghinioane atent orchestrate de autoare, stă în calea acestor mizerabili. Mai întîi, camionul se strică. Vor rămîne aici aproape trei săptămîni, dormind în camion. Norocul lor a fost că exact cînd terminaseră proviziile, pe drumul acesta pustiu a apărut un camion poştal. Poştaşul, după ce îi ascută neîncrezător, acceptă să îi conducă pînă în primul sat, contra unei sume piperate. Scrîşnind din măsele, fugarii primesc. “După patru ore ajunseră în sat”.

            După ce acceptă fără mofturi mîncarea oferită şi după un somn odihnitor, a doua zi Dobritza trece la atac : “ – Hans, vrem să închiriem o maşină să ne ducă la Zurich. – Poate un măgar… – Hans, nu avem timp de glume proaste … – Ba timp aveţi berechet! Acuma, răbdare nu ştiu dacă aveţi! zise hangiul bine dispus”. Lucrurile încep să prindă contur. Maşina poştei, îi îndepărtase de “zonele locuite, aducîndu-i într-un cătun izolat, în vîrf de munte”. Ori aşteptau revenirea maşinii poştale, ori escaladau muntele. Dobritza este disperat : cum să se urce el pe un catîr cu hemoroizii săi ? Pentru moment, scapă. Trebuiau şă aştepte o săptămînă, pînă se întorcea proprietarul magazinului de echipament, necesar pentru escaladarea muntelui.

            Pentru Dobritza, pare să răsară soarele. Are timp să-şi trateze hemoroizii. Hangiţa îi face ochi dulci. ”Rar se întîmpla să îi placă o femeie … toate-i păreau curve, lacome de bani şi îngrămădite de proaste … i-ar fi plăcut mai degrabă băieţii … dar, unde să-l găseşti pe ăla curăţelul, să-şi facă o clismă şi să nu îi pută picioarele?” Mai demult era să dea ortul popii. Judecînd anapoda, se băgase gol lîngă un ofiţer neamţ frumuşel dar acesta, simţindu-l, pusese mîna pe pistol şi încercase să-l împuşte. Dar, “ai văzut drac mort ? I se blocă neamţului pistolul” şi Dobritza scăpase cu viaţă, dar încasase un şut zdravăn în boaşe, ca aducere aminte.

            Cum este foarte greu să povestesc toate şicanele la care îl supune autoarea pe nenorocitul acesta de Dobritza, am să vă invit să citiţi cartea.  🙂  Trebuie totuşi să vă spun că la acest han, Dobritza se va alege cu Edith, hangiţa care era de fapt sora hangiului, fată cultă şi educată, care-şi ostoia în vîrful munţilor o iubire ratată. Moştenitoare împreună cu fratele său a unui Han din Viena, era tocmai partida potrivită pentru Dobritza. Mai ales că şi Edith părea să-l placă, iar hangiul era foarte bucuros să-şi vadă sora căpătuită cu om cu parale. Preotul din sat îi cunună pe cei doi. Dar. “Ce nu ştia Dobritza era pînă la ce punct putea bărbatul să stea umăr la umăr cu femeia”. Odată ce aceste aranjamente au fost făcute, este vremea ca maşina poştei să apară şi să-i ducă pe fugarii noştri la Zurich, unde erau aşteptaţi cu acte şi cu specialişti în chirurgie plastică, toate acestea urmînd să le dea o viaţă nouă acestor ticăloşi. Este nedrept că vor scăpa ? Este. Vă miraţi ? Eu, NU!

BLOGUL ZILEI :   http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

           “Căpitanul Mihai Vlaicu intră mohorît în căsuţa în care erau încartiruiţi. Îi era grozav de dor de Maia – tînăra şi frumoasa lui nevastă – şi de Paul, care avea să împlinească cinci ani în curînd … Peste silnicia războiului, primise o însărcinare nouă şi ingrată. Să depisteze … calea prin care aprovizionarea frontului era sabotată eficient şi sistematic … Întărise paza, dar parcă hoţii erau duhuri! …Se uitase toată seara la popotă în ochii soldaţilor lui. Văzuse suferinţă, durere, dor de casă, … dar nu vulpea ticăloasă, nu un chip de dihor. – Şi atunci cine ?”

            Întrebare adresată sergentului Corvin, ordonanţa sa, “băiat de ispravă, din părţile Brăilei … (în care ) simţea că îşi poate pune toată nădejdea … Atîta păcat avea : că-l furau gîndurile la mîndruţă … la Mihaica cea zvăpăiată … – Să nu zic cu păcat, dom’ căpitan … părere de ţăran … – Zi fecior, zi … -Io, n-aş căta mai departe de mîna hrăpăreaţă a lu’ Fănică, plotoneru’ de la intendenţă … – Măi, Corvine, le fură, le fură! … Da’ unde le depozitează mă, băiete, că atîtea căruţe de medicamente, bocanci şi conserve … nu le doseşti în pălărie, nu ? … – Dom căpitan, Ilie zice că, Fănică doseşte numa’ la socoteală … la ce a mirosit Ilie, efectele ajung numai la catastif … la un convoi de trei căruţe, două ajung în corturile intendenţei, una ajunge la loc umbrit”.

            Ilie, care “s-a … băgat la hamalîc la Fănică, să-i pice şi lui o pită albă” cam prinsese şpilul afacerilor lui Dobritza. Cum îl mulsese pe fostul bancher – tot un prădător – Rudy Blum, de tot ce avea acesta prin băncile din Elveţia, ameninţîndu-l cu moartea, cam care era şpilul cu căruţele de la intendenţă, apoi, îi povestise lui Corvin, iar acesta îi spunea acum, căpitanului. “ – Care Dobritza, mă, Corvine, că pe plutonierul nostru îl cheamă Dobrescu Ştefan. – Asta în catastife de cătănie, dom’ căpitan … da’ la el în sat, toţi îl ştiu de Ştefan Dobritza”.

            Simţind la timp că vine urgia războiului, şi auzind de prigoana suferită de evrei, Dobritza îşi românizase numele, că de, nu mai era de bon ton să fii un ovrei prăpădit. Înainte de război, Ştefan lucrase la o bancă. Priceput şi norocos, înţelesese foarte bine cum merg afacerile bancare, bursa şi alte daraveli unde se învîrt banii cei mulţi. Primise şi o veritabilă lecţie de viaţă de la o altă lichea ca şi el, un bancher care venise cu treburi în România, Borin Alois : “am învăţat germana şi engleza impecabil gramatical, mersul afacerilor, rostul operaţiunilor bancare şi de bursă, ca să rămîn după război un amărît, un coate goale?”

            Nici vorbă de aşa ceva ! Dobritza era hotărît să intre în grupa mare a bogătaşilor lumii. De asta fura, spolia şi îşi trimetea agoniseala în băncile elveţiene, la fereală. Ca un veritabil prădător ce era, Dobritza simte din comportamentul lui Ilie că i se pregătea ceva. Simte că dacă nu acţiona repede şi hotărît, toată strădania sa avea să se ducă pe apa sîmbetei. Fără ezitare îl ucide pe Ilie, apoi profitînd de un atac firav al nemţilor îl ucisese mişeleşte şi pe căpitanul Vlaicu. Sergentul Corvin, îl bănuie imediat pe Dobritza, dar la vreme de război, cine mai stă să-l asculte ? În nici-un caz căpitanul Lepădatu, care îl duşmănea pe Vlaicu şi era în bune relaţii de amiciţie cu Dobritza. Atît Ilie cît şi Vlaicu, aveau să fie daţi dispăruţi în luptă, decoraţi post-mortem şi gata !

            Corvin, mai are o rană dureroasă : Mihaica “cea mai frumoasă din sat. Şi sprintenă la minte mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche”. Şi harnică pe deasupra. “Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gînd de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mîna pe biata Mihaica să se mărite. – Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! … că …la ochii tăi alunecoşi şi fire de lipici … de n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit dintre flori, arză-te-ar para focului să te arză!”

            “Ştefan Dobritza socoti că alt folos însemnat e greu de tras de pe urma frontului românesc … şi, ca un negustor care-şi cunoştea precis rosturile, îşi zise că e timpul pentru alt soi de afacere”.

            Povestea poveştilor povestite de Doina, va continua repovestită, curînd.

BLOGUL ZILEI   http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

Este îngrozitor de greu, să scrii despre o carte a indiferent cărui autor. O carte este o nouă  lume, o lume în care pătrunzi cu sfială sau cu neobrăzare, dar dacă chiar vrei să cunoşti lumea povestită sau inventată de un autor, repet, oricare ar fi el, trebuie să recunoşti în primul rînd, că poate nu eşti capabil să înţelegi întotdeauna acea lume pînă în cele mai mici detalii ale sale. Poate că lumea descrisă de acel autor, scapă înţelegerii tale în profunzimea sa. Nu cred că există un comentator de carte pe lumea aceasta, care să înţeleagă în detaliu, acea lume pe care este invitat să o viziteze. M-am simţit de multe ori, mizerabil, încercînd să scriu despre cărţile pe care le-am citit. De multe ori, am avut senzaţia că poate nu am înţeles pînă la capăt ce a vrut un autor, veritabil creator de lumi, să spună cu adevărat, în cartea sa. M-am relaxat aproape întotdeauna, crezînd că un autor, indiferent care ar fi acesta, este asemănător unei mame, care naşte un copil, dar despre care ulterior nu are cum să îi mai hotărască TOT destinul. Viaţa va hotări în locul său, în locul bunei mame născătoare de o noua viaţă, ce va deveni acea noua viaţă – lume. Deci. Am îndrăznit să-mi dau cu părerea, despre multe cărţi. Cărţi scrise de autori cunoscuţi, unii celebri, dar şi despre autori valoroşi, dar încă insuficient cunoscuţi. Autori autohtoni, sau autori din lumea largă. Acum. Voi îndrăzni cu sfială IAR, să recomand o carte. O carte născută din frămîntarea unui om care a răzbit cu greu. Un om adevărat. Pe scurt, cartea se numeşte Comisia Zurich, iar autorul ei, este un vulcan în plină erupţie : Doina Popescu – ot Brăila. Nu cautaţi la această adevărată doamnă false modestii. Nu le veţi găsi. Această dinamică femeie, soţia unui rugbist pe care nu-l cunosc, mamă, om de afaceri, scriitoare,  îşi cunoaşte valoarea pînă în cel mai mic amănunt. Ştie că deschide un nou stil literar şi îl promovează cu o agresivitate benefică pe măsura stilului său : în mod afurisit, pentru că acesta este noul stil literar propus de domnia sa : o proză afurisită; o proză care nu jigneşte, dar care devoalează cu exactitate, toate tarele lumii în care trăim. Unii cu suficienţă, alţii cu speranţă, mai toţi cu gîndul a  ce va fi să fie în viitor, probabil că prea mulţi dintre noi, fără să mai facă apel la trecut. Unii ar fi capabili să aşternă tone de uitare peste un trecut nenorocit. Nu şi draga de Doina. Ea face apel la trecut, dar fără pic de exasperare, fără regrete, fără vindicalism. Nu  trece nimic sub tăcere. Dar în loc să condamne sau să ierte, izbucneşte în rîs. Rîde cu veselia omului necuprins în obstinaţii. Rîsul său, este un balsam vindecător peste orice fel de rană. Dacă vă place acest soi de tratament pentru orice dureri aveţi, este vremea şi timpul să citiţi cărţile sale; începeţi vă rog, cu Comisia Zurich. Ştiu că veţi ajunge şi la celelalte cărţi ale sale. Ştiu. Aveţi pe blogul doamnei Doina, cîteva capitole din această  carte, oferite ca mostră. Musai de parcurs.

http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »