Incursiune în Delta Dunării

Prima zi 08 iulie 2019. Trezire la 04.30. Fără grabă ne dichisim, mic dejun frugal, înșfăcăm valizele și la drum. S-a făcut ora șase, nenea taxi-Marian își face apariția cu două minute întîrziere 🙂 și plecăm. Orașul începe să se trezească la viață mai alert decît mă așteptam, dar destul de calm în raport cu aglomerația zilnică. Surprinzător de rapid ajungem la locul de întîlnire lîngă statuia din fața Palatului, vedem cîțiva pensionari cu valize și întreb: Delta? Primesc confirmarea, aici este, coborîm. Ora 6,30. Vine autocarul, domnul Paul Blidaru – ghidul, ne spune încurajator 🙂 că vom debuta cu o mică întîrziere: așteptăm două turiste care vin de la Craiova și știm cu toții cum se circulă cu trenul în romanica.

Domnul Blidaru prezice sfertul academic; eu mă aștept la mai mult dar nu, la 7și 20 de minute pornim la drum. Coborîm Calea Victoriei spre Dîmbovița și purcedem către A 2. Nu mai recunosc peisajul, n-am mai fost pe aici de zeci de ani. Habar nu am dacă mai suntem în București au ba, mai vedem ceva grupuri de blocuri de locuințe, iată și cuibul pesedist de nebunii – hotelul Rin, o clădire pur ceaușistă, mohorîtă și paralelipipedică, n-re nici-un chichirez, dar nici că-mi pasă mie de așa ceva.

Cîmpuri neîngrijite, paragina este la ea acasă dar noi mergem înainte. La un moment dat părăsim cursul Dîmboviței și pătrundem pe un drum hîrtopit poreclit pompos, Autostrada Soarelui.

Deloc aglomerat, cîmpii cultivate alternează cu pajiști în paragină, plictiseală.  Mergem constant cu circa 100 km la oră. Plictiseală, plictiseală. De ce nu mi-am luat ceva de citit? Ora 8,30. Părăsim A 2 și mergem către Călărași. Lanuri de porumb alternează cu holde de grîu. Parcurgem cătinel sate ponosite, cu case mici, bătrînești, mai rar cîte o vilă ceva mai răsărită, dar locurile sunt frumoase, bucolic invadate de liniște, pace și de multă verdeață. Vremea este optimă, senin și 20-22 de grade Celsius, asta deși azi noapte a tras o răpăialăăăă de credeam că nu se mai oprește!

Aproape de ora 9. Trecem printr-o localitate denumită Vișini, unde eu nu am văzut decît corcoduși 🙂 . Totuși, am o senzație de confort văzînd lanuri lanuri lanuri de cereale și de porumb. Mai rar cîte o pădurice și chiar și mai rar cîte un ochi de apă. ȘES.

Ghidul intervine și ne anunță că peste puțin timp vom intra în Călărași, 80 mii locuitori, unde a funcționat un  combinat siderurgic care prelucra fier vechi din România și minereu de fier din Ucraina. Noi vom merge în port unde ne vom ambarca pe bac.  Pe lacurile aferente Dunării sunt nuferi, pe care-i vom mai vedea în deltă. Și ne mai spune domnul ghid că în Călărași este ȘI un hotel bun. Bine de știut 🙂  Pe partea stîngă se vede un canal construit pentru navele care alimentau combinatul siderurgic, pe moment evident, nefolosit.

Și mai vedem pe partea dreaptă o eoliană de care Dobrogea este plină cu peste o mie de unități. Se putea altfel? Aflăm că printre învestitori este și Beeeeecaaaaliiiii! 🙂

Remarc cu surprindere că mergem pe un drum excelent, asfaltat cum se cuvine. Deci, se poate dacă se vrea!

Am ajuns la Ferry Boat. Față de anul trecut prețul s-a dublat de la 4 la 8 lei de persoană. De ce nu mă mir? Pentru că infractorul Dragnea plus discotecarul Leonardo!

Ora 9,20; suntem pe bac. Ferry Boat? Mbuahahahaha 🙂 Traversarea a durat puțin peste 10 minute. Acum sunt 24 de grade Celsius dar vremea s-a cam zburlit și asta nu-mi place. Trecem pe lîngă punctul vamal Ostrov și intrăm în județul Constanța. Stînga-dreapta, viță de vie cît vedem cu ochii.

Read Full Post »

În drum spre casă

04 octombrie 2018. Robert ne-a condus de acasă de la el, conducînd mașina pe niște străzi aproape pustii, temeinic spălate de o ploicică sîcîitoare, pînă aici, la aeroportul din Quebec, de unde vom merge cu avionul, acasă la noi. După formalități, am făcut cîteva poze dar, parcă ne-au intrat vorbele-n sac. Cu greu, cu noduri în suflet, îl îmbrățișăm pe Robi și dispărem în aeroport. Avem de așteptat dar, suntem deja obișnuiți cu tăcerile așteptărilor prelungi. Ce-ar mai fi de spus?

Avionul are întîrziere. Mai întîi mă neliniștesc dar apoi, îmi dau seama că întîrzierea, NU contează. Chiar, NU! DELOC! În sfîrșit, suntem la bord. Este un Bombardier Q 400, nu prea nou, dar gălăgios, 80 de locuri, plin. Zbor scurt, 40 de minute. Ne-au tratat cu bombonele și cu sucuri. 🙂

Iar suntem în Montreal dar, nu în oraș ci, în aeroport, așteptînd avionul către București. Cele șase săptămîni de aventură magică pe tărîmul canadian, s-au încheiat. Aici, mai avem iar de așteptat vreo două ore dar, deja, simțim că aproape am ajuns acasă, la romanica. De jur împrejur auzim fără de voie, discuții purtate aproape exclusiv în limba română. Pare-se că-s la fel ca noi, români care vin acasă după ce și-au vizitat copiii, în Canada. Dar. De ce-or fi vorbind oamenii atît de tare? Cine nu-i aude? Sau, de ce nu-i aude nimeni?

Mă gîndesc la vorbele pe care ar fi trebuit să i le spun lui Robert, înainte de a pleca. De ce n-am fost în stare să spun nimic? Cum de mi s-a pus acel nod dureros în gît? Nu știu. Atît de goală nu mi-a fost mintea, parcă, niciodată. Minte ușoară, suflet prea greu. Îndoieli? Nu știu. Neliniști? Nu știu.

Vom vorbi zilele următoare la telefon și pe Skype. Compensează? NU!

A început ambarcarea. Îmi aud numele strigat. Știu despre ce este vorba 🙂  Robert a cerut pentru noi, asistență, la fel ca pentru oamenii cu deficiențe motrice. Vă închipuiți uluirea personalului cînd vedea că de fapt, singura noastră deficiență, era precaritatea limbajului? 🙂  Cert este că am avut un avantaj incontestabil: am fost favorizați la ambarcarea în avion, pentru că eram printre primii care se urcau la bord.

Trecem de fetele de la ultima poartă unde ne-au fost verificate biletele și pașapoartele, dar ne iau în primire niște agenți de ordine destul de severi. Ne-au aliniat și ne-au cerut imperativ să punem bagajele de mînă, pe pămînt. ???

Misterul s-a rezolvat mintenaș 🙂 A apărut o fătucă în uniformă care ținea (cu greu)  în lesă, o cățelușă vioaie.  A mirosit cățelușa în viteză bagajele noastre și a stabilit că dacă nu avem droguri, putem pleca la romanica 🙂  Droguri? N-avem. Aveam în schimb vreo duzină (sau două) de conserve cu pate și cu pește bun, borcane cu sirop natural de arțar specific canadian, plus un borcan cu muștar autentic de Dijon, etc, de numa-numa. Dacă ar fi știut cățelușa ce să caute, rămîneam fără bunătățurile alea 🙂

Abia ajuns la bordul avionului îmi dau seama că dacă la venire, am căpătat ștampila de bun venit, la plecare, nu s-au mai obosit să ne ștampileze pașapoartele. Nici nu este nevoie, cred: computerele știu că ne-am urcat în avion deci, au scăpat canadezii de noi, măcar pentru o perioadă de timp 🙂

La bordul avionului, devine foarte limpede că am revenit în romanica: apare nerăbdarea, transformată rapid, în nervi. Adio Canada, adio civilizație. Abia la București am priceput că elementul perturbator, era un rus din Republika Moldova. Ghinionul său de neșansă a fost că NIMENI din preajma sa, nu l-a băgat în seamă. Scandalul său artificial a fost absorbit de tăcerea vag compătimitoare, a celor din jur.

Cu mai bine de jumătate de oră întîrziere, decolăm. He he. S-a terminat cu răsfățul de care am beneficiat la venire, cînd am stat la clasa întîi, dar nu de tot 🙂  : nu șervete calde, nu tacîmuri adevărate, nu față de masă, nu pahare de sticlă. Dar. Pentru că suntem pe scaune foarte aproape de clasa întîi, vom fi serviți înaintea celor din coada avionului.

Sincer, trebuie să remarc un lucru elementar: nu-mi pasă DELOC. Doar observ ce lucruri MINORE îi diferențiază pe oameni cînd orgoliul și vanitatea le dictează întregul comportament, prea adesea, irațional. Atît!

Au venit fetele cu gheridoanele, să ne ospăteze. Știm meniul principal: pui sau vițel. Scurtă digresiune. Capete dăștepte au gîndit cam așa: dacă evreii și musulmanii nu mănîncă porc, dar creștinii mănîncă și pui și vițel, de ce să nu le oferin la toți, meniul Kosher? Logic, așa e. Numai că ȘTIU că această decizie, n-are nimic de a face cu raționalul. Această decizie a fost luată NUMAI pentru ca modul de hrănire al creștinilor, să nu îi ofenseze pe practicanții celorlalte două mari monoteisme. Ofensă? Singurii care se simt ofensați, sunt musulmanii, dar, să trecem peste acest subiect, delicat.

Am luat pui. Foarte bun, cu garnitură și cu salată; foarte gustoase, toate. Am luat și vinul acela pe care deja îl știam de la venire; oricum, altul, n-au 🙂  Puiul a fost excelent gătit, nu exagerez deloc dacă spun că se topea pur și simplu, în gură. Mi-am amintit de Gordon, alt bucătar notat cu trei stele Michelin (maximul posibil), care a revoluționat atît masa servită la bordul avioanelor, cît și conservele cu alimente, trimise în spațiu, cosmonaților. Poveste prea lungă ca să o redau aici.

Revin la bordul avionului, același tip de Boeing 767 / 300. Am aflat și cum se petrec lucrurile la un zbor trans-oceanic, la clasa a doua, după ce primul nostru zbor de acest fel, a fost la clasa întîi.

Vezi tu dragăliță Doamne, se poate trăi foarte bine și la clasa a doua. Dar acest lucru, îl știam, deja. Ce nu am aflat încă, este dacă pentru vin, trebuie să plătim, dar, nu mai întreb cum am făcut la venire, cînd biata fată aproape a scăpat tava pe jos, auzind ce-mi trece prin cap. Dacă fătuca cere bani, îi dau, dar dacă nu cere bani, îi mai cer eu, vin 🙂  Și am cerut.

Precizez iar, că sticluța are numai 125 de grame; sau mililitri, dacă așa preferați. În final, mi-a adus și cea de a doua sticluță. După ce s-a scuzat, că a uitat. Diferența dintre clasa întîi și a doua, este că acolo, la clasa întîi, stevardița mă îmbia permanent și eu refuzam. Gata.

Pendulez între două ore de referință. Încă. La Robi, este trecut de miezul nopții. Aici, în avion, mă ghidez după ora Bucureștiului, unde este ora opt dimineață. Deci, este ora micului dejun. Mic? He he! 🙂  În acest avion, este minuscul 🙂 O felie incertă de cozonac? uleios? bine apărată cu dîrzenie de o folie aproape inexpugnabilă de celofan, plus un păhărel de plastic semiplin cu un lichid maroniu poreclit ceai, la care am refuzat laptele aferent; chiar dacă am cerut zahăr și l-am primit, gustul lichidului tot incert a rămas. Mă întreb amuzat: ce-or fi primit boierii de la clasa întîi, ca mic dejun? Contează? Pentru mine, NU!

Aici, unde stăm noi în avion, pe rîndul 23, peretele este orb, lipsit de ferestre, habar nu am de ce. Mai repet o dată, arhitectura cabinei pentru pasageri, a acestui tip de avion: patru rînduri de fotolii a cîte șase locuri, formează clasa întîi: două stînga, două dreapta, două la mijloc.

Mai departe, urmează încă vreo treizeci de rînduri de fotolii, a cîte șapte locuri: două la peretele stîng, două la peretele drept, trei pe centru. Capacitate totală, pînă la 270 de pasageri.

Așa. Teoretic, noi am avut locuri la fereastră 🙂 Dar cu peretele orb, nu pot face altceva, decît să trag cu ochiul fugitiv, la fereastra vecinei de pe fotoliile din față. Ce văd? Văd un soare strălucitor pe fundalul unui cer perfect azuriu și lipsit de nori. Puțin mai devreme, s-a desfășurat spectacolul impresionant al răsăritului de soare, din care am reușit să fur măcar vreo două-trei priviri, strecurate anevoie printre scaunele din față. Nu cîrtesc. Știu că spectacolul lumii, se descifrează prin ochii minții acelora care pot să înțeleagă, ce văd. Niciodată acest spectacol NU a fost oferit gratuit, nimănui; repet, niciodată. Dacă am reușit să-l admir, iar, mă simt norocos.

Lumea s-a mai înviorat și se pregătește de aterizare. Mult, nu mai e.

Apropo de microscopicul mic dejun: cine știe, cunoaște! Am văzut la vecinii noștri ruși, că aveau pregătite sandviciuri adevărate, cu unt, șuncă și alte alea; mă întreb numai cum le-au strecurat pe lîngă cerberii de la intrarea în aeroport? Că nu păreau a fi sandvișuri cumpărate pe plan local.

În fine. Data viitoare vom ști ce vom avea de făcut la un zbor de lungă durată. Dar. Va mai fi o dată viitoare? Aceasta-i întrebarea! Veniturile noastre ne-ar ajunge pentru traiul de zi cu zi în Canada dar, exclus să ajungă pentru altceva, cum ar fi haine, bere, sau țigări.

Grea viața pentru vicioși în frumoasa și civilizata Canadă. Cam știu canadezii de ce nu fumează și nici nu prea beau: toți pun ban peste ban ca să-și tragă vila din pădure, că autoturismul este de la sine înțeles.

La trebușoarele astea, vom cugeta acasă, pe îndelete, măcar vreo șase luni de zile. Asta dacă nu cumva în România, se va declanșa teroarea teleormăniceano/tăricenistă la care mă gîndesc aproape cu disperare. Nu atît pentru noi, dar chiar mi-este milă de poporul acesta năcăjit, ținut în ignoranță de o bandă de scelerați.

Bine v-am găsit!

Read Full Post »

Praga, file de poveste 4

Care va să zică, ăsta fu tot programul cu gaşca; de acum înainte, fiecare pe cont propriu deşi, în oferta iniţială mai erau prevăzute o excursie la Kutna  Hora şi una la Karlovy Vary, contra plată suplimentară, evident. Cu chiu cu vai, Eva a adunat de la trei familii banii pentru Kutna Hora; despre cealaltă destinaţie, s-a făcut că „nu-i triaba mia”. 🙂 . Ştiu că există veşnica dilemă: pe cont propriu sau  cu grupul. Avantaje şi dezavantaje în ambele ipostaze. Voi reveni asupra acestui aspect.

Deocamdată suntem în faţa Turnului cu ceas aflat lîngă Piaţa de Crăciun, de la Praga. Se spune că aceasta este cea mai frumoasă Piaţă din Praga;

am mai vizitat per pedes Piaţa Venceslas aflată în apropiere, care de asemenea este plină de turişti îmbiaţi cu diverse bunătăţi: cîrnaţi, jambon la proţap, dulcegării, bere, etc, etc, etc + evident, obiecte de artizanat şi de vestimentaţie. Turnul cu ceas oferă la fiecare oră un spectacol interesant: o mică uşiţă se deschide şi Domnul Iisus înaintează iar cei 12 discipoli îl urmează;  spectacolul nu durează decît circa 30 de secunde dar, lumea aşteaptă neclintită pînă îl vede.

Ne mai plimbăm puţin prin Piaţa cea mare, admirăm exponatele şi văzîndu-i pe turişti cum se înfruptă de zor, ne aducem aminte că ne este foame. Ochim un restaurant cu specific cehesc şi cerem cîte o supă de ciupeci şi cîte un gulaş. Foarte bune, vă asigur.

Apoi intrăm pe strada Pariszka şi coborîm fără grabă spre Vltava admirînd vitrinele cu tot felul de obiecte de lux, vitrine aşezate la parterul unor palate cu adevărat impunătoare, palate care strălucesc de curăţenie. Lume multă fără înghesuială, totuşi. Ajungem la o sinagogă şi după ce achităm o taxă destul de piperată intrăm să vedem cum este pe dinăuntru. La intrare, mi se oferă o chipa de hîrtie; mîndru nevoie mare, scot din buzunar propria mea chipa dăruită mie la Zidul Plînerii, o pun pe creştetul capului şi intrăm. Sinagoga este sub nivelul solului, împărţită în două încăperi iar obiectele de cult şi băncile sunt aşezate în încăperea cea mai mare. Este luminată electric şi cu lumînări masive şi are un aer auster. Nu ştiu dacă mai este folosită sau este numai muzeu. După un timp oarecare ne ridicăm şi facem loc altor doritori, pentru că erau destui. Sigur că n-am avut voie nici aici cu aparatul de fotografiat. Nu ştiu de ce …

Ajungem la Vltava. Coborîn un şir de trepte tocite şi vedem un debarcader de la care putem cumpăra tot felul de bilete: 1 h plimbare costă 240 de coroane; cu prînz inclus, costă 690; mai este o variantă cu muzică de jazz ceva mai scumpă. Şi abia acum aflu că dacă am fi vrut, puteam să petrecem Revelionul pe unul dintre vaporaşe. Nu ne-a spus acest lucru nici funcţionara de la agenţia de voiaj din Bucureşti, nici Eva de la Praga. Oftez şi mergem mai departe. În aşteptarea vaporaşului, observăm cîrduri de raţe şi de lebede care plutesc pe apele fluviului Vltava iar cerul este împînzit literalmente de pescăruşi gălăgioşi care din cînd în cînd, se odihnesc pe apă şi pe nişte eşafodaje din lemn construite special pentru ei.

Ne urcăm la bordul unui vapor şi începe plimbarea. Primim explicaţii într-o limbă franceză atît de stîlcită, că nu se înţelege nimic; nici explicaţiile în engleză nu-s mai inteligibile. Mai ştii? Poate că nu aud eu prea bine. De-asta este bine să fii asistat de un  ghid calificat: îşi explică pe îndelete tot ce vezi; aşa, am trecut pe lîngă tot felul de Palate şi habar nu avem ce-s. Pentru că nu mai ne este foame, cerem cîte o bere; foarte bună deşi este la sticlă, dar ceva mai scumpă decît la restaurant.

Toate reclamele de pe internet prezintă berea din Praga ca fiind cea mai ieftină din Europa. Serios? Poate la alimentara că la baruri sau la restaurant este la fel de scumpă ca peste tot. Nu contează… Peste tot ţi se cer la plată coroane ceheşti. La restaurante poţi plăti şi în euro la un curs de schimb de 24 coroane la 1 euro; la hotel primeşti 22  la 1; la casele de schimb de pe stradă, poţi primi dacă nu ştii să întrebi, chiar şi numai 17 la 1; iar dacă încerci să schimbi la valutiştii de pe străzi, rişti să primeşti praful de pe tobă. Seara se lasă din ce în ce mai rapid deşi nu este decît ora 15:30. revenim la debarcader şi număr pe degete: ne-am plimbat cu vaporaşul pe Sena la Paris, pe Dunăre la Budapesta, pe Lucernsee şi pe Zurichsee în Elveţia iar acum, pe Vltava la Praga. Oh, era să uit de plimbările cu vaporaşele de pe Herăstrău în Bucureşti. 🙂

Read Full Post »

VLADIMIR I. GHICA

Curriculum Vitae. Document din arhivele Vaticanului.

– – –

Născut la 25 decembrie 1873 la Constantinopol (unde tatăl său este reprezentant al Guvernului român). Botezat în Biserica Rusă.

Aparţinînd unei familii care a dat din 1657, celor două principate, al Valahiei şi al Moldovei, zece suverani şi în care a domnit de 21 de ori.

Nepot al ultimului domn naţional al Moldovei, Grigore V Ghika X (1849 – 1857).

Fiu al Generalului Prinţ Ioan Ghika (1830 – 1881), fost Ministru al Afacerilor Externe, fost Ministru de război şi fost Ministru Plenipotenţiar (Viena, Constantinopol, Sankt Petersburg). Mort în 1881, ca reprezentant al ţării pe lîngă Ţar, la Petrograd.

Studii în Franţa. Bacalaureatul la 15 ani. Licenţiat în drept; urmează în acelaţi timp cursurile de licenţă în litere (filosofie şi istorie), în ştiinţe (chimie), şi Şcoala de Ştiinţe Politice (l’Ecole des Sciences Politiques).

Evoluţie catolică încă din tinereţe, bazată numai pe lectură şi pe rugăciune, fără a întîlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate.

Face profesiunea de credinţă catolică la 15 aprilie 1904, la Roma, la Santa Sabina, în camera sfîntului Dominic, în mîinile P. Lepidi OP, Magistru al Sacrelor Palate, în prezenţa Eminenţei Sale cardinalul Fruhwirth, a reverendisimului pr. Emmanuel Bailly, superiorul general al Augustinienilor, şi a D-lui Francois Paris.

Este primit la cîteva zile după aceea de Sanctitatea saLeon al XIII-lea, în acelaşi timp cu vara sa, Regina Natalia a Serbiei (convertită şi ea la două zile distanţă). Sanctitatea sa îşi exprimă dorinţa de a nu-l vedea abandonînd complet ritul oriental.

La sfatul şi la indicaţiile Eminenţei sale  Cardinalul Vives, care îl consideră fiu spiritual, pentru a putea da curs unei vocaţii religioase foarte clare şi unei vocaţii sacerdotale lipsite de orice îndoială, începe studiile de Filosofie şi Teologie la Dominicani la Roma. Licenţă în Filosofie; Doctorat în Teologie (1906).

Se întoarce în ţară şi, fiindcă nu îşi poate încă urma vocaţia, îndeplineşte, după indicaţiile date de însuşi Sfîntul Părinte, timp de mai mulţi ani, rolul puţin obişnuit de misionar laic. În timpul acestor ani de apostolat rodnic (convertiri, propagandă, fundaţii, etc.) este de remarcat, mai ales, stabilirea, prin grija sa, a primelor opere de caritate catolice. Le aduce clandestin, dar cu succes, pe Fiicele Carităţii ale Sfîntului Vicenţiu de Paul la Bucureşti şi face din casa lor centrul acţiunii catolice din România. Este, de asemenea, în acea vreme, iniţiatorul comunităţii şi bisericii romîne-unite din Bucureşti. În 1907, organizează, împreună cu Fiicele Carităţii, ambulanţele pentru victimele teribilei revolte ţărăneşti din anul acela. În 1912-1913, înfiinţează cu ele unul din lazaretele pentru holerici, se închide împreună cu cîteva mii de bolnavi, pentru a-i ajuta material şi spiritual, şi ia nu holera, ci medalia militară care îi este decernată, în afara regulilor obişnuite, în calitate de civil.

În timpul Marelui război, se ocupă la Roma, alături de fratele său, Ministru pe lîngă Regele Italiei, de bolnavi şi răniţi, formează Legiunea romînă în 1917, şi îndeplineşte mai multe misiuni diplomatice oficioase pe lîngă Curia Romană.

După Război, fără să se dezintereseze de operele sale din România, de care se ocupă de la distanţă şi care capătă din nou un mare avînt, ia parte, la Paris, mai ales prin lucrări literare, la mişcarea de reînnoire catolică franceză, publică un număr  de articole în reviste ( Correspondant, Revue hebdomadaire, Pensees pour la suite de jours, L’Heure sainte).

Fiind îndepărtate obstacolele din calea vocaţiei sale, cu totul exterioare de altfel, este hirotonit preot la 7 octombrie 1923, în biserica Lazariştilor, de către Eminenţa sa cardinalul Dubois, aparţinînd nominal de Dieceza de Paris.

La 25 februarie 1924 este autorizat de către Sfîntul Scaun să înfiinţeze Asociaţia Pioasă a fraţilor şi surorilor Sfîntului Ioan, grupare avînd la bază Euharistia şi activitatea misionară.

La Paris, se îngrijeşte de străini, în biserica cu acelaşi nume; şi a început din 1925 evanghelizarea periferiei roşii, la Villejuif, într-o baracă de lemn, în care a trăit ca un Robinson apostolic, cu mai multe mîngîieri şi roade decît se spera la prima vedere.

A trăit de la convertire (1902) pînă în prezent urmînd un regulament de viaţă care a comportat în lume, şi după aceea, practicarea celor trei voturi, cu o adaptare specială destul de suplă pentru ascultare. A făcut în 1903 votul de a nu accepta nicio demnitate ecleziastică dacă ar primi hirotonirea, pentru a nu avea decît o autoritate morală în ochii tuturor. Vot dezaprobat, este adevărat, de directorul sau Pr. Lepidi, şi considerat perimat de către Nunţiul la Bucureşti, Mgr Dolci.

Terţiar al Sfîntului Francisc şi al Sfîntului Dominic în acelaşi timp, printr-un privilegiu special acordat de Pius al X-lea.

Membru al micului Oratoriu al Sfîntului Filip Neri, din Londra.

Beneficiază, prin bunăvoinţa Sanctităţii Sale Pius al XI-lea, de facultatea de a celebra în cele două rituri, latin şi oriental.

Membru al Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale (de aproximativ 8 ani).

Decorat cu Legiunea de Onoare (Ofiţer).

Decorat cu Medalia militară română, de aur, cu titlu în mod excepţional civil.

Decorat cu ordinul Sfîntului Sava (Ofiţer), conferit de către vărul său, defunctul rege Alexandru al Serbiei.

– – –

Sursa: Monseniorul – Horia Cosmovici – Galaxia Gutenberg – carte apărută cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti – 2011 (ed a II-a), – carte la care am să mă mai refer.

Read Full Post »

Călătorie în Israel. Plecarea

     Noaptea care precede ziua plecarii – zi îndelung aşteptată – trece destul de greu; înainte de a pleca (în lumea viselor nocturne), mi-am verificat mailul; dragul de Teofil, mi-a trimis cîteva recomandări pentru locurile pe care ar urma să le parcurgem. Pămîntul Sfînt! Ce frumos sună! După Istambul şi Vatican , cred că este o destinaţie obligatorie pentru orice creştin care vrea să înţeleagă cît de cît, tradiţia de la care se revendică. Voi vedea la faţa locului dacă acest lucru se verifică. În definitiv, nu ar trebui să uităm un lucru elementar. Anume, faptul că Iisus s-a născut evreu, a trăit ca un evreu şi a murit evreu. Creştinismul – ca tradiţie – a apărut multă vreme după ce Hristos s-a jertfit pentru a răscumpăra păcatele oamenilor.

     Am adormit destul de greu. Imaginaţia lucrează intens în astfel de momente. Am recitit programul excursiei şi m-am delectat (în vis) cu punctele de parcurs, asezonate cu recomandările lui Teofil. Totuşi, o biată noapte trece mintenaş iar ceasul sună nemilos deşteptarea. Silvia, deja trezită şi îmbrăcată îşi bea cafeaua mărturisindu-mi că nu prea s-a lipit somnul de ea. Nu mă grăbesc. Este timp destul. He heee. Asta mai lipsea! Arunc un ochi pe fereastră şi privesc fascinat dansul fulgilor de nea. Nu este frig, nu bate nici vîntul dar fulgii se cam aşează. Vom avea probleme cu decolarea? Sper că NU!

     La telefon, companiile de taxi spun prin vocea unor fete adormite că nu au nici-o maşină disponibilă. Pagubă-n ciuperci! Tramvaiul 41 vine din două-n două minute şi peste încă douăzeci, suntem deja la Casa Scînteii. Degeaba o botează unii în mod pompos, Casa Presei Libere   – HA, HA, HA – tot Casa Scînteii va rămîne. Aici, vreo douăzeci de taxiuri aşteaptă fără mare speranţă apariţia vreunui client rătăcit. Hop şi noi! Ochim prima maşină care apare din ninsoarea care se cam înteţeşte; bagajele noastre spun destul aşa că nenea şoferul, întreabă scurt : – Băneasa? – Otopeni. Drumul este foarte liber deci, aveam să ajungem imediat. Găsim locul de întîlnire unde un domn cam de vîrsta mea, ne întreabă cu ochi lucitori : – Tot Israel ? – Tot!

     Aeroportul este aproape plin totuşi găsim nişte scaune unde ne punem pe aşteptat. Scot camera de filmat şi iau cîteva cadre. Reprezentanta agenţiei de turism vine şi ne înmînează biletele de avion şi asigurările medicale. Nu mai durează mult şi vom merge la poarta de ambarcare. Înainte de a preda bagajele (de cală) un cerber vigilent ne ia la descusut : – Ce căutăm în Israel? – Suntem turişti. – Cine ne-a împachetat bagajele? Am luat ceva de la cineva pentru a fi transmis cuiva? Am stat lîngă bagaje tot timpul? Unde locuim în Bucureşti? S.a.m.d. Pare mulţumit de poezia recitată de noi aşa că ne lasă trecerea liberă. După ce valizele ies din scaner, mai urmează o rafală de întrebări. Dacă răspunzi fără ezitare, e bine dar dacă nu prea, urmează controlul amănunţit : rufă cu rufă, bleah. Noi am scăpat de umilinţa asta…

     După scanerul individual la care unii au fost obligaţi să se descalţe!, a urmat controlul paşapoartelor după care, ne-am pus pe tocat timpul rămas pînă la ambarcare. Pe fereastră, vedem păsările metalice care se plimbă pe pistă de colo-colo, parcă în căutarea unui loc mai favorabil decolării. Noi vom zbura cu un Boeing 737-800. Vremea tot mohorîtă e; ninsoarea pare să nu se fi oprit dar, nici putere nu prea are : se topeşte instantaneu ce atinge solul.

– va urma-

Read Full Post »

Bucureşti, Budapesta, Viena şi retur – impresii fugare

Această scurtă călătorie, Bucureşti, Budapesta, Viena şi înapoi, total neprevazută dar binevenită, mi-a produs cîteva iluminări necesare dar şi citeva gusturi amare (prin comparaţie). Faptul că am (re)văzut acum cît de cît mai detaliat, atît Budapesta cât şi Viena, deopotrivă pe lumină cât şi (mai ales) pe feeria indescriptibilă a serii topită pe-noptat, mi-a deschis ochii pe frumuseţile acestei lumi, splendori pe care trăitor in Bucureşti fiind, nici nu le intuiam… Iluminările sânt parţial cu referire la modul real de civilizaţie pe care OMUL le-a atins pe alte meleaguri; iar gustul amar care mă încearcă e cantonat în mizeria agresivă (spoită exemplar) în care ne desfăşurăm efemeritatea traiului nostru de zi cu zi, pe meleagurile autohtone… Probabil că sunt surescitat dar, am suferit până la umilinţă nevoit fiind să constat că, in toată ţara noastră nu există atâtea clădiri impunătoare câte observi fără efort vizibil, fie şi măcar într-un areal restrîns, în Buda-Pesta ; despre monumente nici nu are rost să mai vorbim. Scriu denumirea capitalei Ungariei cu cratimă pentru că sînt două entităţi distincte ale unui oraş care ştie să îmbine armonios atât partea vilegiaturistică din Buda construită pe dealuri, cu arhitectura citadină din Pesta ; chiar dacă sânt două concepte diferite din punct de vedere arhitectural,edilic şi  istoric, ele se imbină perfect într-un tot unitar, care dă farmecul Budapestei. Iar despre monumentalitatea Vienei, mai bine mă abţin; momentan !

 Umilinţa mea, se referă la faptul că de exemplu, Bucureştiul nu a avut, nu are dar să sperăm că va avea, o identitate; legenda ciobănaşului Bucur e serios ameninţată de imaginea intens mediatizată a altui cioban. Nu insist.

 Iar despre Viena, trebuie musai să spun faptul că eu nu am reuşit să găsesc o diferenţiere între periferie şi centru îin ceea ce priveşte gradul de conservare a clădirilor hmmm vechi : toate sânt spoite, vopsite, curate,întreţinute, etc. Dacă în Budapesta am mai văzut ceva pereţi coşcoviţi pe ici pe colo, in Viena eu nu am văzut asa ceva ; n-am văzut nici la periferie şi nici în centru străzi murdare, moloz sau gunoaie (sau câini fără stăpân). Nu spun că nu există ; spun că eu nu am văzut nimic de acest fel. Poate exagerez. Dar prefer să cred că nu ! Acum.

 Dacă in Budapesta am remarcat o creştere discretă a dinamicii costructive, în Viena se vede cu ochiul liber că totul este într-o mişcare continuă. Se costruieşte constant, dar cu viziune : se dezvoltă mai întâi căile de acces cu nenumarate pasaje sub şi supra terane, între care spaţiile de transfer sânt construite ingenios cu o arhitectură armonizantă.  Trecerea de la deja costruit pe stil clasic la noua concepţie modernă cu accente futuriste se face suav, fără disconfort vizual ; tot spaţiul costruit este vădit orientat cu precadere spre viitor. Dar, trebuie să vezi ca să inţelegi. Pe de altă parte, ambele oraşe işi exhibă cu ostentaţie trecutul istoric, fără remuşcări şi fără false pudori ; totul este prezentat cu acribie, fără omisiuni, deci cu asumare deplină !

 Şi totuşi… Dau o sansă Bucureştiului care, acum se dezvoltă impetuos ( chiar dacă ne-unitar – să nu zic haotic) pentru că, e limpede că Viena, fără să fie în situaţia de a se bloca, e posibil sa-şi atingă limitele ; iar Budapesta se dezvoltă destul de lent din punct de vedere  arhitectural. Şi trebuie să remarc ( cu amărăciune), ca ambele oraşe colcaie de turişti ; turişti care simţindu-se cu adevărat oaspeţi bine-veniţi, contribuie cu bani (mulţi !) la buna dezvoltare pe mai departe a proiectelor de viitor, ale acestor oraşe, în timp ce…

 Chiar : ce credeţi ca am putea avea noi ca obiective turistice cu adevărat atrăgătoare în Bucureşti si nu numai ? Palatul Parlamentului ? Hidoşenia aceea mă umple de oroare şi dezgust atât prin proportiile ciclopice pe care le etalează, prin risipa de timp, materiale de construcţie şi vieţi omeneşti sacrificate cu cinism, în numele unei megalomanii imbecile, cât şi prin actuala sa destinatie : locul de unde o mână de profitori grobieni, ne sfidează în numele unei aşa-zise democraţii de sorginte kaghebisto-iliesciană.

Recunosc destule splendori cu care ne putem mândri şi cu care am putea atrage şi noi ceva turişti ; nu le enumăr pentru că fiecare dintre noi are propriul set de valori, şi nu le mai mai amintesc pentru că aşa cum sânt asezonate cu nesimţirea şi lăcomia celor care ar trebui să le pună in valoare, mai degrabă te scârbesc : simţi că toată suflarea care bântuie prin managementul  turismului românesc, te batjocoreşte sfidător şi te buzunareşte cu un zel suveran ! Iarăşi, nu insist.

 În afară de frumoasele clădiri şi monumente văzute atât la Budapesta cât şi la Viena, am vizitatat două complexuri comerciale, situate în afara frumoasei capitale austriece : complexul denumit Parndorf si hipermarketul City Mall Sud .

Primul, aflat aproximativ la jumătatea distanţei dintre aceste două oraşe, se prezintă ca un soi de alăturare a unor magazine preponderent de lux, care vând en-detail încălţăminte, îmbrăcăminte, accesorii, parfumuri, mai pe scurt, tot ceea ce face deliciul noii specii de îmbogăţiţi şi anume, schoppingarul ! Dacă nu ştiţi ce este acela un schoppingar, păi e timpul să aflaţi : e un individ de easy-money (de la tata, bişniţă şi/sau jaf) care merge musai la Viena sau Milano şi/sau la Paris eventual chiar Londra, pentru cumpărături ! Adică ţoale de fiţe pentru ţoape şi fâţe, neapărat de lux, pentru că altfel cum poţi să-ţi etalezi valoarea ? Prin ceva cultură, simţ estetic sau cunoaştere umană ? Exclus ! Valoarea se afirmă şi se recunoaşte strict ! după numărul hainelor de firmă, coafură  realizată de un hair-stilist la modă şi maşinile tari. Plus evident platinata sau roşcovana de rigoare. Totul asezonat cu obraznicie agresivă şi tupeu îngreţoşant.

 Totuşi : să nu fim nedrepţi, pentru că respectivele magazine sunt vizitate şi de oameni obişnuiţi, în căutare de haine de bună calitate la un preţ rezonabil. Adică ceea ce prin Mall-urile noastre nu prea gaseşti… Dacă încerci o comparaţie cât de cât acceptabilă după criteriul calitate/preţ aici şi acolo, te cruceşti nu alta. Mărfuri de foarte bună calitate care acolo se vând la preţuri modice de 15, 20, 35, 50 Euro, le găseşti bineânţeles şi la noi, cu preţuri de pâna la zece ! ori mai mari ! Nici nu trebuie să amintesc de discreţia cu care personalul te asistă şi-ţi oferă ajutor (numai dacă-l soliciţi), de răbdarea cu care îţi explică orice nedumerire fie ea şi absurdă, sau de zâmbetul calm şi plin de simpatie cu care te serveşte indiferent dacă vrei să cumperi ceva, sau nu ! Acasă ştiţi şi singuri cum e, asa că nu este nevoie să detaliez.

 Cel de-al doilea complex comercial este aşa cum am spus deja un hipermarket ; se spune că ar fi cel mai mare din Europa, dar eu neavând decât câteva ore la dispoziţie pentru a-l vizita, nu pot nici să confirm, nici să infirm. Pot să spun doar, că atât cât am văzut din el, m-a lămurit şi pe mine ce înseamnă de fapt comerţ civilizat, într-un magazin curat, cu personal stilat, cu o bogăţie şi diversitate de mărfuri din care numai cu rea credinţă poţi să spui că nu ai gasit ceea ce cauţi ! Chiar aşa ! Complexul este de fapt o inşiruire de magazine, dispuse pe cît posibil pe criterii tematice, respectiv bunuri de larg consum, accesorii pentru casă şi grădină, maşini, exponate de horticultură şi silvicultură, etc. etc. , adică aşa după cum am auzit, nu poţi să-ţi doreşti ceva şi să nu poţi obţine. Plus evident băruleţe pentru o cafea sau apă sau un suc, restaurante cu şi fără autoservire, bancomate, şi aici insist : tot ceea ce-ţi poate face viaţa mai uşoară când eşti la cumpărături. În plus de asta, nu este restricţionat accesul cu animale de companie. Am văzut nenumaraţi caţei plimbaţi cu bucurie de stăpânii lor ;de asemenea, nu am inţeles după ce criterii se spune în România că fumatul este interzis în Europa, pentru că nici pomeneală de aşa ceva : e treaba patronului de bar/restaurant cum asigură ventilaţia, dar clientul poate fuma după placul inimii. Dar, aici, trebuie să demolez un mit : şi anume acela că acolo preţurile ar fi mai mici decât la noi. Nu este chiar aşa, sânt comparabile sau mai mari, dar moderat. Există si excepţii, dar nu excepţia face regula în cazul de faţă. Acest lucru este valabil atât pentru magazine, cât şi pentru restaurantele de orice fel. Deci preţurile sânt totuşi ceva mai mari decât la noi. Dar, dacă preţurile lor sânt comparabile sau mai mari, salariile lor sânt uriaşe pe lângă ale noastre. Aici iar nu insist, că mă enervez !

 Apropo de restaurante şi preţuri, iată o comparaţie, simplă : pe autostrada Budapesta-Viena, se află un lanţ de complexuri comerciale, formate din benzinărie, magazin alimentar şi restaurant cu autoservire extrem de curat inclusiv la toaletă. În acest tip de restaurant, un prânz pentru trei, cu felul unu, felul doi si desert plus două beri şi o apă minerală, a costat 25 de Euro. Între Sibiu şi Râmnicu Vâlcea se află o cum să-i spun ? hm ! o locantă, la care trei ciorbe si două fripturi, au costat 70 de lei noi, adică 20 de Euro. E drept ca salata de varză era obligatoriu inclusă in preţ,  iar pâinea era la discreţie ! Comparaţia (de fapt diferenţa !) este lesne de făcut. Ca să nu mai amintesc faptul că la toaletă era montat un WC turcesc, nu curgea decât apa rece, şi mirosea fetid, a clor asezonat cu specificul oricărei toalete împuţite. Mda. Dar in Austria  complexul era denumit simplu Auto-grill, iar la noi, bomba aceea infectă se chema FLORENCE ! Lăcomie de prost gust, lustruită pompos cu o denumire de iz semidoct.

 În Viena am fost cazaţi la un hotel de patru stele  şi nu mă apuc să-l descriu că mă apucă melancolia. Dacă încearcă cineva să-şi imagineze cele mai minunate condiţii de toaletă somn si relaxare , plus un mic dejun pantagruelic, în care puteai opta la alcătuire din  aproximativ 40 de feluri de mâncare, plus sucuri naturale, diverse soiuri de ceai şi de cafea şi apă minerală cu sau fără gaz, totul la discreţie, înseamnă că nu mai e nevoie de relatarea mea, pentru că aşa E ! U-lu-i-tor ! Nu mai amintesc faptul că personalul, pe masură ce vedea că se termina o parte dintre alimente, le completa la loc deşi, vedea limpede că toţi oaspeţii işi făceau sendviciuri pe săturate pentru mai târziu, fără reţinere ; şi nu erau numai români. Să fie clar !

 În schimb, la Budapesta am stat la un hotel care de fapt era un soi de loc de cazare pentru uz sportiv ; curat, semiconfortabil, dar cam atât. Un mic dejun meschin, nici nu mi-l mai amintesc ; drept mulţumire, am oftat uşurat când am plecat de acolo…

 Cam asta a fost scurta noastră mini-vacanţa de dinainte de Crăciun : cinci zile si patru nopţi ; doua zile pe drum dinspre ţara spre Viena si viţăvercea, o zi în Budapesta şi două zile minunate la Viena, două nopţi dormite pe sponci în capitala maghiară şi două nopţi petrecute magnific la hotelul PIRAMYDE, situat în afara Vienei, dar la foarte mică distanţă de complexul acela uriaş. Hotelul işi merită numele, pentru că în afară de spaţiile de cazare şi relaxare plus un restaurant de lux (unde ne-am făcut de cap cu o cină super de …  nu spun … Euro), are un spaţiu uriaş destinat conferinţelor, spaţiu imaginat de arhitecţi, sub forma unei piramide absolut impresionante .

 Ehehe, era să uit : copilul din mine s-a cerut dus la Prater şi dat in minunaţia aia mare şi rotundă, roata de 61 de metri, de unde am privit pe săturate imaginea de ansamblu panoramic al Vienei. Iar copilul din Silvia s-a cerut la Piaţa de Crăciun organizată în două locuri diferite, în faţa Statuii Mariei Tereza şi în faţa Primariei, unde s-a îndopat cu mere caramelizate şi dulciuri, plus un soi de ceai cu totul şi cu totul special de 6 Euro (cana rămânându-i cadou) ; iar copilul din Robert a avut grijă de noi doi să nu facem trăznăi şi copilării, dar s-a dat şi el cu roata şi s-a indopat şi el ce mere d’alea şi cu tot soiul de bunătăţuri dulci… Şi ne-am mai plimbat şi cu metroul lor şi-am mai fi facut noi şi câte altele, dar a trebuit să mai venim şi pe acasă ; unde Silvia face acum cârnaţi şi sarmale şi câte şi mai câte, iar Robert face pâine de casă la noua noastră maşinărie de făcut pâine, cozonac şi prăjituri plus alte alea, dar io’ nu ştiu să spui, că el e Priceputu’  !

 Şi ei, da ! Trebuia să plecăm şi de la Budapesta cu o imagine de neuitat : ne-am căţărat în Buda la locul denumit  «  Cetăţuia » şi ne-am delectat de sus cu imaginea de vis a Budapestei, cu Dunarea cu podurile sale luminate feerico-mirific. Şi desigur că am repetat cina festivă cu vaporaşul pe Dunare, în simetrie cu cina festivă de la Viena, desfaşurată într-un cartier denumit Grinzing, populat cu crâşme şi crâşmioare cu specific rural vienez, cea mai mică având o masă cu două scaune, iar cea mai mare cuprinzând simultan vreo două sute şi ceva de mese cu cheflii, care se delectează cu bunătăţuri tradiţionale şi anume gustări,  coastă de porc coaptă la cuptor, cârnaţi ţărăneşti de două feluri, şniţel vienez, apoi cu ştrudel, cremşnit şi încă ceva dulce, totul stropit gospodăreşte cu vin local dumnezeiesc de bun şi de minunat. Despre lăutarii prezenţi pe lângă urechile noastre, numai de bine : noi le vărsam generoşi euroi pe placul inimii lor, iar ei ne picurau suav în urechi, melodii la cererea noastră, pe placul inimilor noastre !

Read Full Post »

GOANA DUPA FRAUDA

Nu-mi place sa ma repet. Totusi. Titlul acestei postari, este preluat de la Rtv, in care nespalatul si nebarbieritul reprezentant al asociatiei Pro-Demagogia, impreuna cu ministrul iresponsabil care cu o glumitza iefina, a introdus insasi ideea de “frauda” , facind referire la autobuzele cu care ar fi trebuit sa fie fraudate aceste alegeri, la un loc cu un actor ambitios, care a dat arta pe rusine si incearca sa ne convinga ca el este un soi de statura perfect vertebrala, pentru ca a organizat cindva,  “d-ale Bucurestilor” – spectacol care in final nu s-a soldat ! decit cu impimzirea vechiului centru al Bucurestiului, cu tot soiul de terase care impiedica sapaturile arheologice, alaturi de alte citeva personaje dubioase, incearca sa induca ideea ca vointa electoratului roman este desueta. Aceste triste personaje, incearca sa acrediteze ideea, ca votul de astazi/ieri – 22 Noiembrie  – , a fost pur si simplu inutil. Spuneam ca nu-mi place sa ma repet. Dar ce pot face ? Pot eventual sa repet, ca am prevazut acest lucru. O postare de a mea, de ieri, este martora. Au inceput calculele pentru turul doi de scrutin, pentru alegerile prezidentiale. Presedintele in exercitiu Basescu, pleaca din pole-pozition. Si acesta va fi si deznodamintul final : Basescu va cistiga, pentru ca societatea romineasca nu-si mai permite stagnarea indusa de Iliescu si conservata – partial – de Constantinescu. Referendumul a spus destul de clar : gata cu dictatura parlamentara ! GATA ! Avem nevoie de un guvern legitim, pe care numai presedintele poate sa spuna – sa desemneze – de cine va fi condus, si este treaba parlamentarilor daca si ce soi de majoritate va sustine acest guvern. Parlamentari, care au inceput pentru prima data dupa 20 de ani, sa simta ca dupa acel uninominal- imperfect – vocea electoratului chiar trebuie luata in seama.  TREBUIE !

Goana dupa frauda ? Este ultima reduta in care invinsii acestui tur de scrutin se mai pot refugia. Este ultima posibilitate a tonomatelor de a mai incerca in aceste doua saptamini de pina la consfintirea victoriei, de a mai zapaci citeva minti ale nehotaritilor. Jalnica incercare. Sortita unui esec rasunator.  Frauda ? Frauda este numai in mintea lor bolnava de manipulatorism.

Read Full Post »

Radoi, metroul si bucurestenii

Lupta pesedeului impotriva bucurestenilor continua cu intensitate maxima. Dupa ce ani de zile au torpilat proiectele benefice incepute de Basescu pe vremea cind era primar general, de la Tramvaiul 41 la Podul Basarab, de la ghetoizarea sectorului 5 sub atenta jecmaneala sistematica a primarelui “care este” si pina la a-i imbrobodi pe cei idioti din nastere cu “independenta” felcerului poltron si plastograf, pesedeul nu a precupetit nimic sa amareasca viata bucurestenilor, cu toate mijloacele imaginabile. Motivul ? Simplu : bucurestenii stiu ce crime au comis in timpul vremii, securisto-pesedistii ba deghizati in teroristi la revolutie, ba vopsiti cu funingine minereasca la loviturile de stat succesiv iliesciene comise cu ajutorul necajitilor din subteran. In zilele acestea, pesedistii tot la niste oameni ai adincurilor apeleaza pentru a complica si mai mult traficul din Bucuresti, si asa destul de incilcit. Fostul senator pesede Radoi, vesnic lider de sindicat al mecanicilor de locomotiva de la metrou, cu o inconstienta vecina cu nebunia, opreste circulatia de la metrou, pentru ca in felul acesta pesedeaua crede ca bucurestenii bine enervati, il vor vota pe prostanacul-tradator, pe felcerul plastograf, sau pe filfizonul inconsistent, in dauna presedintelui in exercitiu, Basescu. Oameni batrini, si/sau bolnavi, isi risca in conditii infioratoare de aglomeratie, insasi viata. Sute de mii de oameni care vor sa ajunga fiecare in treburile lor nu pot sa faca acest lucru, pentru ca o mina de inconstienti perturba grav viata capitalei. Daca nici acum bucurestenii nu inteleg ce au de inteles, ciuma rosie va cuprinde nu numai Bucurestiul, ci intreaga tara! Eu sper ca NU !

Read Full Post »