Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘calatorii in lumea de dincolo’

Am fost întrebat de mai multe ori dacă am citit această carte a lui Ioan Petru Culianu. Da, am citit-o, dar nu am competenţa necesară pentru a o comenta sau recenza. De altfel, este atît de densă şi de plină de termeni foarte puţin cunoscuţi cititorului obişnuit, încît puţini sunt acei care  au înţeles tot ce spune profesorul Culianu, despre.

Cartea, a apărut la Polirom, în traducerea Gabrielei şi a lui Andrei Oişteanu, cu un cuvînt înainte de Lawrence E. Sullivan, în traducerea lui Sorin Antohi; eu deţin ediţia a treia, din 2007, din care voi reda concluziile de la final :

             Această carte este concepută ca o trecere în revistă pe criterii spaţio-temporale a călătoriilor în alte lumi şi de aceea ea nu ajunge la vreo concluzie anume. Cu toate  acestea, în ciuda varietăţii lor, majoritatea dacă nu toate tradiţiile studiate aici prezintă un număr de trăsături fundamentale comune. În primul rînd, este credinţa într-un “suflet liber”, care supravieţuieşte după moarte, ca o fantomă. Pe de altă parte, în anumite condiţii, acest suflet se poate separa de corp şi poate vizita lumea fantomelor. Unele dintre situaţiile în care se poate produce separarea sunt leşinul, visul, experienţele la limita morţii, stările de alterare a constiinţei prin intermediul halucinogenelor şi prin deprivare senzorială sau, dimpotrivă, prin bombardament senzorial.

            Şamanul este un specialist în separarea sufletului de trup şi, ca atare, poate funcţiona şi ca invocator de suflete.  Invocarea sufletelor este una dintre activităţile pe care le-am întîlnit, aproape constant,  în toate vechile tradiţii ale omenirii. Datorită vizitelor sale repetate în lăcaşurile fantomelor, şamanul cunoaşte cu exactitate geografia tărîmului morţilor; el poate să-l descrie şi adesea “pune în scenă” întîlniri cu morţii. Între descrierea Infernului de către un medium invocînd un suflet la Singapore, pe de o parte, şi aceeaşi descriere din Divina Comedie a lui Dante, pe de altă parte, este doar o diferenţă de discurs şi de teologie; ambele împărtăşesc ideea pedepsei infernale şi schema narativă a conversaţiei cu fantome familiare.

            Înseamnă oare aceasta că originea călătoriilor în lumea de dincolo trebuie căutată în şamanism ? Este mai rezonabil să credem că ea precedă cristalizarea complexului şamanic ca atare. De fapt, ar putea să aibă rădăcini paleolitice.

            Cum putem explica această continuitate, din toate timpurile străvechi şi pînă în zilele noastre ? Eeste inutil, în acest caz, să căutăm un model general de difuziune istorică. Deşi, inevitabil, credinţele s-au influenţat reciproc şi au fuzionat, toate tradiţiile umanităţii s-au dezvoltat în paralel, plecînd de la premise analoage. Rezultatul este o uimitoare unitate în diversitate.

            Diversitatea constă în numărul mare de tipuri de tărîmuri ale spiritului şi în genurile, adesea deconcertante, de delicte etice care sunt pedepsite sau de merite care sunt răsplătite în lumile morţilor. Însă ideea existenţei unor astfel de lumi, precum şi a pedepsei sau recompensei, este foarte larg răspîndită.

            Cu cît o religie este mai complexă, cu atît mai complexă devine lumea morţilor. În unele cazuri, noţiunea de “lume de dincolo” face obiectul unor interpretări extrem de sofisticate. În budismul tibetan, de exemplu, viaţa postumă, în ciuda faptului că apare drept concretă, este doar o altă creaţie a minţii. Cunoaşterea acestui lucru poate permite evitarea capacanelor din viaţa postumă şi părăsirea lumii. Într-un anume sens, avem aici de-a face cu noţiunea larg răspîndită de “a doua moarte”, care în budism reprezintă un scop important de atins, în timp ce în alte religii este considerată o soartă oribilă, împărtăşită de unii morţi fără noroc.

            Analizînd serii mai complexe ale călătoriilor în alte lumi aparţinînd aceleiaşi tradiţii, se pot trage concluzii tipologice. Astfel, de exemplu, rezultă că tradiţia evreiască prezintă un număr de trăsături constante, una dintre cele mai importante fiind aceea că personajul căruia i se arată alte lumi nu recurge la droguri şi nici la alte mijloace pentru a-şi provoca o viziune. Pur şi simplu, el zace adormit pe un pat, de regulă într-o stare de depresiune. (Luria de ex. n.m, tibi). Pe de altă parte, în tradiţia greacă vizitele în alte lumi  survin în stări la limita morţii sau ca urmare a incubaţiei, iar în tradiţia iraniană consumul de halucinogene face parte din scenariu. Apocalipsele paleocreştine nu sunt decît o continuare a modelului evreiesc, în timp ce, în Evul Mediu tîrziu, viziunile altor lumi sunt mult mai adesea provocate de experienţe la limita morţii, trăsătură care a devenit caracteristica exemplară a apocalipselor din secolul al XII-lea şi al XIII-lea.   (mîine, partea a doua)

Read Full Post »