Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘caragiale’

Am coborît din autobuzul 385 la fosta Operetă de pe malul Dîmboviţei. Opereta nu mai e. Nici alte repere ale tinereţii mele nu mai sunt la locul lor. Viaţa îşi urmează cursul.

În faţa primului bloc foarte înalt construit în Bucureşti, bloc de locuinţe care a sfidat cerul de la înălţimea celor vreo 17 etaje, bloc construit de sovietici prin anii una mie nouă sute cincizeci şi ceva, bloc care ar fi trebuit să exprime forţa constructivă a măreţiei URSS, o pancartă ne invită la Hanul Berarilor, han care şi-a găsit adăpost în Casa Bucur, vechi monument arhitectonic al oraşului, clădire transformată în anii post decembrişti rînd pe rînd în cazinou, hotel, etc. Am mai fost acolo şi nu mă opresc.

Traversez podul care lasă în urmă ispititoarea ofertă a hanului dragilor berari şi mă îndrept către Calea Victoriei. Pe partea dreaptă, se înalţă o clădire care mi-e tare dragă pentru că de pe acoperişul său, un foarte cunoscut actor, astăzi trecut în veşnicie, a interpretat o melodie în vogă în anii supremei tristeţi din vremea antedecembristă: Hai coşar… Îl ştiţi? Unii îl ştiţi, alţii încearcă să şi-l amintească, cei tineri habar n-au şi nici nu cred că-i interesează. Viaţa îşi urmează cursul.

Pînă să ajung la clădirea care adăposteşte sediul central al CEC, privesc nostalgic la noile destinaţii ale unor prăvălii de care am fost legat: nu mai există nici vopsitoria de haine de piele, nici micuţa dugheană în care singurul specialist în stilouri sofisticate ştia să adauge pe vîrful peniţelor acestor stilouri, un punct extrem de preţios de iridium… Nu ştiu dacă domnul Roşca mai trăieşte; cert este că arta sa, a dispărut. Viaţa îşi urmează cursul.

Trec grăbit prin faţa Muzeului de istorie în faţa căruia tronează în continuare hidoşenia aceea ostentativ semi pornografică, care (uuups) ar reprezenta chipurile, habar n-am ce. Aştept să mă lumineze cine ştie despre ce este vorba. Nu mă interesează nici faptul că s-a împlinit o sută de ani de cînd România este prezentă pe Naţional Geografic. Viaţa îşi urmează cursul.

Nu mă las impresionat nici de cerşetorii blazaţi care-şi fac veacul în faţa bisericii care a scăpat ca prin minune de demolare. Am un lapsus aici; mă ajută cineva să-mi amintesc cum se numeşte această biserică? Dacă nu, viaţa îşi urmează cursul.

Am o ţintă destul de clară a plimbării mele: Caru’ cu bere. De ce? Vom vedea… 🙂 Ajung, intru, evaluez atmosfera; se pare că de cînd am fost ultima dată aici şi pînă acum, locul nu a involuat. Ies şi continui (sau continuu? mereu le încurc 🙂  )  să mă plimb. Mănăstirea Stavropoleos este învăluită de o discreţie tăcută accentuată de un mister subliniat de întunericul care-o cum să spun, protejează? Nu ştiu…

Merg mai departe, pe străduţele vechiului centru al oraşului Bucureşti: Smîrdan, Lipscani, Covaci. Văd cu tristeţe cum modernitatea calcă în picioare tot ce a reprezentat istorie pe aceste locuri. Văd cum noii potentaţi ai vremurilor noastre (patroni vremelnici) desfid aceste locuri. Văd cu stupoare că nici măcar o singură locantă n-are specific românesc. Viaţa îşi urmează cursul?

Ies către Universitate. Am remarcat în trecere că Banca Naţională încearcă să devină un reper ceva mai luminos în această lume, tristă. Un grup statuar plasat într-unul dintre colţurile acestui edificiu, grup statuar luminat cuviincios, îl evocă pe Eugeniu Carada. De parcă ar mai şti cineva, cine a fost Eugeniu Carada. Viaţa îşi urmează cursul…

Trec pe lîngă Casa Armatei (unde am fost invitat aseară) şi mă avînt iar, pe Calea Victoriei. Merg agale. La Capşa, este linişte şi pace. Vizavi, Simplon-ul a dispărut într-o tăcere de ruină bine planificată. Nici magazinele de stofe nu mai sunt. Teatrul Odeon pare mai discret decît oricînd. Pasajul Victoria este neîmbietor. Noua construcţie edificată pe locul fostului Teatru Naţional, este de o incertitudine alarmantă. N-am nici cea mai mică intenţie să văd despre ce este vorba, acolo. Hotelul Continental este bine luminat dar, pustiu. Dar. Viaţa îşi continuă cursul: o doamnă între două vîrste, decent îmbrăcată, mă abordează abrupt şi fără multă vorbă îmi spune că este din Bucovina, a rămas fără bani, mama sa este bolnavă şi nu-mi cere decît să-i cumpăr măcar una dintre cele două cărţi jerpelite pe care mi le oferea la preţul de numai 10 ron.

Traversez intersecţia şi în loc să o iau la vale către Sala Palatului, mă reîntorc. Ajuns în faţa Casei Armatei, stau cîteva clipe privind la Hotel Capitol, hotel de la restaurantul căruia am nişte amintiri superbe. He he. Aici am avut prima întîlnire cu Silvia. Nu insist, acum… Viaţa îşi urmează cursul, nu?

Cobor pe Sărindar. Trec prin faţa restaurantului Berlin. Am petrecut şi pe aici, destule clipe interesante. Am amintiri consistente dar, nu este încă, vremea să le evoc. Viaţa îşi urmează cursul…

Trec dezgustat privind la ruina clădirilor care fost-au cîndva, cinematografele de pe Bulevardul Magheru. Ajuns în faţa clădirii în care a fiinţat ziarul Universul (şantajul şi etajul pentru cunoscători) o iau la stînga spre Bulevard. Intru din curiozitate la Berăria Gambrinus. Nici urmă de Marele Caragiale. Acum, locul seamănă a fi ca un soi de pub. Pustiu. N-am de ce să rămîn nici aici.

Bon. Nu-mi rămîne decît să intru la Librăria Humanitas Cişmigiu şi să mă plimb cîteva momente printre cărţi. Mare parte dintre acestea, le ştiu. Mă tentează cîteva dar, rezist. Urmează să-mi completez lista de lecturi destul de curînd, la Gaudeamus.

Mai departe, viaţa îşi urmează cursul: peste cîteva minute, mă voi întîlni cu draga mea Silvia la Caru’ cu bere, să ne reamintim că în urmă cu vreoooo 37 de ani, ne-am unit destinele.

ps. Regret că Hanul lui Manuc unde ne-am celebrat căsătoria a decăzut dar, viaţa merge mai departe, nu?

Read Full Post »

Caragiale

Cine mai este curios, poate citi biografia lui Caragiale AICI

Vă mai propun o colecţie inedită de reprezentări grafice AICI

Read Full Post »

IOANA PÎRVULESCU

Când nu conferenţiază la Facultatea de litere Bucureşti, unde ţine cursuri de literatură română, Ioana Pârvulescu coordonează colecţia “Cartea de pe noptieră “ de la prestigioasa editură Humanitas; iar când nu semnează în revista “România literară” unde este redactor, I.P. scrie. Titluri ca “Lenevind într-un ochi”/ed. Eminescu/1990 , “Alfabetul doamnelor”/ed. Crater / 1999 , “Întoarcere in Bucureştiul interbelic” /ed. Humanitas /2003, şi 2007, “Prejudecăţi literare” /ed Univers 1999  s-au epuizat deja. De o bună primire s-au bucurat şi traducerile domniei sale, dintre care amintesc  : Maurice Nadeau “Să fie binecuvântaţi” / Ed. Est 2002 şi Laurent Seksik “Consultaţia”/ Humanitas /2006.

De această dată, Ioana Pârvulescu ne propune un eseu, despre eternul personaj caragialean, Mitică .  Se pare ca o bună parte dintre contemporanii noştri, au început să-şi pună insistent întrebarea dacă lumea lui Caragiale nu este cumva mai actuală acum decît atunci, când a fost denunţată de Maestrul Caragiale.  Mai este Mitică actual?

Autoarea plonjează mai întâi, ‘în metoda’ lui Caragiale :“Într-una din amintirile lui Slavici, apare o replică spusă de Caragiale, lui Eminescu : “Drept să-ţi spun, mie Kant al tău, mi se pare un moftangiu!” Uriaşă afirmaţie !!! De fapt, Caragiale nu urmărea decât să-l stârnească pe Eminescu şi să capete gratis o lecţie de filozofie. Tot aşa proceda şi cu vânzătoarele unguroaice din piaţă, ca să le savureze limbajul şi să-l reţină pentru vreo viitoare replică. Spune autoarea :”Caragiale a ştiut ca nimeni altul în literatura noastră’ să tragă profit din răul lumii lui şi din cusururile oamenilor, pentru că nu s-a ferit de aceştia, ci din contra, şi le-a asumat ca fiind un merit propriuÎn timp ce contemporanii lui caută patriotism, […]Caragiale caută şi adună mostre de patri-hoţi, prostovani, discursuri sforăitoare şi pline de greşeli.

Din această lume vie s-a inspirat Caragiale pentru a popula “Ţara Miticilor” cu personaje diverse gen Miţa Baston, Zoe, Pristanda, Trahanache, Spiridon, Tipătescu, Farfuridi, Goe şi atâţia alţii. Toate aceste personaje sunt numai diversele faţete ale lui Mitică. Mitică cel care descinde direct din Dumitru, sfânt care e pomenit “doar ca o filă din calendar”. “Tot ce există in lumea lui Mitică, e pe măsura numelui său, adică diminutivizat. Este o lume în care nu se petrec drame ci dramolete, unde nu există Binele dar totul se obţine cu binişorul, unde multe rele mici, te împiedică să vezi Răul Mare.

Cu toate imperfecţiunile sale, Mitică al lui Caragiale, era totuşi dacă nu ‘stimabil’ , macar jovial şi prietenos chiar dacă tapangiu, lăcrimos chiar dacă nu reusea decât să se autocompatimească; pe scurt, deşi plin de defecte avea totuşi un profil doldora de slăbiciuni, dar uman. Mai este lumea Miticilor lui Caragiale actuală ? La prima impresie, pare că da! este actuală. Bileţele pierdute, razboaiele din presă (Pac! la Razboiu’!), intrigi, sforării, trădări, cetăţateni turmentaţi, (Eu cu cine votez ?) aproape nimic nu lipseşte. Ba, chiar prisoseşte.

Ce nu este asemănător ? Încrîncenarea. Încrincenarea lipseşte din lumea descrisă de Caragiale. Acolo, după ce se stabilea cît de cît,  cine pe cine a dovedit, procedau cu toţii la “Pupat Piaţa Independenţei!” Astăzi, în zilele noastre, Piaţa Independenţei nu mai există. Acum există Piaţa Media, dominată de prădătorii tranziţiei, a căror viziune proprie despre cum se pot sustrage ‘gulerele albe’ din faţa justiţiei, a devenit politică de stat. Partidele parlamentare l-au trimis pe Mitică al lui Caragiale în surghiun, tot aşa după cum contemporanii lui Caragiale l-au determinat pe acesta să se autoexileze în Germania, el, care nu ştia o boabă nemţeste. Noul Mitică de pe plaiurile noastre mioritice, este agramat ca vanghelie, mitocan ca orban, puturos şi sforăitor cum este crin, prostanac dar plin de un imens gol ca geoană, slinos ca norica, învîrtit ca b.olteanu, viclean ca ponta, lătrău ca buşoi, demagog si mincinos aşa cum sunt toţi aceştia deja amintiţi, şi ca alţii ca ei, pe care fiecare dintre noi şi-i aminteşte cu dezgust şi cu scîrbă. Exemple : EBA, Ridzi, Solomon ot Craiova, Sereş, felix, Lakatoş ot udmr, şamd, etc, şi alţii ca ei.

Caragiale s-a autoexilat singur, de scîrbă. În zilele noastre, au emigrat de nevoie cîteva milioane de compatrioţi. Dacă ar fi contemporan cu noi, cred că nici Caragiale nu ar mai scrie comèdii. E prea mare tragedia pentru aşa ceva.

###

Îmi face o deosebită plăcere să vă reamintesc, două oaze de frumuseţe AICI şi AICI 

 

Read Full Post »

 

IOANA   PÂRVULESCU

Când nu conferenţiază la facultatea de litere Bucureşti, unde ţine cursuri de literatură română, Ioana Pârvulescu coordonează colecţia “Cartea de pe noptieră “ de la prestigioasa editură Humanitas; iar când nu semnează în revista “România literară” unde este redactor, I.P. scrie. Titluri ca “Lenevind într-un ochi”/ed. Eminescu/1990 , “Alfabetul doamnelor”/ed. Crater / 1999 , “Întoarcere in Bucureştiul interbelic” /ed. Humanitas /2003, şi 2007, “Prejudecăţi literare” /ed Univers 1999  s-au epuizat deja. De o bună primire s-au bucurat şi traducerile domniei sale, dintre care amintesc  : Maurice Nadeau “Să fie binecuvântaţi” / Ed. Est 2002 şi Laurent Seksik “Consultaţia”/ Humanitas /2006.De această dată, Ioana Pârvulescu ne propune un eseu, despre eternul personaj caragialean, Mitică .  Se pare ca o bună parte dintre contemporanii noştri, au început să-şi pună insistent întrebarea dacă lumea lui Caragiale nu este cumva mai actuală acum decit atunci, la inceputul secolului trecut, când a fost creată.  Mai este Mitică actual ?Autoarea plonjează mai întâi, ‘în metoda’ lui Caragiale :“Într-una din amintirile lui Slavici, apare o replică spusă de Caragiale, lui Eminescu : “Drept să-ţi spun, mie Kant al tău, mi se pare un moftangiu!” Uriaşă afirmaţie !!! De fapt, Caragiale nu urmărea decât să-l stârnească pe Eminescu şi să capete gratis o lecţie de filozofie. Tot aşa proceda şi cu vânzatoarele unguroaice din piaţă, ca să le savureze limbajul şi să-l reţină pentru vreo viitoare replică. Spune autoarea :”Caragiale a ştiut ca nimeni altul în literatura noastră’ să tragă profit din răul lumii lui şi din cusururile oamenilor, pentru că nu s-a ferit de aceştia, ci din contra, şi le-a asumat ca fiind un merit propriuÎn timp ce contemporanii lui caută patriotism, […]Caragiale caută şi adună mostre de patri-hoţi, prostovani, discursuri sforăitoare şi pline de greşeli.” Din această lume vie s-a inspirat Caragiale pentru a popula “Ţara Miticilor” cu personaje diverse gen Miţa Baston, Zoe, Pristanda, Trahanache, Spiridon, Tipătescu, Farfuridi, Goe şi atâţia alţii. Toate aceste personaje sunt numai diversele faţete ale lui Mitică. Mitică cel care descinde direct din Dumitru, sfânt care e pomenit “doar ca o filă din calendar”. “Tot ce există in lumea lui Mitică, e pe măsura numelui său, adică diminutivizat. Este o lume în care nu se petrec drame ci dramolete, unde nu există Binele dar totul se obţine cu binişorul, unde multe rele mici, te împiedică să vezi Răul Mare.”Cu toate imperfecţiunile sale, Mitică al lui Caragiale, era totuşi dacă nu ‘stimabil’ , macar jovial şi prietenos chiar dacă tapangiu, lacrimos chiar dacă nu reusea decât să se autocompatimească, pe scurt, deşi plin de defecte avea totuşi un profil doldora de slăbiciuni, dar uman. Mai este lumea Miticilor lui Caragiale actuală ? La prima impresie, pare că da! este actuală. Bileţele pierdute, razboaiele din presă (Pac! la Razboiu’!), intrigi, sforării, trădări, cetăţateni turmentaţi, (Eu cu cine votez ?) aproape nimic nu lipseşte. Ba, chiar prisoseşte. Ce nu este asemănător ? Încrincenarea. Încrincenarea lipseşte din lumea descrisă de Caragiale. Acolo, după ce se stabilea cît de cît,  cine pe cine a dovedit, procedau cu toţii la „Pupat Piaţa Independenţei!” Astăzi, în zilele noastre, Piaţa Independenţei nu mai există. Acum există Piaţa Media, dominată de prădătorii tranziţiei, a căror viziune proprie despre cum se pot sustrage ‘gulerele albe’ din faţa justiţiei, a devenit politică de stat. Partidele parlamentare l-au trimis pe Mitică al lui Caragiale in surghiun, tot aşa după cum contemporanii lui Caragiale l-au determinat pe acesta să se autoexilese în Germania, el care nu ştia o boabă nemţeste. Noul Mitică de pe plaiurile noastre mioritice, este agramat ca vanghelie, mitocan ca orban, puturos şi sforăitor cum este crin, prostanac dar plin de un imens gol ca geoană, slinos ca norica, învîrtit ca bolteanu, viclean ca ponta, lătrău ca buşoi, demagog si mincinos aşa cum sunt toţi aceştia deja amintiţi, şi ca cei pe care fiecare dintre noi şi-i aminteşte cu dezgust si scirba. Caragiale s-a autoexilat singur, de scîrbă. În zilele noastre, au emigrat de nevoie cîteva milioane de compatrioţi. Dacă ar fi contemporan cu noi, cred că nici Caragiale nu ar mai scrie comèdii. E prea mare tragedia pentru aşa ceva. Şi mai lipseşte ceva din lumea Miticilor lui Caragiale. Lipseşte personajul care să încerce să schimbe lucrurile în bine. În lumea noastră personajul acesta există. Şi împotriva sa, este coalizată toată haita de potăi pornite pe devalizarea ţării, atent orchestrată de kaghebuşa, cel nici cinstit, nici tocmai sărac.

 

Read Full Post »