Antalya – continuare

Reveniţi în port, ne plimbăm alene prin bazar. Ţin ochii în pămînt, pentru că ştiu prea bine ce se întîmplă: cum ţi-a prins privirea, negustorul te asaltează şi se ţine scai după tine, doar-doar te-o convinge să cumperi ceva. Eu m-am lămurit că nu găsesc ce-mi trebuie mie dar Silvia, musai vrea o geantă-gen-plajă. Se opreşte, alege una, iar negustorul, un tinerel măsliniu la chip, spune fără să clipească: – 20 L.T. – 10, zic eu. – 15, spune tuciuriul. Scot 12 şi i le arăt, în timp ce fac primul pas pentru a-mi vedea de drum. Imediat, negustorul înşfacă banii şi Silvia îşi poate lua geanta. Care va să zică, ne-am tîrguit 🙂

Ne mai plimbăm puţin prin oraş. Căldura a devenit sufocantă deci, musai să ne adăpostim la o terasă, ceva-cumva. Dibuim bulevardul Ataturc, plin de terase care gem de lume. Este vremea prînzului aşa căăă. Găsim o masă liberă, întreb prudent dacă este permis fumatul şi primesc răspuns afirmativ. Vine un alt „nene” şi-mi arată anunţul: Sigara Icilmes (sau cam aşa ceva); protestez arătînd către cel care-mi permisese şi minune, primesc acceptul. Buuuun. Lista în limba turcă nu-mi spune nimic, traducerea în engleză cam la fel, norocul meu este că bucatele sunt fotografiate şi chiar şi mai bine, sunt preparate chiar în faţa noastră aşa că, nu-i prea greu să alegem. Remarc o delicatesă: maţe de miel (kuzu kokores) la rotisor; cerem, gustăm, nu-i de noi. Luăm peşte (barbun şi doradă regală) asezonate cumsecade cu zacuscă, salată şi iaurt lîngă care vinul merge de minune. Bineînţeles în loc de pîine ni se aduce delicioasa lipie. E limpede că suntem la Mediterana. Ca şi în Catalunia sau în Israel, mîncarea are o savoare aparte: alte plante, alte mirodenii, alte reţete la gătit (rotisorul funcţionează cu lemn, nu cu electricitate!). Altă lume!

Noi, românii, suntem aşezaţi la graniţa dintre est şi vest. Dacă politeţea, otomană de exemplu, este înţeleasă ca slugărnicie, noi ne-am însuşit slugărnicia şi am dus politeţea în derizoriu. Din Apus, am copiat numai hibele, nu şi cinstea, exactitatea, punctualitatea, etc. Ce am devenit? Suma relelor şi negarea valorilor din fiecare cultură în parte. Nu ne place să recunoaştem dar, asta suntem: o corcitură nereuşită. Şi acum, blamaţi-mă!

Revenind la masa de prînz. Nu-s deloc un gurmand, ba chiar mă pot abţine, dacă n-am încotro fără să mă plîng; în schimb, sînt un gourmet şi-un pofticios peste măsură. Ospătarii au înţeles repejor că nu pot consuma tot ce comand. Nu este vorba numai despre plata porţiilor neconsumate. Am înţeles că ei chiar se bucură dacă mîncarea lor este apreciată şi nu se supără pe cei care care o critică; ba, îi ascultă chiar cu atenţie.

Sfat: nu vorbiţi de rău în Turcia în limba română, sperînd că nu veţi fi înţeleşi. Ştiu bine ce spun! Sînt păţit 🙂

Reveniţi la hotel, constat că nu funcţionează lumina la baie (printre altele dar, nu mă complic; oricum, mîine dimineaţă plecăm). Anunţ la recepţie şi problema se rezolvă promt. Tot promp i-am dat şi eu meşterului, două lire ciubuc.

La somn, că mîine avem zi lungă şi încă nici nu ştim cît de grea va fi.

.

Read Full Post »

Praga, file de poveste 1

Abia am revenit acasă şi încă nu am făcut ordine printre notiţe, poze, clipuri şi amintiri. Nu mai dau doi bani pe politică şi mai ales pe politicienii din România aşa că nu prea voi mai ţine cont o perioadă de timp de treburile cetăţii. Aştept să se mai dezmeticească şi unii dintre compatrioţi deşi, mari nădejdi nu-mi (prea mai) fac. Cel puţin, asta-mi propun deocamdată. Consemnez cu tristeţe moartea lui Sergiu Nicolaescu, fără să comentez nici despre omul, nici despre artistul nici despre politicianul care a fost. RIP!

Revenind la poveste, trebuie să o luăm gospodăreşte, cu plecarea. Deci:

Este ora 14, sîmbătă 29 decembrie 2012 şi ne pregătim să evadăm cîteva zile din monotonia bucureşteană către Praga, oraş unde vom petrece un inedit şi spectaculos, sperăm noi, Revelion 2013. Am scăpat de cerberii de la „CE CHIN” şi ne-am instalat în sala de aşteptare. Un soare incredibil scaldă sala de aşteptare cu razele sale orbitoare. Este prea cald – dar nu de la soarele cu dinţi de-afară ci – de la instalaţia de aer condiţionat setată pe cald în exces; am şi transpirat puţin dar, ăsta să fie tot necazul…

S-au petrecut şi două incidente. Pentru Praga, funcţionau două ghişee dar călătorii, stăteau disciplinaţi pe un singur rînd. Cînd unul dintre ghişee s-a eliberat, de la sfîrşitul cozii s-a înfipt în faţă o familie compusă din patru persoane, una mai bine şi mai luxos îmbrăcată decît alta. Lumea a vociferat, familia respectivă mima cu nonşalanţă nedumerirea că nu ştia ce regulă încălcase dacă ghişeul era liber, etc. Dar un domn mai înţelept care văzuse destule lucruri în viaţa sa, a pus lucrurile la punct cu glas domol: – Domnilor şi doamnelor, cu grăbiţii şi cu nesimţiţii degeaba te pui; pe grăbiţi îi înţelegi dacă spun de ce vor prioritate dar, cu nesimţiţii, cel mai bine este fie să-i ignori, fie să-i iei de guler şi să-i tratezi cum merită. Cum cea de-a doua variantă este departe de un comportament civilizat, rămîne ignorarea pentru că, se ştie foarte bine: nesimţiţii se hrănesc cu nervii oamenilor cumsecade. Drept a grăit domnul acela!

La controlul paşapoartelor, deşi nu erau mai mult de două sau trei persoane la fiecare ghişeu,  ochesc unul liber şi mă îndrept glonţ, acolo. Cînd am văzut că-i destinat diplomaţilor, dau să mă retrag; funcţionara ne îmbie, surîzînd larg. – Nu suntem diplomaţi, spun. – Veţi fi pentru cîteva minute, replică amuzată, doamna. Deci se poate şi aşa. Mulţumim frumos, dragă doamnă!

Mai avem de „tocat” aproape o oră pînă la ambarcare. Lumea din sală, peste o sută de persoane din ce măsor la ochiometru, pare calmă, dar se citeşte nerăbdarea pe faţa tuturor. În sfîrşit, păsăroiul metalic care ne va plimba vreme de vreo două ceasuri prin văzduh pînă la Praga, vine şi se ataşează de pasarela metalică prevăzută cu burduf prin care ne deplasăm pînă la uşa păzită de două blonde ca berea cehească deja devenită celebră, în toată lumea. Ele ştiu ce ne spun pe limba lor păsărească dar zîmbesc frumos şi presupun că nu ne înjură. 🙂

Avem bilete cu rezervare de loc dar, bineînţeles că Silvia stă pe un rînd de fotolii iar eu, pe celălalt rînd, despărţiţi numai de culoarul pe care se plimbă cehoaicele şi mai rar, ceilalţi călători. Tot e bine. Alte cupluri mai ghinioniste, sunt separate de şiruri întregi de fotolii; probabil că agenţia a emis biletele pe principiul „las că se descurcă ei acolo între ei, în avion”.

Suntem într-un Boeing 737 – 500, iar cele 120 de locuri sunt ocupate cu doar cîteva excepţii; după o goană nebună de cîteva zeci de secunde pe pistă, boeingul ţîşneşte şi se înfige în văzduhul incredibil de albastru, generos luminat de acelaşi soare strălucitor. Motoarele torc monoton, iar viteza creşte odată cu plafonul de zbor.

Recitesc ofertele turistice şi-mi vine să zîmbesc; ştiu din experienţă că una citeşti şi alta găseşti; plus de asta, cel mai mare regizor în astfel de scurte excursii, este întîmplarea; neprevăzutul; ocazia prinsă sau scăpată la milimetru. Prefer să recitesc În ce cred cei care nu cred în timp ce Silvia citeşte Floarea de loldilal.

Fetele pregătesc gheridoanele cu papa. Tocmai la ţanc pentru că ne cam picnise foamea. Au ajuns şi în dreptul nostru. Petra, prima dintre blonde, care în prima sa tinereţe pare să fi fost mult mai frumoasă, ne oferă cîte-un şerveţel uriaş şi cîte-o pungă minusculă cu biscuiţi; SLANY MIX. Cum slany înseamnă CRACKER, adică biscuiţi, văzînd că în materie de papa asta-i tot, îmi vine să zic: uuuuuuuuuuuuuuuuuuuu. Dar, tac.

Ladislava, blonda numărul doi, ne oferă chimicale (coca-cola), suc, ceai, cafea, mulţumesc frumos dar, nu! Are şi altceva? Are: Silvia vrea un pahar cu White Wine, eu unul cu Red Wine, plus apa minerală cu şi fără bule, şi hai noroc! Ciocnim peste culuar la mare înălţime, paharele de plastic. Bun vinuţul? Tare bun dar, nu prea ţine şi de foame.

A treia stevardeză, o brunetă mai plinuţă, nu ne dă nimic. Ea strînge deşeurile că d’aia-i şefa celorlalte două. 🙂 . Nu-s ele prea tinerele dar, nici prea mult peste o sută de ani nu au dacă le iei pe tustrele, la un loc (ca vîrstă).

Că nu telefon şi nu laptop ştiam dar, că nu şi foto sau film, nu. Este prima dată cînd păţim aşa ceva: filmatul în avion, interzis. Cînd am zburat cu El-Al în Israel n-am avut astfel de probleme, nici cînd am zburat în Catalunia şi nici cînd am zburat la Zurich. Dar, asta e, mergem mai departe.

Cam gata cu mersul prin ceruri; începem să revenim cu trenul de aterizare, pe pămînt; Praga ne aşteaptă cu braţele deschise; şi sper că şi cu ceva păpică. 🙂

Read Full Post »

Vorbe de-ntrecut

Dacă tot am ajuns pe un munte din Catalunia-Montserat, găsesc potivit să reiau aici, o postare din călătoria mea, în Grecia.

Kalambaka

Aseară, am privit din nou aceste imense formaţiuni granitice, de pe balconul camerei  unde stăm, Hotel Kostas Famissi. Seara, sunt luminate. Eu văd cam vreo sase (din 1100 !), că restul orizontului este ocupat de alte clădiri apropiate. Şi de întuneric. A patra din stânga, pare un chip uman, cu ochii mânioşi, cu nas grecesc, sprâncene stufoase şi bărbie ascuţită. Cu un soi de cuşmă pe cap. Eram conştient că nu este decât jocul de lumini şi umbre, amplificat de imaginaţia mea.

Dimineaţa, bineînţeles că nu se mai văd decât nişte gigantice roci monolitice şi atâta tot. O să mai vedem noi ce-i cu pietroaiele astea! Nu pot fi meteoriţi pentru că oricare dintre ele ar fi produs nişte cratere gigantice. Să fie munţi de încreţire nu prea cred, zonă vulcanică nu ştiu să fie …

Dacă vrei, poţi citi restul acestei postări, AICI

Cuvinte din trecut găsiţi – şi citiţi – şi la psi şi la Gina şi la Vero şi la Sara şi la carmensima şi la baltazar şi la kadiasfood

Read Full Post »

Ola, Catalunia – ultima

Aseară, după ce-am mai descîntat cîteva pinta de cervezza am adormit buştean. Habar n-am cum a trecut noaptea dar pe la opt ne-am trezit şi după duşul de rigoare ne-am îndreptat agale către ultimul mic dejun din acest minunat sejur petrecut pe pămînt catalan. Nu pămînt spaniol ci, pămînt catalan. Practic, Spania nu există. Şi nici spanioli. Spania este un nume generic sub care 17 provincii diferite sunt reunite sub autoritatea formală a regelui. Fiecare dintre aceste provincii este autonomă. Două dintre aceste provincii doresc autonomie deplină – Catalunia şi Ţara Bascilor – pentru că sunt cele mai bogate deci, contributoare nete la bugetul comun. Dar nu toţi catalunezii (nu ştiu cum este în Ţ.B.) doresc desprinderea de Spania şi implicit de U.E. Numai vreo 20 % dintre ei, dar aceştia sunt foarte încăpăţînaţi.

Pentru a marca definitiv ruptura de taurul spaniol, în Catalunia coridele au fost interzise, iar în locul taurului spaniol, simbolul catalunezilor a devenit măgarul, simpaticul animal renumit pentru hărnicia şi cerbicia de care dă dovadă.

Dacă pînă în 1980, limba catalană a fost interzisă (de Franco) de atunci încoace limba catalană şi-a intrat pe deplin în drepturi, mergîndu-se pînă acolo încît limba spaniolă să fie considerată limbă străină. Peste tot, plăcuţele indicatoare sunt scrise în spaniolă şi în catalană. O frumoasă vorbă circulă cu mîndrie printre aceşti bravi oameni şi este vehiculată către vizitatori. Anume, că fiecare catalunez, pe lîngă limba maternă, mai ştie cel puţin o limbă străină: spaniola. 🙂

Glumă sau nu, aceşti oameni foarte mîndri se achită cu profesionalism de îndatoririle lor de gazde. Cu o excepţie sau poate două, am întîlnit numai oameni dornici să se facă utili pentru a ne face şederea cît mai plăcută. Ceea ce le-a reuşit de minune. Ne-am simţit minunat iar atunci cînd va fi posibil, vom reveni. Nu în ultimul rînd, trebuie să mulţumin celor două ghide care ne-au condus paşii prin acest periplu cu pricepere, Silvia şi Ramona, două românce destoinice care muncesc în Spania şi care ne-au fost de mare ajutor.

Muchas gracias, Catalunia! Ole!

Read Full Post »

Ola, Catalunia – 20

Montserat

După ce am mai cules de prin alte staţiuni nişte turişti, omnibusul este acum, plin. Pe Muntele Montserat (muntele ascuţit) vom vedea o catedrală benedictină, un muzeu cu picturi pe mai multe categorii (perioada preistorică, medievală, contemporană), printre acestea fiind şi lucrări ale lui Dali şi ale lui Picasso precum şi ale unui artist contemporan care a decorat aeroportul dinBarcelona, Juan Miro.

Şi aici, Antoni Gaudi este prezent. Capela cu bustul Maicii Domnului, este decorată de marele arhitect genial. În faţa bisericii, este desenat pe caldarîm un punct de încărcare cu energie pozivă. În partea dreaptă se deschide un coridor prin care pătrundem printr-un şir de capele pînă ajungem în capela cu bustul Maicii Domnului apoi, ieşirea se face printr-un alt coridor denumit drumul lumînărilor. Credincioşii cumpără lumînări (autoservire) pe care fie le depun aici, fie le iau acasă pentru altarul familiei.

Intrăm şi în biserica cufundată în tăcere şi semiîntuneric şi ne reculegem pioşi cîteva momente. O orgă subliniază cu discreţie,  momentul suav de pace şi de linişte.

Afară, deşi însorită, vremea începe să se zburlească. Un vînticel deocamdată firav ne aduce aminte că suntem încă în miezul toamnei. Peisajele sunt uluitoare. Aici, cei care au timp de adăstat, se pot caza lesne. Şi au motive să stea cîteva zile pentru că au ce vedea şi ce face. Trei teleferice înconjoară muntele pe trei direcţii arătînd peisaje care îţi taie răsuflarea. Un funicular te urcă pînă pe vîrful muntelui, iar o cremalieră te coboară pînă la poalele muntelui, unde este o mică aşezare. Nenumărate trasee turistice îi invită pe drumeţi la plimbare pe cărările bine marcate ale acestui munte. Cîteva telescoape de mare putere îţi aduc peisajele din zare mai aproape, ca prin magie. Neavînd prea mult timp la dispoziţie, am ales să urcăm cu funicularul.

.

.

Dacă la sosirea noastră aici, vremea a fost destul de bună, la orele 18 este deja răcoare, iar firişorul acela de vînticel s-a înteţit destul încît să ne facă să ne refugiem în autocar. Cineva din grup aruncă o remarcă: – Ce-a făcut Udrea în turism? – Ce-au făcut şi cei dinaitea sa, răspunde altcineva. Dragilor, vă rog eu frumos să nu mai visaţi cai verzi pe pereţi. În România, turismul va deveni măcar unu la sută din ceea ce trebuie să fie, peste vreo sută de  mii de milenii. Clar? Am mers sute de kilometri prin Catalunia şi nu am întîlnit nici măcar o singură intersecţie. Chiar şi acest munte este străbătut de şosele de o calitate impecabilă, cu pasaje, etc. Nu mai fac nici-o comparaţie. Doare.

În mai puţin de o oră, ajungem iar, la Barcelona. Intrarea în Barcelona se face printr-o reţea de autostrăzi şi de pasaje, fiecare dintre ele mergînd într-o direcţie anumită a oraşului. Planificarea timpului se poate face cu rigurozitate. Exact la vremea preconizată, am ajuns prin Montjuic în Piaţa Spaniei pentru a asista la spectacolul oferit de Fîntînile Magice. Şi aici, cuvintele sunt de prisos aşa că, vă invit să priviţi acest clip. Vă asigur iar, că merită fiecare minut.

Fîntînile magice 

După acest spectacol sublim, luminile de noapte ale Barcelonei nu ne mai impresionează. Ieşim la autostradă şi cu 120 de km. la oră, ne îndreptăm către ultima noapte pe pămînt catalan.

Read Full Post »

Ola, Catalunia – 19

Ruta albastră

Urcaţi iar în omnibus, privim fascinaţi în toate părţile. Barcelona este un oraş imens, dezvoltat preponderent pe orizontală. N-am văzut prea multe clădiri înalte; cît despre zgîrie nori nu cred să fi văzut vreunul. Intersecţiile sunt foarte dese, străzile sunt destul de înguste dar circulaţia este destul de aerisită datorită marelui număr de motorete şi motociclete aflate în trafic, în locul voluminoaselor autovehicule în care se lăfăie mafioţii din romanica.

Urmează şi prima noastră mare dezamăgire. Eram croiţi să ajungem pe Muntele Tibidabo din apropierea Barcelonei unde am fi vizitat o catedrală, Temple de Sagrad Cor.

Tot aici se află un turn de telecomunicaţii, o pădure şi un parc de distracţii. Rămîne să le vedem altă dată perntru că, am ratat locul unde ar fi trebuit să coborîm din bus. Neavînd încotro, parcurgem întreg circuitul bleau şi ajungem iar, în Piaţa Catalunia. Măcar să vedem Catedrala Gotică. Cum simţul meu de orientare spune una, iar flerul Silviei spune alta, întreb la punctul turistic şi capăt cu totul alt răspuns. Mai întreb pe cineva şi capăt altă rezolvare a dilemei. De ce? Simplu: catalanii socotesc limba spaniolă ca pe o limbă străină, celelalte limbi nu prea le plac, iar dacă nu ai noroc să întîlneşti un om cumsecade, nu afli nimic. N-are rost să insist mai ales că vremea a cam zburat şi trebuie să ţinem cont şi de faptul că drumul pînă acasă durează totuşi, aproape două ore. Aşa că, în loc să vedem catedrala gotică, am văzut cartierul gotic, adevărat labirint în care dacă nu eşti atent pe unde umbli, rişti să te rătăceşti şi cum tocmai am văzut ce răspunsuri primeşti la întrebări, nu prea este recomandabil. 🙂

Mai facem o tentativă de a vedea piaţa de pe Rambla. Uraaaa! Am reuşit. De data asta, am găsit deschis. Am filmat pe săturate şi cum vorbele sunt de prisos, iată filmul:

Pînă la urmă, oboseala şi foamea îşi spun cuvîntul şi căutăm o terasă unde comandăm cîte ceva. Cam sleite mi s-au părut bucatele. Caneloni am vrut eu, hamburgher Silvia. Cum tocmai se anunţă ceva nori de ploaie, cerem, nota de plată şi valea. La un moment dat, se aude o pocnitură. Sigur de mine, spun: s-au lovit două maşini. Nu trece mult şi se mai aude una. Hm. Şi încă una. – Atentat spune Silvia. – Nu aşa sună o bombă, spun. Poooooc, a patra bubuitură. Ce-o fi, o fi! Noi plătim şi plecăm repejor. Staţia este la doi paşi, coborîm, introducem tichetele şi odată ajunşi pe peron, iată-mă şi ghid de ocazie. – Staţiunea Suzana? Mă întreabă în engleză un grup de tineri. – De-aici zic. Şi dau explicaţii complete, că doar sînt veteran de-acum, după ce-am parcurs drumul de trei ori, deja. 🙂

Tocmai am ieşit din subteran la marginea Barcelonei, norii se văd parcă şi mai negri, amintindu-ne că de fapt, suntem totuşi la jumătatea lunii Octombrie. Vara s-a dus, toamna este la jumătate iar iarna abia aşteaptă să vină. Dar pînă atunci, mai e. Mîine vom merge la mănăstirea benedictină de pe Muntele Montserat şi înapoi la Barcelona în Piaţa Spaniei, pentru a vedea fîntînile magice. Ole!

Read Full Post »

Ola, Catalunia – 18

Sagrada Familia – 2 

Despre un scurt istoric al acestui aşezămînt fabulos, am scris AICI.

După ce înconjurăm cu omnibusul pe trei laturi această uluitoare construcţie

şi după ce stăm cuminţi la rînd mai bine de o jumătate de oră, intrăm.

Mai întîi, filmez o machetă a Sagradei Familia, aflată lîngă intrare.

Lumea forfoteşte. La intrarea în Basilică, pe patru coloane sunt patru inscripţii care amintesc de cele patru  Evanghelii ale Noului Testament: Ioan 13-27, Marcu 14-45, Luca 22-60, Matei 27-19.

Intrăm şi brusc, rămînem fără grai.

.

.

.

Interiorul este fabulos decorat şi este incredibil de luminos. Am impresia că dacă exteriorul Basilicei este dedicat în majoritate Vechiului Testament, interiorul este dedicat exclusiv Noului Testament şi luminii cristice: eu sînt calea şi lumina a spus Iisus, iar acest lucru se simte din plin, aici.

La subsol se află o capelă unde presupun că se ţin slujbele.

N-am fost preveniţi, deci; trebuia să trecem şi printr-o situaţie neplăcută. Cei care vor să urce cu unul dintre ascensoarele Basilicii, trebuie să spună ora la care doresc ascensiunea. Cum nu am priceput ce voia catalanul acela de la casa de bilete, mi-a trecut cu de la sine putere o oră pe biletul de intrare, oră care trebuie respectată cu sfinţenie. Nu poţi să urci mai devreme de ora fixată, nicicum. Cerberii care păzesc ascensorul îşi etalează în faţa bieţilor turişti neinformaţi, întreaga splendoare a tiraniei scoasă la iveală din micimea omenească de drogul suprem: PUTEREA! Puterea cerberilor de a nu te lăsa sa urci mai devreme de ora fixată nici măcar dacă la un moment dat, nu este nici-un amator de urcarea o leacă mai aproape, de cer.

În fine, ieşim din Sagrada Familia şi pornim să completăm turul de oraş cu omnibusul bleau.

ps. vă rog să priviţi clipurile. În două dintre acestea, veţi putea asculta orga care porneşte automat pentru cîte două minute, la fiecare oră exactă a zilei.

Read Full Post »

Ola, Catalunia – 16

Flamenco

– Flamenco provine din îmbinarea culturii ţiganilor veniţi din India în aceste locuri stăpînite de arabi care au fost toleranţi atît cu creştinii şi cu evreii cît şi cu ţiganii. Flamenco reprezintă poveşti de viaţă transpuse în dans pe fond muzical. Ole, nu este decît o interjecţie fără încărcătură semantică (un soi de iuhuuu). Dansul şi muzica pot exprima dragoste, ură, sau orice altceva dar, cu multă pasiune – ne-a spus Ramona, în drum spre sala de spectacol.

Şi aici ca şi la castel, spectatorii sunt aşezaţi la mese, unde se mănîncă şi se bea dar, pas de fumează. De altfel, am fost avertizaţi iar că în Spania, fumatul în locuri închise, este strict prohibit. În aşteptarea trupei de flamenco (era să spun flamencari) un pianist şi un trompetist umplu atmosfera cu ceva între jazz şi zgomot de fond întrerupţi din cînd în cînd de o blondă apetisantă care vocalizează unduindu-se lasciv. Sala are o acustică înfiorătoare aşa că nu pot spune dacă vocalizele blondei au valoare de melodie, au ba. Deocamdată, toată lumea se întreabă ce va urma. Flamenco? Rămîne de văzut dacă şi ce soi de văpaie va fi (flamenco de la flama – flacără – în latină).

N-am reuşit să aflu cum se numeşte blonda. Apare în scenă un bărbos care se va dovedi a fi prim solistul de voce al trupei de flamenco. La fel ca şi la castelul aşa zis medieval, face apelul pe naţiuni. Majoritari şi aici, ruşii. Solistul încearcă apoi, o nessum dorma. Încearcă. Reuşeşte? Nu prea. Apoi interpretează cîteva melo pe fondul unui tablou cu Pavaroti. Acum înţeleg de ce nu avem voie să filmăm sau să înregistrăm. Solistul are voce dar, ori sala are acustică proastă ori repertoriul nu este bine ales. În final îi reuşeşte destul de bine o cascadă de muzici a-la-ruska-bre. Ruşii sunt bineînţeles, în delir!

A început flamenco. Foarte mult ritm, foarte bună coordonarea, dar cam mult zgomot. Podeaua lovită violent cu tălpile şi cu nişte bastoane ajutătoare vibrează în toată sala pe fond de castaniete şi transmite un sentiment de aşteptare pentru mai mult. Periodic, flamencarii se opresc şi izbucnesc în aplauze. Tot periodic se stinge lumina şi se schimbă decorurile. Pînă aici, nici o deosebire faţă de aseară. Decît că la castel, am avut voie să filmăm.

Pînă s-a schimbat decorul a cîntat o altă solistă acompaniată de un pianist, un chitarist şi doi percuţionişti în timp ce patru fete focoase aplaudă ritmat. Începe să-mi placă. Apare şi solistul de dans al trupei, un pletos îmbrăcat în alb care începe să mărunţească în paşi repezi podeaua îtr-un ritm din ce în ce mai crescendo. OLE! Chiar este magnific! Plus de asta, sangria nu este tocmai rea. Dacă ai atmosfera potrivită, este chiar foarte bună! 🙂

Urmează un pas de step cu trei bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre, succedaţi de patru fete îmbrăcate în portocaliu, pe fond de albastru-electric-gri cu nuanţe de roz. Superb! Este totuşi diferit de spectacolul de ieri. Parcă mai profesionist. Cred.

Urmează ceea ce eu am denumit, “momentul MALAGAMBA”. Un recital de virtuozitate. Nu este deloc simplu să baţi podeaua în ritm coerent de circa 15 ori pe secundă cu fiecare picior în parte, realizînd o sonoritate onomatopeică perfectă. O adevărată măiestrie! 2000 de oameni aplaudă la unison minute în şir în timp ce artistul mîndru nevoie mare, ne scrutează triumfător şi ne întreabă în toate limbile pămîntului, dacă mai vrem. Sigur că da, urlă mulţimea aşa că neobosit, artistul reîncepe să toace din ce în ce mai mărunt şi mai rapid, podeaua. Spectacol deplin!. Hotărît lucru, trupa de astăzi chiar este profesionistă; totuşi; nici ieri nu am văzut nişte amatori. Se pare că pe aceste meleaguri, flamenco este un soi de sport naţional.

Mă întreb cu tristeţe, cîţi dintre cei care aplaudă aceste spectacole, au auzit de Sergiu Malagamba.

Spectacolul se apropie încet, de sfîrşit. Nu înainte de a urmări un scurt recital de solo al fiecărui membru al trupei, aplaudat la scenă deschisă de solistul principal. Un recital de chitară readuce sala în delir dar, surpiză: după recitalul de chitară, au venit fetele să danseze pe mese. Îmbrăcate desigur, în galben ca să stîrnească gelozia femeilor prezente la specatacolul urmărit cu ochii holbaţi de bărbaţii înfierbîntaţi. 🙂  OLE!

Momente de la finalul spectacolului, cînd am avut voie să filmăm.

 

 

Restul spectacolului este pe casete disponibile la 15 euro. Ole! 🙂

Read Full Post »

Ola, Catalunia – 15

Casa Mila

“Gaudi… construieşte un bloc de locuinţe pentru fabricanţii de ceramică Pere Mila şi Roger Segimon, imobil fără echivalent în lume. Preocupările constructive – care există din plin, după cum o dovedesc unele soluţii de o remarcabilă ingeniozitate, precum lărgirea puţurilor de lumină la nivelele superioare – sunt complet dizolvate într-o masă plastică evocînd mai degrabă o sculptură gigantică lucrată în argilă moale decît o casă. Arhitectul a început prin a modifica radical locul, distrugîndu-i caracteristicile. Face să dispară cu totul unghiul creat de intersecţia celor două străzi şi compune un imobil rotunjit dintr-o singură bucată, a cărei unică faţadă se transformă într-o vastă suprafaţă simplă, srăbătută de un ritm neîntrerupt.

Policromia este eliminată în favoarea unui singur material: o piatră la origine alb-gălbuie. De unde supranumele de “Pedrera” (carieră) dat imobilului. Nu avem oare de-a face cu o transcriere arhitecturală a unui peisaj arid asemănător, al stîncilor de la San Miguel de Fay, situat la douăzeci de kilometri de Barcelona şi pe care Gaudi îl cunoştea atît de bine? El însuşi a lăsat să se înţeleagă asta în mai multe rînduri. De pildă, într-un dialog cu pictorul Carles despre acoperişul casei Mila: – Cum justificaţi, l-a întrebat tînărul, formele şi volumele curbe ale acestei faţade? – Ele se justifică fiindcă sunt legate de cele ale munţilor de la Collcerola şi Tibidabo, care se văd de aici.

Impresionaţi de forţa telurică emanată de edificiu, contemporanii nu încetau să-l compare cu lumea minerală, acvatică şi vegetală, făcînd din arhitect un urmaş al titanilor sau al lui Richard Wagner!

Trebuie să avem în vedere că, la origine,. Casa fusese gîndită ca un omagiu adus Fecioarei Maria, a cărei reprezentare trebuia să încoroneze faţada. Sculptorul Carlos Mani (1866 – 1911) făcuse o machetă a grupului statuar ce o reprezenta pe Fecioară cu Pruncul Isus în braţe şi care urma să fie executat din piatră, metal aurit şi cristal. Această informaţie permite o interpretare uşor diferită a clădirii, şi anume că ondulaţiile faţadei, care se atenuează pe măsură ce urcă spre etaje, simbolizează mişcările valurilor mediteranene care se destramă la picioarele Fecioarei. Din cauza revoltelor anticlericale din iulie 1909, soldate cu incendierea a cincizeci de edificii religioase, comanditarii au renunţat la ridicarea sculpturii şi a micului turn, şi el dedicat Fecioarei, care ar fi trebuit să flancheze faţada.

Dezamăgit de această reacţie, Gaudi îşi pierde interesul pentru şantier. Lasă conducerea acestuia unuia dintre colaboratorii, tînărul arhitect Josep Maria Jujol (1879 – 1949). Începînd de atunci, forţa sa spirituală şi lirismul creştin se vor exprima în imposibila împlinire a unei lucrări care-l preocupa deja de mai bine de douăzeci de ani: templul expiator Sagrada Familia”.

Am preferat să extrag această descriere din volumul Gaudi vizionarul de Philippe Thiebaut, specialist în Art nouveau, conservator-şef la muzeul d’Orsay. Eu am filmat vorbind singur. Am filmat şi mut de uimire. Am filmat şi în dialog cu Silvia. Concluzie: nu-ţi vine să crezi ce vezi.

.

.

.

ps. vă asigur că merită să vă pierdeţi cîteva minute pentru a vedea clipurile.

.

Read Full Post »

Miercurea fara cuvinte

Ideea a plecat de la CARMEN 

Rochii pentru GALA

.

.

.

.

.

.

.

Aceste rochii i-au aparţinut soţiei şi muzei lui Salvador Dali, GALA, pe care le-am fotografiat într-o cameră obscură din castelul muzei.

Read Full Post »