Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cavalerul inexistent’

Această joacă se adresează atît bloggerilor care vor să scoată de la naftalină postări mai vechi (din trecut) cît şi bloggerilor mai noi, care neavînd prea multe texte pe blog, scriu pentru a se întrece pe sine (de întrecut).

Nu există reguli, participă cine vrea-cu ce vrea-cînd vrea, iar cine nu participă este la fel de iubit/ă. 🙂

###

Cavalerul inexistent. Italo Calvino

“Sub zidurile roşii ale Parisului se aliniase oastea Franciei. Carol cel Mare avea sa-i treacă în revistă pe paladini” Carol cel Mare (742-814), despre care mulţi spun că este părintele fondator al Franţei , Germaniei sau chiar al Europei, în fapt primul conducător al unui Imperiu în Europa Occidentală de la căderea Imperiului Roman de Apus, tot el cucerind şi Italia, îşi trece potrivit obiceiului trupele în revistă, înaintea uneia dintre multele şi necurmatele lupte cu necredincioşii.

Obiceiul era ca regele, să se apropie de fiecare paladin în parte şi să-l întrebe cine e, chiar dacă îl ştia prea bine. Iar acela răspundea înşirînd titlurile pe care le avea şi oştile cu care participa la luptă. Rînd pe rînd, cavalerii dau raportul. “ – Iar tu ? Regele ajunsese în dreptul unui cavaler într-o armură cu totul albă … – Eu sînt – se auzi vocea metalică dinăuntrul coifului … Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor şi al Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez! – Aaaaah, făcu Imperatus Augustus – din 800 – (străduindu-se să-şi amintească ceva despre acesta) … De ce nu-ţi ridici viziera ca să-ţi vedem faţa ? … Vocea se auzi limpede dinăuntrul coifului. –Pentru că eu nu exist, sire. – Asta-i bună! … S-o vedem şi p-asta! Agilulfo păru să şovăie un moment. Cu mîna sigură, dar înceată, îşi ridică viziera. Coiful era gol, iar în armura albă cu panaş nu era nimeni. – Măi să fie! … Cum e cu putinţă să-ţi faci serviciul dacă nu exişti ? – Cu puterea voinţei – zise Agilulfo – şi cu credinţă în sfînta noastră cauză!”.

Urmarea AICI şi AICI .

Re-postări găsiţi şi la psi . carmensima . anavero . sara .

Read Full Post »

            Şi, continuă Sora Teodora (în lb greacă darul lui Dumnezeu!) : “Nu toată istorisirea îmi este limpede. Trebuie să înţelegeţi : suntem fete de la ţară, chiar dacă nobile, care au trăit întotdeauna retrase prin cine ştie ce castele îndepărtate, iar mai apoi în mănăstiri; în afara îndatoririlor religioase, rugăciunilor, posturilor, muncilor cîmpului, treieratului, culesului de vii, biciuirilor de slugi, incesturilor, incendiilor, spînzurărilor, invaziilor de oştiri, jafurilor, violurilor, epidemiilor de ciumă, nu ne-a fost dat să vedem  altceva. Ce să ştie despre lume o biată călugăriţă?”

            Chiar aşa : în afară de acestea, ce ar mai fi de spus despre această lume ? Că lumea este aşa cum este, şi ca dînsa suntem noi ? Cavalerul Inexistent, contrzice prin felul său de a fi această lume. Ori de cîte ori paladinii, osteniţi de luptele de peste zi se adună seara la poveşti în jurul butoaielor cu vin, invariabil, recrează lumea prin lăudăroşeniile lor. Calm, Agilulfo, îi pune la punct.

            În cutare bătălie, nu aşa sau petrecut lucrurile, ci … Altă întîmplare, s-a petrecut mult înainte de naşterea celui care o povesteşte, aşa că se laudă degeaba paladinul care o invocă. Acel paladin care spune că a fost salvator, a fost de fapt salvat. “ – Nu pricep de ce faci atîta caz Agilulfo …Gloria faptelor … arată că e vorba de faimă adevărată, temelie a titlurilor şi gradelor dobîndite de noi. – Nu şi în cazul meu! Îl repezi Agilulfo. Fiecare titlu şi rang, le-am cîştigat pentru fapte bine verificate şi susţinute de documente de netăgăduit! – Pe nedrept! Se auzi o voce. – Cine a vorbit, îmi va da socoteală! spuse Agilulfo ridicîndu-se …Un tînăr luptător se ridică, palid la faţă. – Aşa o să fac, spuse Torrismondo de Cornavaglia : cu cincisprezece ani în urmă, Sofronia, fiica regelui Scoţiei, NU era fecioară.”

            Afirmaţie gravă. Dacă era adevărat, însemna că însuşi Cavalerul Inexistent, era un impostor. Regula vremii spunea că cel care salvează o fecioară de la pîngărire, să fie uns cavaler. Dar, dacă aceea nu era fecioară, ar fi fost răsplătit numai cu o menţiune şi cu solda mărită pentru trei luni. Carol cel Mare, pînă atunci tăcut, intervine. “ – Tinere cavaler … îţi dai seama cît de grave sunt cuvintele tale ? – Mai degrabă pentru mine decît pentru alţii, spuse Torrismondo”. Acesta pretindea că, el de fapt era chiar fiul Sofroniei, deci în momentul în care Agilulfo o salvase de la pîngărire, el era născut deja de vreo cinci anişori. Atît Agilulfo cît şi Torrismondo, ar fi fost decăzuţi din gradul de cavaler.

            Regele le ordonă amîndurora, să plece şi să aducă dovezi. Pe vremea aceea, impostura încă era aspru pedepsită, odată descoperită. De atunci şi pînă acum, lumea a evoluat. Acum, NU impostura este pedepsită ci, numai acela care îi dovedeşte pe impostori.

            Agilulfo porneşte pe urmele legendei sale pentru a o regăsi pe Sofronia. După lungi căutări, o descoperă în castelul unui sarazin, aşteptîndu-şi rîndul la graţiile acestuia,  care avea obiceiul de a vizita în fiecare noapte, cîte o nouă soţie. Toată oastea sarazinului se dovedeşte neputincioasă în faţa vitejiei Cavalerului Inexistent. Agilulfo o salvează pe Sofronia, care era încă fecioară, adică nu el era impostorul ci, denunţătorul său. Agilulfo o scoate pe Sofronia din palat, o readuce aproape de tabăra lui Carol, o adăposteşte într-o peşteră şi porneşte să-l anunţe pe rege.

            Torrismondo, rătăcind la rîndul său în căutarea mamei sale, nimereşte chiar la peştera unde Sofronia aştepta. Ce aştepta ? Nu mai aşteaptă nimic. Dragostea fulgerătoare dintre cei doi se consumă, chiar în momentul în care Agilulfo însoţit de Rege şi de curteni, venea să prezinte dovada nevinovăţiei sale. “Primii care se avîntă în peşteră, doi ofiţeri … se întorc înspăimîntaţi. – Sire, fecioara e în braţele unui tînăr ostaş. Cei doi sunt aduşi în faţa împăratului”.

            Distrus, Aghilulfo fuge. Ca de obicei, nevinovăţia pierde în faţa absurdului. Pentru că se dovedeşte pînă la urmă că, Sofronia chiar fusese fecioară pînă în momentul în care o iubise Torrismondo, deci NU ea fusese mama sa, adică Agilulfo nu era impostor. Degeaba. Acesta fugise în pădure şi dezbrăcîndu-şi armura care îl adăpostea, se topeşte în infinitul lumii care ne înconjoară. Lasă pe mînerul sabiei sale de Cavaler Inexistent, un bileţel : “Las această armură, cavalerului Rambaldo de Rossiglione”.

            Epilog. “Dragă carte, ai ajuns şi la sfîrşit. În ultima vreme am tot scris în mare grabă. Ce-i cu repeziciunea asta ? S-ar spune că aştept ceva. Dar ce pot aştepta călugăriţele, retrase aici tocmai pentru a sta departe de mereu schimbătoarea soartă a lumii ? … Dar stai, un cal se aude venind pe cărarea abruptă, iată că se opreşte chiar la poarta mănăstirii … – Ei, măicuţelor, binevoiţi de-mi spune dacă nu cumva şi-a găsit adăpost aici la mănăstire o luptătoare, glorioasa Bradamante ? – Nu oşteanule, aici nu sunt războinice, ci doar biete femei evlavioase care se roagă pentru ispăşirea păcatelor tale. Acum, sînt eu cea care se repede la fereastră şi strigă : – Da, Rambaldo, aici sînt, ştiam că ai să vii, de-ndată cobor, merg cu tine! Da, dragă carte. Sora Teodora şi războinica Bradamante sunt una şi aceeaşi.”

            Agilulfo, Cavalerul Inexistent, veghează la singurii oameni de pe lumea asta care au crezut în el, unindu-i într-o frumoasă poveste de dragoste, singura forţă care mai face lumea asta să meargă înainte, în ciuda tuturor acelora care pun beţe în roate, IDEALURILOR. Cavalerul Inexistent, încă există printre noi. Discret, dar există.

Read Full Post »

            “Sub zidurile roşii ale Parisului se aliniase oastea Franciei. Carol cel Mare avea sa-i treacă în revistă pe paladini” Carol cel Mare (742-814), despre care mulţi spun că este părintele fondator al Franţei , Germaniei sau chiar al Europei, în fapt primul conducător al unui Imperiu în Europa Occidentală de la căderea Imperiului Roman de Apus, tot el cucerind şi Italia, îşi trece potrivit obiceiului trupele în revistă, înaintea uneia dintre multele şi necurmatele lupte cu necredincioşii.

            Obiceiul era ca regele, să se apropie de fiecare paladin în parte şi să-l întrebe cine e, chiar dacă îl ştia prea bine. Iar acela răspundea înşirînd titlurile pe care le avea şi oştile cu care participa la luptă. Rînd pe rînd, cavalerii dau raportul. “ – Iar tu ? Regele ajunsese în dreptul unui cavaler într-o armură cu totul albă … – Eu sînt – se auzi vocea metalică dinăuntrul coifului … Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor şi al Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez! – Aaaaah, făcu Imperatus Augustus – din 800 – (străduindu-se să-şi amintească ceva despre acesta) … De ce nu-ţi ridici viziera ca să-ţi vedem faţa ? … Vocea se auzi limpede dinăuntrul coifului. –Pentru că eu nu exist, sire. – Asta-i bună! … S-o vedem şi p-asta! Agilulfo păru să şovăie un moment. Cu mîna sigură, dar înceată, îşi ridică viziera. Coiful era gol, iar în armura albă cu panaş nu era nimeni. – Măi să fie! … Cum e cu putinţă să-ţi faci serviciul dacă nu exişti ? – Cu puterea voinţei – zise Agilulfo – şi cu credinţă în sfînta noastră cauză!”.

            Regele aprobase convins “aşa-i, aşa-i, bine spus, aşa-ţi faci datoria”. Da, aşa, numai că singurul căruia îi stătea capul la datorie, era chiar el, Agilulfo, cavalerul inexistent, o simplă prezenţe iluzorie a unei voinţe de a fi, încorsetată şi ţinută la un loc, numai de mormanul acela de fiare – armura în care sălăşluia. El fiind corectitudinea în persoană, neavînd nevoie de nimic, nici de hrană, nici de băutură, nici de odihnă, era oglinda vie în care toţi ceilalţi paladini, îşi regăseau şi lăcomia şi patima beţiei şi viaţa dezordonată, tot. E lesne de înţeles că nu avea prieteni şi că toată lumea îl evita. Nici măcar un scutier ca toţi ceilalţi cavaleri nu avea.

            Pentru că tot nu avea somn, Agilulfo inspectează posturile de gardă. La un moment dat, întîlneşte un tinerel, care nu prea îşi găsea locul. ” – Eu sînt Rambaldo de Rossiglione, cavaler aspirant, fiu al răposatului marchiz Gerardo! Am venit să mă înrolez ca să-mi răzbun tatăl, mort ca un erou sub zidurile Seviliei”. Un tinerel entuziast, dar cam tembel, care devine pe loc marele admirator al Cavalerului Inexistent, eventual bravul său urmaş. Dar nu şi singurul admirator! Printre paladini, Agilulfo mai avea o cucerire, nobila Bradamante, care ziua lupta cot la cot cu paladinii, iar noaptea îşi alegea cîte unul dintre ei, viteazul zilei, care să-i ostoiască iubirea imposibilă pentru Cavalerul Inexistent !

            În peregrinările lor către locul luptei cu necredincioşii, paladinii întîlnesc tot felul de personaje, oameni simpli care se bulucesc să-i vadă. Cel mai insolit dintre aceştia, Gurdulu, despre care Regele află că “ nu e tocmai nebun, mai degrabă unul care există, dar nu ştie să fie”… Grozavă treabă, decide Carol cel Mare! Am un supus care există, dar nu ştie să fie, iar colo un paladin care ştie să fie, dar nu există. Ăştia doi fac pereche bună, ascultaţi voi la mine!” Şi hotărăşte pe loc : Gurdulu, va fi scutierul lui Agilulfo.

            “Încă nesigură era starea lucrurilor în lume, în epoca în care se petrece această istorisire. Nu rareori, îţi era dat să întîlneşti nume, gînduri, forme şi instituţii cărora nu le aprţine nimic existent. Şi pe de altă parte, lumea era înţesată de scopuri, virtuţi şi oameni care nu aveau un nume şi nici nu se deosebeau de toţi ceilalţi”.

            Sună cunoscut! Aşa-i ? Prea bine cunoscut. Pentru că despre asta este vorba în această carte : Trăim în lumea tembelilor care se desfăşoară deplin, în timp ce adevărata virtute şi adevăratele valori, sunt apanajul celor care nu există decît în strădania unor idealişti, dar aceştia, au căpătat fie oprobriul netoţilor, fie nepăsarea tuturor, căpătînd statutul de inexistenţi.

            “Eu, cea care povestesc această istorisire, sunt Teodora, călugăriţă din ordinul Sfîntului Colombano. Scriu în mănăstire, după hîrţoage vechi, din spusele auzite la vorbitor şi din rarele mărturii ale celor care au fost de faţă … aşa că ce nu ştiu, încerc să-mi închipui, cum altfel să fac?”. Vom vedea ce şi cum va face, mîine.

Blogul zilei   http://melicovici.wordpress.com/

Read Full Post »