Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘chicago’

În 1988 deveni din ce în ce mai preocupat de ipoteze şi torii privind structura universului … dorea să exploreze opinia tot mai ferma a fizicienilor lumii, printre care şi a cîtorva premianţi Nobel, că universul poate să existe cu adevărat, într-un spaţiu multidimensional.” Pe de altă parte, în România, situaţia devenise practic insuportabilă. Lipsurile de tot felul erau îmbinate cu odele ridicate stăpînirii ceauşiste de barzi nesimţiţi şi cu anchetele la care erau supuşi cei cîţiva dizidenţi autentici. Împlinit profesional şi sentimental, Culianu simte că ar fi cazul să-şi facă vocea auzită. Momentan, pînă să preia postul de la Divinity School, împreună cu logodnica sa, întreprinde mai multe călătorii. Egipt, Spania, apoi Ierusalim unde se reîntîlneşte cu prietenul său Moshe Idel, pe care-l considera dublul său spiritual. Revenit la universitate, începe să predea un curs cu o tematică ambiţioasă : Religie şi Ştiinţă : a patra dimensiune. “Scopul final al cursului, spunea Culianu, este înţelegerea faptului că autorii creează lumi ficţionale pentru a-i dezvăţa pe oameni să  vadă cu  ochii obişnuiţi,  să vadă cum arată lumea aceasta”. Cu alte cuvinte, cu puţină îndrăzneală în gîndire, am putea înţelege că lumea reală e ea însăşi fantastică şi multidimensională. Medievalii înţeleseseră acest lucru, iar la rigoare, oamenii de ştiinţă contemporani, nu sunt decît şamanii zilelor noastre. Anul 1989 avea să aducă începutul sfîrşitului dictaturilor comuniste din estul Europei. Mai întîi, Cehoslovacia, Ungaria ăi Polonia. Tăvălugul istoriei mătură tot in cale. Ultimul bastion stalinist ? România desigur! Legăturile celor din străinătate cu ţara, deveniseră imposibile. Familia lui Culianu, aflată în arest la domiciliu, a fost izolată total. Domiciliul lui Culianu este spart şi îi sînt sustrase dischetele. Teroarea atinsese apogeul; pînă la urmă, buboiul s-a spart. Întîi la Timişoara, apoi Bucureşti, apoi în toată ţara. Culianu prevăzuse totuşi căderea acestui ultim bastion într-o povestire SF, Intervenţia zorabilor în Jormania. Absolut uimitor, aproape totul este prevăzut în această povestire, atît intervenţia unor servicii secrete, reprimarea sîngeroasă, execuţia ceauşeştilor şi chiar şi jaful sălbatic la care s-au dedat tovărăşeii ulterior. Uluitor! În ianuarie 1990, Culianu se mută într-o clădire prevăzută cu pază permanentă. Începe să publice în Lumea Libera, ziarul emigraţiei, articole în care denunţă deturnarea revoluţiei în beneficiul neo-comuniştilor. În 28 ianuarie are loc prima mineriadă. În 18 februarie sediile partidelor de opoziţie (faţă de FSN) sunt devastate de “mineri”. Culianu denunţă toate aceste abuzuri. Apare în Romania formaţiunea de extremă dreaptă PUNR şi revista securiştilor adunaţi în jurul lui Vadim Tudor – România Mare. În 24 aprilie, Piaţa Universităţii este declarată “zonă liberă de comunism”. În iunie, Culianu publică un articol în care denunţă atacurile din revista lui Vadim, la adresa cumnatului său, Dan Petrescu. Imediat,începe să primească ameninţări, atît telefonic dar şi prin scrisori. În 14 iunie, minerii năvălesc în Piaţa Universităţii şi bat cu sălbăticie pe oricine le-a ieşit în cale. Pe unii i-au snopit în bătaie pînă şi-au dat duhul. Definitiv. Iliescu le multumeste bestiilor. Presa internaţională urlă. De Culianu începe să se intereseze un personaj sinistru, G.V. Voiculescu. Culianu publicase între 1989 şi  1991, 27 de articole în care denunţase vehement noua putere ca nefăcînd altceva, decît exact ce-ar fi făcut şi Ceauşescu. Scrisorile de ameninţare vin în număr din ce în ce mai mare. Sînt oribile de-a dreptul. Primeşte telefoane de ameninţare, care pînă la urmă reuşesc să-i clatine siguranţa de sine. Incepe  să se teamă. Hotărăşte să renunţe la articole. Prea tîrziu. Începe să fie urmărit la început discret, apoi ostententativ, aproape în permanenţă. Deşi proiectase mai demult o călătorie în ţară, o amînă. Primeşte ameninţări din ce în ce mai dese, multe dintre ele venind de la membrii Gărzii de Fier, dar aşa cum bine spunea Monica Lovinescu, atunci cînd auzi despre gardă, ştii sigur că la mijloc este securitatea. Marţi 21 mai, Culianu ţine un curs de la 10 la 11,30. Expediază nişte pachete. Apoi merge în biroul său, a dat un telefon la un număr pe care îl primise de la un necunoscut, merge la toaletă şi acolo este împuşcat. În cap. O execuţie în cel mai pur stil kaghebist. Ancheta, nu va avea nici-un rezultat. Cine a dorit atît de tare dispariţia acestui savant ? Mister. Un mister la fel de adînc şi de tulburător ca misterele pe care încerca el să le smulgă Universului. În urma sa rămîne o operă cu adevarat impresionantă, atît ca întindere, dar mai ales ca valoare academică. Ticăloşii pe care i-a denunţat vehement, sunt bine mersi.

Read Full Post »

Sosit la Perugia, Culianu urmează cursuri de literatură, filosofie, religie, artă, cercetează texte autentice ale Renaşterii, urmează chiar şi un curs de studii etrusce. Îi scrie lui Eliade şi îi cere sfatul : să rămînă, sau nu în Occident ? Primeşte un răspuns neutru : “Încearcă să-ţi faci un nume şi pe urmă vom vedea”. Bursa i se apropia de sfîrşit, rămăsese fără bani, dar primeşte un sfat de la Anca Giurescu, fosta sa profesoară : “Dacă te întorci, lumea nu va auzi niciodată de tine”. Obţine rezultate strălucite în urma examenelor şi deci o nouă prelungire a bursei, care în cele din urmă fatal, se termină. Se mută la Roma şi începe să se întrebe ce are de făcut. În cele din urmă decide : “Nu pot să revin decît victorios”. Nu avea să mai revină niciodată! Cere azil politic. Se întreţine din ceva meditaţii şi chiar munceşte ca spălător de vase. Cunoaşte mizeria lagărelor de refugiaţi. Din ţară îi parvine vestea că fusese condamnat – în lipsă – la şase ani de temniţă, pentru “denigrarea statului”. În plină depresie, încearcă să se sinucidă tăindu-şi venele. Încercare eşuată. Dar în timpul în care zăcuse la graniţa dintre viaţă şi moarte, are un vis în care îi apare viziunea unei fete blonde într-o livadă de portocali. După ce obţine statutul de refugiat, obţine un post de secretar la Universitatea din Roma. Concurează pentru un post de asistent şi obţine nota maximă. Dar, fără acte, fără a-şi putea proba studiile, are nevoie de o minune. Care se şi produce : Profesorul Ugo Bianchi, impresionat de rezultatele la care ajunsese muncind de unul singur, îi aranjează lui Culianu o bursă de trei ani pentru a studia teologie, indianistică, limbile greacă şi ebraică. “În multe privinţe, Bianchi a devenit mentorul pe care Culianu spera să îl afle în Eliade”. Culianu începe febril să studieze, citeşte enorm de şi despre Pico de la Mirandola, Marsilio Ficino, Giordano Bruno, inclusiv în biblioteca Vaticanului. Se concentrează pe Magia Renaşterii. La Milano, îl cunoaste pe Gianpaolo Romanato cu care leagă o frumoasă prietenie. Alternează studiul din biblioteci, cu studiul din marile muzee. Este fascinat îndeosebi de La Primavera a lui Boticelli în care recunoştea figura fetei blonde, visată în somnul care a urmat tentativei sale de a-şi lua viaţa. În sfîrşit, în 1974 este invitat de Eliade la locuinţa sa de la Paris. Acesta îl chestionează minuţios despre studiile sale. La sfîrşitul vizitei, îi promite vag, că îl va ajuta să vină la Universitatea din Chicago. “N-o să facă nimic” – îl avertizează un prieten comun, Mircea Marghescu. Totuşi, Eliade fusese impresionat de tînărul Culianu. În cele din urmă, îşi dă consimţămîntul iar “Culianu primi scrisoarea la care rîvnise – o invitaţie pentru semestrele de iarnă şi primavară ale anului 1975, în calitate de cercetător la Divinity School a Universităţii din Chicago”. Aici, Culianu găseşte o cu totul altă lume decît se aştepta. Se adaptează greu, dar îi cîştigă definitiv încrederea Maestrului Eliade, căruia îi pune ordine printre hîrtii. Totuşi, Culianu începe să se îndoiască de valoarea lucrărilor lui Eliade. Le considera mai mult lucrari de popularizare decît lucrări fundamentate ştiinţific. Se reîntoarce la Milano, unde obţine primul doctorat : dottore in lettere, summa cum laude. Primeşte două oferte teribil de tentante. Eliade îl sfătuieşte să accepte postul din Groningen, Olanda şi să amîne bursa de visiting professor la o universitate indiana. Urmează cîţiva ani de tihna, în care scrie şi se bucură de confort. Totuşi, îşi dă seama că doctoratul pe care îl obţinuse era insuficient pentru a putea fi propulsat în carieră. Aşa că în 1978 se înscrie la un doctorat la Sorbona, unde legătura sa cu Eliade îl ajută sa fie acceptat şi îndrumat de preşedintele Sorbonei, Michel Meslin. Începe să ţină conferinţe în diverse ţări. În fiecare vară îl vizitează pe Eliade la Paris. Şi lucru foarte important, obţine cetăţenia olandeză. Şi aici securitatea ceauşistă avea sa joace un rol : vrînd să impiedice numirea lui Culianu ca profesor, ambasadorul roman din Olanda, un oarecare Pop protestează la decan; numai că acest fapt îi va conferi lui Culianu, EXACT statutul de refugiat politic, ceea ce îi va conferi automat posibilitatea obţinerii cetăţeniei. Apoi, Culianu susţine al doilea doctorat la Sorbona cu teza sa Experienţe ale Extazului şi Ascensiunii în Cultura elenistică şi în Islam. După multe discuţii, Meslin acceptă să-i conducă şi cel de-al treilea doctorat, cel mai valoros din lume, aşa-numitul doctorat d’etat de la Sorbona. În ţară, sora sa Tess s-a căsătorit cu unul dintre  dizidenţii de frunte ai “grupului de la Iaşi” , Dan Petrescu. Culianu era în continuare condamnat ca duşman al orînduirii socialiste. Unul dintre capetele de acuzare, era nici mai mult nici mai puţin decît, ţineţi-vă bine : port ilegal de armă ! Arma respectivă era un banal pistol/jucărie de stropit cu apă, dar ce mai contează astfel de amănunte ?

Read Full Post »

Socotit drept unul dintre cei mai mari prozatori americani contemporani, Saul Bellow s-a nascut in 1915 in Montreal, intr-o familie de evrei rusi. in 1924 se muta in statele unite, unde isi ia licenta in sociologie si antropologie la prestigioasa Universitate din Chicago. In 1943 pleaca pentru studii la Paris, cu o bursa Guggenheim. Din anii ’60 este profesor la Universitatea din Chicago. A scris romane ( traduse la polirom) nuvele, povestiri, o carte de calatorie despre Israel, piese de teatru si studii academice. Triplu laureat al prestigiosului National Book Award pentru Aventurile lui Augie March( 1953 ) Herzog (1964) si Planeta d-lui Sammler ( 1970). In 1975 i s-a decernat premiul Pulitzer pentru romanul Darul lui Humboldt, anul urmator devenind laureat al Premiului Nobel pentru literatura “pentru intelegerea fiintei umane si subtila analiza a culturii contemporane care transpar in romanele sale”. In 1990 i-a fost acordata National Book Foundation Medal pentru contributia deosebita la dezvoltarea literaturii americane. O peocupare constanta a scriiturii lui S. Bellow a fost confruntarea dintre stat si individ, dintre forta si spirit, dintre ideologie, birocratie, standardizare si realizarile rapide ale stiintei, pe de o parte, si universul tot mai vulnerabil, tot mai restrins al libertatii individuale, pe de alta parte.

Eroul acestui scurt roman, este ilustrarea vie a faptului ca Visul American, realizabil in goana necurmata dupa bani si succes, poate sa si distruga, nu doar sa conduca la biruinte stralucitoare. Fiu al unui medic respectabil, care mai are o fiica, artista neinteleasa in cautarea unei glorii iluzorii, Tommy (Wilhelm) Adler renunta la studii si in goana dupa succes imediat, cade in plasa unui fals agent de la Hollywood; bineinteles ca si putin bilbiit fiind, nu are cum sa aiba nici-un fel de succes. In cele din urma pleaca de acolo cu nostalgia faptului ca era cit pe ce sa joace in cine stie ce mare film de reusita si intra iremediabil pe o panta lina a insuccesului deplin. Rind pe rind isi rateaza casnicia, orice inceput de cariera, este in final excrocat si de o ramasita de bani pe care o mai avea, ajunge sa locuiasca intr-un hotel pentru persoane virstnice, hotel unde locuia si tatal sau. Ramas fara o letcaie si  presat de sotia sa, sa-i trimita pensia de intretinere pentru ea si pentru cei doi copii ai lor, isi roaga tatal sa il ajute. “Tatal sau spuse : – Nu-ti pot da nici-un ban.N-as mai termina o data ce as incepe. Tu si cu sora ta ati fi in stare sa-mi luati si ultimul dolar. Mai traiesc inca , n-am murit. Mai sint inca aici. Viata nu mi s-a incheiat. Sint la fel de viu ca tine si ca oricare altul. Si nu vreau sa car pe nimeni in spinare. Hai, pleaca! Si-ti dau si tie acelasi sfat. Sa nu cari pe nimeni in spinare.” Ce mai are eroul nostru de facut ? Rataceste pe strazi la intimplare, si nimereste la un templu unde se desfasura o ceremonie de inmormintare, a unui necunoscut. “Stind putin mai la o parte, Wilhelm incepu sa plinga. la inceput incet, de mila, dupa aceea din cauza unei emotii mai adinci. […] nu se mai putea opri. I se deschisese zagazul tuturor lacrimilor, intunecat, adinc si fierbinte […] Efortul de a-si reveni era inutil. Nodul cel mare de nefericire si durere din git iesise la suprafata si Wilhelm plingea. Plingea din toata inima.”

Autorul nu ne spune daca Wilhelm gaseste o cale pentru rezolvarea durerilor sale; el, cel care si-a trait in permanenta clipa nonsalant, a ajuns la scadenta nefericirilor sale. Le va gasi Wilhelm leac ? Nu stim. Visul American ramine in continuare tangibil ? Probabil ca da. Poate ca nu.

Poate ca milioane de compatrioti de ai nostri, raspinditi care pe unde in cautarea unei vieti decente pe care acasa nu o gasesc, din cauza iresponsabilitatii guvernantilor care ne mint de 20 de ani postdecembristi, isi pun aceeasi intrebare. Sau poate ca macar unii, nu.

Read Full Post »