Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cimitirul din praga’

     „În momentul ăsta cei care, peste umărul lui Simonini, ar fi citit cele scrise  de Dalla Piccola ar fi văzut că textul se întrerupea, de parcă tocul, pe care mîna nu reuşea să-l mai ţină, ar fi căzut, pe cînd trupul celui care scria luneca în jos, o lungă mîzgălitura fără sens ce se termina dincolo de foaie, mînjind fetrul verde de pe masa de scris. Iar după aceea, pe o foaie următoare, părea că de scris se reapucase căpitanul Simonini.

     Acesta se trezise îmbrăcat în preot, cu peruca lui Dalla Piccola, dar acum ştiind fără umbră de îndoială că era Simonini. Văzuse imediat, deschise pe masă şi acoperite cu un scris isteric şi din ce în ce mai confuz, ultimele pagini pe care le redactase pretinsul Dalla Piccola şi pe cînd citea asuda, inima îi palpita şi îşi amintea, pînă la punctul unde scrisul abatelui se termina, iar el (abatele) sau el (Simonini) leşinaseră; nu… el leşinase.

     Imediat ce-şi revenise şi mintea i se limpezea încet-încet, totul devenea CLAR”.

#

Acesta este ultimul fragment (pag 405) pe care îl redau din această carte fabuloasă : Cimitirul din Praga – Umberto Eco.

#

Este ceva de întrebat ? Nu ştiu. Este ceva de spus în plus? Nu ştiu. Eu, nu ştiu.

Voi, ştiţi cum se pot limpezi ideile, sau cum se poate ieşi din dedublarea fiecăruia dintre noi?

Read Full Post »

     Poţi ajunge lesne la această concluzie, citind superficial cărţi cu subiect istoric, filosofic sau religios. Fiecare autor, are propria sa viziune despre lume, despre univers, despre om. Fiecare om are – sau nu, un bagaj cultural cu ajutorul căruia încearcă să se orienteze pe parcursul vieţii sale în această lume. Este lumea o junglă ? Aparent, da; prea mari sunt deosebirile de concepţie etalate în cărţi de diferiţi autori, fie aceşti autori mai mult sau mai puţin erudiţi. Singura problemă este că nici-un om nu va reuşi vreodată, să aibă o vedere atotcuprinzătoare asupra întregului mecanism care face lumea să se mişte.

     Umberto Eco are – cred eu – marele merit de a nu da impresia că are soluţii fără rest la acest fel de întrebări tulburătoare. Mai degrabă, Umberto Eco, pune cap la cap diferite informaţii, le ordonează după diversele tipuri de contradicţie despre un subiect sau altul şi invită la reflecţie.

     Nici cartea sa, Cimitirul din Praga, nu face excepţie. Prin metoda literară aleasă, această carte lasă deplină libertate Cititorului să-şi construiască propriul său adevăr despre diversele epoci. El, Umberto Eco – Naratorul, nu intervine în desfăşurarea evenimentelor descrise în carte, decît în măsura în care contradicţiile din povestea căpitanului Simonini – alias abatele Piccola, sunt prea flagrante sau povestea are lacune prea mari.

     Despre orice eveniment istoric pe-trecut, sunt mai multe interpretări. Problema este dacă între aceste evenimente sunt legături de cauzalitate care decurg una din alta, reunite sub sceptrul unui “mare păpuşar universal”. Este vreo legătură între Revoluţia Franceză din 1789 şi Războiul de Independenţă a Statelor Unite ? Dar între Garibaldi şi Comuna din Paris? Cît de mare a fost Napoleon Bonaparte ? Sau, a fost Bonaparte un distrugător al Europei ? Ce a însemnat Epoca Luminilor în istoria Europei şi poate chiar a lumii? Cît de mare este (sau a fost) rolul serviciilor secrete în curgerea aceasta istorică a lumii?

     Şi alte nenumărate întrebări : există cu adevărat o conspiraţie mondială ? Este această conspiraţie iniţiată de Poporul Ales? Toate organizaţiile secrete din decursul veacurilor (masoneria, carbonarii, illuminati, etc) au drept scop ultim, sub-şi-ordonarea lumii, potivit unei concepţii de atot-stăpînire-a-tot-şi-a-toate? Şi dacă da, cu ce finalitate ultimă?

     Cert lucru este, potrivit lui Umberto Eco, cred eu, că prea multe dintre documentele la care fac referire istoricii, sunt apocrife. Cert este, că e din ce în ce mai greu, să distingem între documentele cu adevărat reale şi cele contrafăcute, documente contrafăcute numai pentru că diverşi omuleţi din diverse epoci, chiar au crezut că pot schimba – definitiv – faţa lumii.

     Cu adevărat tulburător este faptul că sprijinindu-se pe istoria mai mult sau mai puţin contrafăcută, oamenii momentului care au un cuvînt GREU de spus, construiesc o realitate destul de calpă, realitate care va influenţa desigur, viitorul.

     Deci : este lumea apocrifă?

#

O recenzie foarte bună a acestei cărţi, AICI!

 

Read Full Post »

     “Pe Narator îl cam deranjează că trebuie să înregistreze un fel de dialog antistrofic între Simonini şi abatele băgăcios, dar se pare că tocmai în 30 martie Simonini reconstituie în mod incomplet ultimele evenimente din Sicilia, iar textul său se complică prin multe rînduri tăiate în chip hermetic şi prin altele traversate de un fel de X şi deci eliminate din reconstituirea lui, dar cu toate acestea lizibile – şi neliniştitoare la lectură. La 31 martie se strecoară în jurnal abatele Dalla Piccola, parcă pentru a debloca nişte uşi ermetic zăvorîte ale memoriei lui Simonini, dezvăluindu-i ceea ce el refuză cu disperare să-şi amintească. Iar la 1 aprilie Simonini, după o noapte zbuciumată în care-şi aminteşte că a avut accese de vomă, intervine din nou, iritat, parcă pentru a corecta ceea ce consideră a fi nişte exagerări şi indignări moraliste ale abatelui. Dar, în fine, Naratorul, neştiind cui să dea pînă la urmă dreptate, îşi permite să povestească faptele acelea aşa cum crede că ar trebui reconstituite – şi-şi asumă, bineînţeles, răspunderea reconstituirii pe care o face”. (pag 145)

     Simonini : “De cînd ţin jurnalul ăsta nu m-am mai dus la un restaurant. În seara asta trebuie să mă pun pe roate şi am hotărît să mă duc într-un loc în care, pe oricine aş fi putut întîlni, ar fi fost atît de beat încît, dacă nici eu  nu l-aş fi recunoscut, nici el nu m-ar fi putut recunoaşte pe mine. (pag. 163)

     Despre feluritele sarcini pe care Lagrange mi le dăduse la început, nu reuşesc să-mi amintesc aproape nimic. Îmi vine în minte doar un nume, cel al abatelui Boullan, dar pesemne că e vorba despre ceva petecut mai tîrziu, poate chiar cu puţin înainte sau după război (reuşesc să reconstitui că la mijloc a fost un război, cu Parisul dat peste cap).

     Absintul îşi face efectul, iar dacă aş sufla spre o lumînare, aş face să ţîşnească o vîlvătaie din fitil”. (pag 170)

     Dalla Piccola : “Dragă domnule căpitan Simonini, în dimineaţa asta m-am deşteptat cu capul greu şi cu un gust ciudat în gură. Dumnezeu să mă ierte, era gust de absint! Te asigur că încă nu citisem observaţiile dumitale de ieri-noapte. Cum puteam să ştiu ce ai băut dacă n-aş fi băut eu însumi? Şi cum ar putea un om al bisericii să recunoască gustul unei băuturi interzise şi deci necunoscute ? Sau poate că nu, am mintea confuză, scriu aici despre gustul pe care l-am simţit în gură deşteptîndu-mă, dar scriu asta după ce te-am citit şi ceea ce ai scris dumneata m-a sugestionat. Şi, într-adevăr, dacă n-am băut absint niciodată, cum aş putea să ştiu că ceea ce simt în gură, e absint ? E gust de cu totul  altceva, pe care jurnalul dumitale m-a făcut să-l iau drept absint.

     Oh, Doamne Iisuse, fapt e că m-am trezit în patul meu şi fiecare lucru părea normal, de parcă n-aş fi făcut altceva pe tot parcursul lunii trecute. Atîta doar că ştiam că trebuie să vin în apartamentul dumitale. Acolo, altfel spus, aici, şi am citit paginile dumitale de jurnal pe care încă nu le ştiam. Am văzut că dumneata îl menţionezi pe Boullan şi ceva mi-a reîncolţit în minte, dar în chip vag şi tulburător…” (pag. 173)

Fragmente din romanul lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga.

Read Full Post »

      “Nu-mi rămînea decît să mă apropii de…” Urmarea, AICI

    Documente autentice

      “Însă Brafmann, care tradusese deja documentele în franceză şi în germană, aflase de la Lagrange că eu eram în stare să produc documente autentice şi-mi cerea să-i produc o versiune franceză care să pară că datează din aceleaşi perioade cu textele originale. Era important să aibă aceste documente şi în alte limbi pentru a putea demonstra serviciilor ruseşti că modelul Kahalului era luat în serios în diferitele ţări europene şi că era îndeosebi apreciat de Alliance Israelite din Paris…

     Documentul, ca să convingă, trebuie să fie alcătuit ex novo şi, la o adică, nu trebuie să se arate originalul lui, ci să se vorbească de el, ca să nu se poată ajunge la nicio sursă existentă, aşa cum s-a întîmplat cu Regii Magi, despre care a vorbit doar Matei în două versete şi n-a spus nici cum se numeau, nici cîţi erau, nici că erau regi, iar toate celelalte sunt zvonuri ale tradiţiei… Se cere ca revelaţiile să fie extraordinare, răscolitoare, să spunem chiar romaneşti. Numai aşa devin credibile şi pentru poporul de rînd şi stîrnesc indignare…

     Fireşte, ceea ce relata documentul meu ar fi trebuit să apară drept depoziţia orală a unui martor ocular obligat să se păstreze incognito sub ameninţarea cu moartea”.

 Fragment(e) selectat(e) începînd cu pag. 200, pînă la pag. 203 din romanul lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga.

Read Full Post »

     “Eu am cunoscut permanent oameni care se temeau de complotul vreunui duşman ascuns, evreii pentru bunicul, masonii pentru iezuiţi, iezuiţii pentru tatăl meu garibaldian, carbonarii pentru regii din jumătate de Europă, regele instigat de preoţi pentru colegii mei mazzinieni, Iluminaţii din Bavaria pentru poliţiile din jumătate din lume şi tot aşa, cine ştie câţi alţii nu mai sunt pe lumea asta care gîndesc că sunt ameninţaţi de o conspiraţie. Iată o formă pe care poţi s-o umpli după plac, dând fiecăruia complotul său.

     Dumas era cu adevărat un profund cunoscător al sufletului omenesc. La ce anume aspiră oricine, cu atât mai mult cu cât e mai năpăstuit şi mai puţin iubit de soartă ? La ban, şi să fie câştigat fără osteneală, la putere (ce voluptate să-i comanzi unui semen de-al tău şi să-l umileşti!) şi la răzbunare pentru orice neajuns suferit (iar fiecare în viaţa lui a suferit măcar o nedreptate, oricât de mică). Şi iată că Dumas, în Contele de Monte Cristo, îţi arată cum e cu putinţă să dobîndeşti o bogăţie uriaşă, de natură să-ţi dea o putere supraomenească şi să te ajute să le plăteşti duşmanilor tăi tot ce le datorezi. Dar, se întrteabă oricine, de ce eu sunt defavorizat de soartă (sau măcar nu atât de favorizat pe cât aş vrea), de ce mi-au fost refuzate favorurile îngăduite, în schimb, altora, mai puţin merituoşi decât mine ? Fiindcă nimeni nu se gîndeşte că nenorocirile lui ar putea fi atribuite unei micimi personale, iată că va trebui să identifice un vinovat. Dumas  oferă frustrării tuturor (a indivizilor şi a popoarelor) explicaţia eşecului lor. Altcineva a fost… cel care ţi-a pus la cale prăbuşirea.

     Dacă ne gîndim bine însă, Dumas nu născocise nimic : dăduse doar formă de naraţiune acelor lucruri… Asta deja îmi sugera că, dorind să vînd în vreun fel dezvăluirea unui complot, nu trebuia să-i furnizez cumpărătorului nimic original, ci numai şi în special ceea ce ori aflase deja, ori ar fi putut afla mai uşor pe alte căi.

     Lumea crede numai ce ştie deja, iar asta era frumuseţea Formei universale a Complotului”.

Fragment din romanul lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga (pag.83-84)

Read Full Post »

   Orice apariţie a unei noi cărţi scrise de Umberto ECO  , nu poate fi decît un prilej de bucurie pentru cititorii care-l apreciază pe acest prolific autor. Cea mai nouă apariţie (nu vreau să cred că este ultima!), este un roman, “Cimitirul din Praga (care) spune povestea unui personaj misterios… Nu se ştie exact cu ce se ocupă – cel mai probabil cu falsificarea de scrisori şi acte oficiale, din moment ce guvernanţii, poliţia şi serviciile secrete din multe ţări sunt interesate de munca lui şi vor să-l angajeze” – stă scris pe pagina de gardă a acestui volum.

     O carte în care editorul, crede că “Între conspiraţii şi revolte, Umberto Eco arată cum se desenează încet-încet noua tablă de şah pe Vechiul Continent în a doua jumătate a secolului XX. Un roman cutremurător, despre aspecte ale unei politici trecute sub tăcere, care aruncă o lumină sumbră asupra viitorului”.

     Dacă aşa este, vom vedea pe parcursul lecturii, pentru că de data aceasta, Eco foloseşte un stil literar oarecum inedit : Naratorul îl invită pe Cititor să intre într-o prăvălioară ponosită a unui telal care expune grămezi de obiecte inutile. Cu puţin  meşteşug, Cititorul trebuie să-l urmeze pe Narator într-o cameră mobilată cu gust, în care un ins complet necunoscut, cam vîrstnic, aşezat la o masă, tocmai scrie cele ce urmează.

     Nici măcar Naratorul nu ştie cine este omul care scrie şi evident, nu ştie nici ce scrie acesta. Amîndoi, Narator şi Cititor privesc peste umărul acestui personaj, în caietul pe care acesta îl umple cu slove şovăielnice.

     Mai întîi de toate, acesta trebuie să afle el însuşi cine este, pentru că unele accese de amnezie îl ţin în suspans : este el Căpitanul Simonini sau Abatele Dalla Piccola. Are cumva dublă personalitate ?

     “Aşa că m-am hotărît să ţin jurnalul ăsta, chiar dacă în ordine inversă, povestindu-mi mie trecutul, pe măsură ce reuşesc să-l fac să-mi revină în minte, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate, pînă ce elementul (cum se spune?) traumatizant ar ieşi la lumină. De unul singur. Şi tot singur vreau să mă vindec, fără să mă dau pe mîinile medicilor de femei nebune”.

     Cum nimic nu trebuie să-l tulbure sau să-l întrerupă de la demersul său,  a pus la uşa prăvălioarei un anunţ : “proprietarul va lipsi timp de o lună”. Evident, fără ca cineva să poată şti prea bine, cînd acea lună va începe sau se va sfîrşi.

Read Full Post »