Corvin – rătăcitorul

             În timp ce Dobritza – delapidator, criminal şi dezertor – căuta să-şi scape pielea, “Corvin, rănit la şold, căzu în grija unui preot ceh, ce-i potoli cu greu fierbinţelile. Abia după ce îi arse rana cu fierul cu care însemna vitele, norocul i se întoarse şi, pînă la urmă, se văzu scăpat. Pesemne, avusese zile … Sfîrşitul războiului îi găsi în apropiere de Brno, dar ordinele mai marilor ruşi : duşmănoase, bîlbîite şi contradictorii – însoţite de o jalnică organizare – în loc să-i apropie de casă îi azvîrli tocmai la Praga … Gîndul lui Corvin urma colbul din drumul Brăilei, la Mihaica acasă, dar juruise căpitanului că, la o adică, dacă s-o prăpădi, îi duce scrisoarea de bun rămas doamnei Maia la Geneva … Văzînd că nu-l poate opri, (preotul Kuki) îi dădu binecuvintarea, cîte parale putu el să rostuiască, … o hartă a Europei din 1936 şi o taşcă ponosită cu nişte conserve şi biscuiţi.

            Mulţumirea lui Corvin o arătă îmbrăţişarea strînsă, bărbătească şi bujorii din obraji … Corvin merse cu un marfar la Bratislava şi cu altul pînă în gară, la Viena, pe unde căscă gura vreo două săptămîni, ca să se dumirească cum ar putea să-şi facă vînt pînă la Geneva pe parale cît mai puţine … Foind pe străzi, cu gura coclită de foame, găsi de lucru la Helmi, un cîrnăţar cunoscut …Corvin spălă maţe – corvoadă grea şi istovitoare – vreo două luni în rînd cu un sîrb ştirb, ca să rostuiască parale de drum şi, cînd să facă socoteala de bun rămas, negustorul îngroşă obrazul şi-l azvîrli în stradă fără o para. Se duse în scuarul din faţa casei cîrnăţarului şi îşi făcu culcuş de noapte pe o băncuţă, gîndind că a doua zi să încerce să-l înduplece pe ticălos, ori cu vorba bună ori cu pumnul … Se trezi smucit uşor-uşor. Doi bărbaţi tineri erau aplecaţi deasupra lui … doi  ofiţeri englezi … clienţi de toată ziua în cîrciuma (lui Helmi) … Gîndind că-i vreun rost de muncă îi urmă bucuros.

            Cei doi urcară tăcuţi într-un camion care-i aştepta … făcîndu-i semn să urce sub prelată … Nu ştia încotro merge şi parcă nici nu-i mai păsa. Adormi zdruncinat de camion. La o vreme se trezi chinuit de foame … lîngă un han cu mai multe caturi. Chibzui dacă să intre ori ba, dar frigul îi dădu brînci : curaj Corvine că doar n-o fi mai rău ca la război … Pe o masă butucănoasă de lemn : două pîini rumene, trei carafe cu vin roziu, englezii cheflii şi Corvin se ciupi să se convingă că nu visează. Rose, rîzînd poznaş, îi întinse 30 de mărci. – Na, că n-a sărăcit Helmi dacă îţi primeşti simbria! De mult trebuia să-l părăsesc pe cîrnăţar, dar cu trei bărbaţi chipeşi, ţi-e mai uşor să te-ncumeţi la drum … decît femeie singură, fără sprijin. Mai vrei să mergi la Geneva sau ţi-ai schimbat cursul? – Negreşit şi fără întîrziere; altceva nu am în cap … Pe Corvin îl cuprinse o stare de bine : avea să reuşească.

            Ajunseră la Geneva … Căsuţa nu era prea mare … dar automobilul din curtea frumos măturată, grăia despre oameni cu stare … Un copil, gătit în costumaş de marinar comanda serios un cîrd de gîşte care nu se lăsau aliniate nicicum … În uşă înţelese Corvin că se afla în faţa greului. Să stea în poveşti cernite cu doamna Maia, era peste puteri. Se aşeză amărît pe scări. Copilul-marinar îl luă de mînă şi, cu un zîmbet îl trase hotărît în casă. – Mă bucul că ai venit la noi. Eu sunt Paul. Vlei să fii plietenul meu ? Nu am nici-un plieten şi mi-e ulît. Cum te cheamă ? … În prag apăru o femeie tînără, în haine negre, pricopsite. – Se vede că veştile au ajuns înaintea mea … – Ne bucurăm să auzim vorbă de acasă, dar… cine eşti ? … – Dacă sunteţi doamna Maia, am nimerit bine. Sunt Corvin, ordonanţa lu’ dom’ căpitan. – Eu sunt Ileana, cred că o cauţi pe sora mea. Pofteşte în salon … Corvin privi ca ţăranul la grădina zoo. Ileana pricepu imediat.

            – Probabil că nu ţi-a spus cumnatul meu că suntem gemene … Maia veni împrejurul mesei şi-l îmbrăţişă de-i luă răsuflarea … – Alături de Paul, eşti tot ce mi-a rămas de la Mihai … de azi faci parte din familie. Vei avea o cameră a ta şi eşti liber să vii şi să pleci cînd pofteşti … De altfel, prin testament, soţul meu ţi-a lăsat 10.000 de franci. Avocatul nostru te-a căutat la Brăila, dar nimeni nu ştie nimic de tine. A vorbit cu părinţii tăi şi cu Mihaica. E distrusă … părinţii au măritat-o cu forţa, cu un om fără haz … Cine nu ştie ce-i disperarea o putea vedea vedea acum pe chipul lui Corvin. Culoarea îi fugise din obraji, ochii îi sticleau de fierbinţeli ca de boală grea … Cum e Mihaica, alta nu-i! Se simţi învins de soartă, cuprins doar de duhul răzbunării … – Coniţă Maia, eu m-am legat să-i ţin cărările ucigaşului şi să nu am linişte pînă nu l-oi dovedi”.

            Corvin ştie de acum înainte ce are de făcut. Ştie că ucigaşul nu poate fi prea departe de zornăitul banilor. Ştie de la telegrafist unde trimitea acesta prădăciunile din război. Îl va căuta la Zurich. Nu primeşte deocamdată de la Maia decît 1.000 de franci elveţieni. O mică avere. Restul de bani putea să aştepte în siguranţă unde fuseseră şi pînă acum.

             Dobritza habar nu are ce urgie îl paşte de acum înainte. Va afla.

BLOGUL ZILEI : http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

Fugarii

             Dobritza dibuise 12 criminali de război, daţi în căutare cu maximă prioritate de temuţii Beria, mareşalul Malinovski şi generalul Vinogradov. Patru dintre ei, ofiţeri de grad superior, bătură palma cu Dobritza pentru sume astronomice; unul s-a împuşcat, altul a şters putina pe cont propriu;iar restul, plevuşcă, plătiseră pentru serviciile de călăuză ale lui Dobritza sume consistente, dar mult mai mici decît cele oferite de peştii cei mari. “În prima noapte trecu împreună cu preţioşii : maiorii Kurt Meyer, Helmuth Klein şi coloneii Dori Muller şi Norman Hotch”.

            Aventura, poate să înceapă. Ne aşteaptă un lung şir de întîmplări. De acum încolo, autoarea preia hăţurile acţiunii şi vom vedea cum se joacă hohotind de rîs cu destinele acestor mizerabili. Capitolul acesta este cum nu se poate mai inspirat denumit : Cartea Răilor, pentru că pe parcursul acestui capitol vom descoperi cu stupefacţie cît de jos pot să decadă unele bestii cu aspect uman.

            “La ieşirea dintr-un orăşel, un ofiţer care conducea o patrulă de poliţie militară îl recunoscu pe colonelul Hotch”. Pentru colonel, aventura s-a încheiat. Cu sînge rece, Dobritza îl execută pe ofiţerul care îi oprise, Hotch îi mitraliază pe soldaţi, după care Dobritza  îl execută pe Hotch. Ceilalţi, înţeleg că în acest fel, Dobritza înscenase un duel între Hotch şi patrula militară, făcînd restul fugarilor, scăpaţi. La locul convenit dinainte cu protectorul lui Dobritza – bancherul Borin Alois, găsiră un camion, benzină din belşug, haine, provizii şi o călăuză. Totul părea să meargă cum nu se putea mai bine. Dar …

            “ – Herr Dobritza, le-ai promis camarazilor mei, care ţi-au plătit cinstit, că te întorci după ei! Nu îmi place să fac afaceri cu oameni fără cuvînt … – Faci afaceri cu cine poţi, Herr Muller”. Pe scurt, Dobritza îi sfidează. “Bucuraţi-vă deştepţilor că vă tratez privilegiat şi nu … v-am lăsat singuri”. Oricît de ticăloşi erau aceşti nemţi, nu-şi puteau închipui că Dobritza nu se va ţine de cuvînt. Bieţi idioţi. Ei fugeau ca nişte laşi, dar credeau că un alt laş ca Dobritza, se putea întoarce după plevuşca aceea, după ce le luase banii. Cîrtind, nemţii acceptă condiţiile impuse de Dobritza : ori îl ascultă fără crîcnire, ori drumurile lor se despart. Cum nu prea aveau încotro, fugarii aceştia înghit tirania lui Dobritza, inclusiv dublarea onorariului convenit, jurînd să se răzbune la final.

            Primul popas. Nemţii ospătează bucuroşi varză cu cîrnaţi dar “Dobritza mîncă fără chef mîncarea peisancă şi, cînd trecu la felul doi, îl trecu o pîntecăraie de nu mai nimeri privata! Strînse din buci cît putu, dar ghinion! Se cufuri lîngă grajd …” Ca ghinionul să fie întreg, “un cîrd de copii rîdeau de el pe mai multe voci”. Furios, Dobritza scoase pistolul şi trase după ei. Nu a nimerit niciunul dar, “în prag îl întîmpină hangiul, cu o puşcă cu ţeava retezată. – Am înghiţit glumele deocheate … n-am făcut caz de holbatul fritzilor în decolteul hangiţei, dar pe  criminalii de copii noi îi împuşcăm”. Pe scurt, fugarii sunt învitaţi să plătească şi să spele putina. Abia după ce au parcurs cu camionul vreo 40 de km. şi-au dat seama că bagajele rămăseseră la han  Nici călăuză nu mai aveau. Vor dormi în camion. În timp ce nemţii cloceau planuri de răzbunare, Dobritza visa fericit purcoaie de bani. “Lăcomia este motorul marilor averi” îl învăţase mentorul său, bancherul Borin Alois.

            Deşi erau numai la cîteva ore de graniţa cu Elveţia, unde ar fi fost în siguranţă, vor fi nevoiţi să bată pasul pe loc săptămîni în şir. O suită de ghinioane atent orchestrate de autoare, stă în calea acestor mizerabili. Mai întîi, camionul se strică. Vor rămîne aici aproape trei săptămîni, dormind în camion. Norocul lor a fost că exact cînd terminaseră proviziile, pe drumul acesta pustiu a apărut un camion poştal. Poştaşul, după ce îi ascută neîncrezător, acceptă să îi conducă pînă în primul sat, contra unei sume piperate. Scrîşnind din măsele, fugarii primesc. “După patru ore ajunseră în sat”.

            După ce acceptă fără mofturi mîncarea oferită şi după un somn odihnitor, a doua zi Dobritza trece la atac : “ – Hans, vrem să închiriem o maşină să ne ducă la Zurich. – Poate un măgar… – Hans, nu avem timp de glume proaste … – Ba timp aveţi berechet! Acuma, răbdare nu ştiu dacă aveţi! zise hangiul bine dispus”. Lucrurile încep să prindă contur. Maşina poştei, îi îndepărtase de “zonele locuite, aducîndu-i într-un cătun izolat, în vîrf de munte”. Ori aşteptau revenirea maşinii poştale, ori escaladau muntele. Dobritza este disperat : cum să se urce el pe un catîr cu hemoroizii săi ? Pentru moment, scapă. Trebuiau şă aştepte o săptămînă, pînă se întorcea proprietarul magazinului de echipament, necesar pentru escaladarea muntelui.

            Pentru Dobritza, pare să răsară soarele. Are timp să-şi trateze hemoroizii. Hangiţa îi face ochi dulci. ”Rar se întîmpla să îi placă o femeie … toate-i păreau curve, lacome de bani şi îngrămădite de proaste … i-ar fi plăcut mai degrabă băieţii … dar, unde să-l găseşti pe ăla curăţelul, să-şi facă o clismă şi să nu îi pută picioarele?” Mai demult era să dea ortul popii. Judecînd anapoda, se băgase gol lîngă un ofiţer neamţ frumuşel dar acesta, simţindu-l, pusese mîna pe pistol şi încercase să-l împuşte. Dar, “ai văzut drac mort ? I se blocă neamţului pistolul” şi Dobritza scăpase cu viaţă, dar încasase un şut zdravăn în boaşe, ca aducere aminte.

            Cum este foarte greu să povestesc toate şicanele la care îl supune autoarea pe nenorocitul acesta de Dobritza, am să vă invit să citiţi cartea.  🙂  Trebuie totuşi să vă spun că la acest han, Dobritza se va alege cu Edith, hangiţa care era de fapt sora hangiului, fată cultă şi educată, care-şi ostoia în vîrful munţilor o iubire ratată. Moştenitoare împreună cu fratele său a unui Han din Viena, era tocmai partida potrivită pentru Dobritza. Mai ales că şi Edith părea să-l placă, iar hangiul era foarte bucuros să-şi vadă sora căpătuită cu om cu parale. Preotul din sat îi cunună pe cei doi. Dar. “Ce nu ştia Dobritza era pînă la ce punct putea bărbatul să stea umăr la umăr cu femeia”. Odată ce aceste aranjamente au fost făcute, este vremea ca maşina poştei să apară şi să-i ducă pe fugarii noştri la Zurich, unde erau aşteptaţi cu acte şi cu specialişti în chirurgie plastică, toate acestea urmînd să le dea o viaţă nouă acestor ticăloşi. Este nedrept că vor scăpa ? Este. Vă miraţi ? Eu, NU!

BLOGUL ZILEI :   http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

Corvin versus Dobriţa

           “Căpitanul Mihai Vlaicu intră mohorît în căsuţa în care erau încartiruiţi. Îi era grozav de dor de Maia – tînăra şi frumoasa lui nevastă – şi de Paul, care avea să împlinească cinci ani în curînd … Peste silnicia războiului, primise o însărcinare nouă şi ingrată. Să depisteze … calea prin care aprovizionarea frontului era sabotată eficient şi sistematic … Întărise paza, dar parcă hoţii erau duhuri! …Se uitase toată seara la popotă în ochii soldaţilor lui. Văzuse suferinţă, durere, dor de casă, … dar nu vulpea ticăloasă, nu un chip de dihor. – Şi atunci cine ?”

            Întrebare adresată sergentului Corvin, ordonanţa sa, “băiat de ispravă, din părţile Brăilei … (în care ) simţea că îşi poate pune toată nădejdea … Atîta păcat avea : că-l furau gîndurile la mîndruţă … la Mihaica cea zvăpăiată … – Să nu zic cu păcat, dom’ căpitan … părere de ţăran … – Zi fecior, zi … -Io, n-aş căta mai departe de mîna hrăpăreaţă a lu’ Fănică, plotoneru’ de la intendenţă … – Măi, Corvine, le fură, le fură! … Da’ unde le depozitează mă, băiete, că atîtea căruţe de medicamente, bocanci şi conserve … nu le doseşti în pălărie, nu ? … – Dom căpitan, Ilie zice că, Fănică doseşte numa’ la socoteală … la ce a mirosit Ilie, efectele ajung numai la catastif … la un convoi de trei căruţe, două ajung în corturile intendenţei, una ajunge la loc umbrit”.

            Ilie, care “s-a … băgat la hamalîc la Fănică, să-i pice şi lui o pită albă” cam prinsese şpilul afacerilor lui Dobritza. Cum îl mulsese pe fostul bancher – tot un prădător – Rudy Blum, de tot ce avea acesta prin băncile din Elveţia, ameninţîndu-l cu moartea, cam care era şpilul cu căruţele de la intendenţă, apoi, îi povestise lui Corvin, iar acesta îi spunea acum, căpitanului. “ – Care Dobritza, mă, Corvine, că pe plutonierul nostru îl cheamă Dobrescu Ştefan. – Asta în catastife de cătănie, dom’ căpitan … da’ la el în sat, toţi îl ştiu de Ştefan Dobritza”.

            Simţind la timp că vine urgia războiului, şi auzind de prigoana suferită de evrei, Dobritza îşi românizase numele, că de, nu mai era de bon ton să fii un ovrei prăpădit. Înainte de război, Ştefan lucrase la o bancă. Priceput şi norocos, înţelesese foarte bine cum merg afacerile bancare, bursa şi alte daraveli unde se învîrt banii cei mulţi. Primise şi o veritabilă lecţie de viaţă de la o altă lichea ca şi el, un bancher care venise cu treburi în România, Borin Alois : “am învăţat germana şi engleza impecabil gramatical, mersul afacerilor, rostul operaţiunilor bancare şi de bursă, ca să rămîn după război un amărît, un coate goale?”

            Nici vorbă de aşa ceva ! Dobritza era hotărît să intre în grupa mare a bogătaşilor lumii. De asta fura, spolia şi îşi trimetea agoniseala în băncile elveţiene, la fereală. Ca un veritabil prădător ce era, Dobritza simte din comportamentul lui Ilie că i se pregătea ceva. Simte că dacă nu acţiona repede şi hotărît, toată strădania sa avea să se ducă pe apa sîmbetei. Fără ezitare îl ucide pe Ilie, apoi profitînd de un atac firav al nemţilor îl ucisese mişeleşte şi pe căpitanul Vlaicu. Sergentul Corvin, îl bănuie imediat pe Dobritza, dar la vreme de război, cine mai stă să-l asculte ? În nici-un caz căpitanul Lepădatu, care îl duşmănea pe Vlaicu şi era în bune relaţii de amiciţie cu Dobritza. Atît Ilie cît şi Vlaicu, aveau să fie daţi dispăruţi în luptă, decoraţi post-mortem şi gata !

            Corvin, mai are o rană dureroasă : Mihaica “cea mai frumoasă din sat. Şi sprintenă la minte mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche”. Şi harnică pe deasupra. “Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gînd de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mîna pe biata Mihaica să se mărite. – Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! … că …la ochii tăi alunecoşi şi fire de lipici … de n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit dintre flori, arză-te-ar para focului să te arză!”

            “Ştefan Dobritza socoti că alt folos însemnat e greu de tras de pe urma frontului românesc … şi, ca un negustor care-şi cunoştea precis rosturile, îşi zise că e timpul pentru alt soi de afacere”.

            Povestea poveştilor povestite de Doina, va continua repovestită, curînd.

BLOGUL ZILEI   http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

Lumea construită de Doina Popescu – Brăila

             Cine are naivitatea să creadă că îşi poate face o părere despre universul construit de Doina în proza sa afurisită, citind numai frînturile publicate de ea pe blog, sau citind postări despre cărţile sale, se înşeală . Am mai scris în cîteva rînduri despre cărţile sale; am citit pînă acum Comisia Zurich şi Dumnezeu era-n Vacanţă – în formatul clasic pe suport de hîrtie, şi încă o carte în curs de apariţie despre care încă nu am publicat nimic.  Apoi, ca toţi cei care îi vizitează blogul, am citit şi uneori comentat excelentele povestioare cu Niţică, Manole, Cleopatra, Toderaş şi nu numai. Voi creiona totuşi în cîteva postări, două personaje foarte interesante din lumea Doinei, maleficul Dobritza şi luminosul Corvin.      

            Primele sale două cărţi care au fost tipărite, Comisia Zurich şi Dumnezeu era-n vacanţă, au o diversitate de personaje care pe un cititor mai puţin versat, îl pot deconcerta. Dar, asta numai în aparenţă, pentru că la o lectură atentă, între aceste personaje există nenumărate legături vizibile sau mai puţin vizibile, mergînd desigur pînă la legături oculte, adică exact aşa cum se întîmplă şi în viaţa noastră de toate zilele, legături care facilitează lectura, o îmbogăţesc şi-i conferă o savoare aparte.  

            Comisia Zurich, este de fapt povestea înfruntării dintre un personaj cinstit, corect şi devotat atît oamenilor cît şi adevărului –  sergentul Corvin – ordonanţa bravului căpitan Vlaicu, şi un personaj pur şi simplu sinistru – Ştefan Dobritza -, “plotoner la intendenţă”, care fura ca în codru din bunurile şi efectele militare pe care le avea în grijă, acţiunea petrecîndu-se undeva de la sfîrşitul WW 2, pînă la perioada imediat premergătoare anului 1989, cu o promisiune subînţeleasă de “va urma”. Cred !

            Confruntare care se petrece de fapt între felul onest de a fi al bravului sergent şi felul de a se căpătui cu orice preţ, incluzînd crima multiplă, al mizerabilului Dobritza. Acesta, simţind că se apropie sfîrşitul războiului cu înfrîngerea evidentă a Germaniei, dar mai ales  simţind că era pe cale de a fi descoperit ca prădător, nu ezită să-i ucidă bestial pe cei care îl dibuiseră, inclusiv pe căpitanul Vlaicu. Apoi, împreună cu o mînă de ofiţeri superiori SS daţi în urmărire ca criminali de război, dispare luînd drumul Elveţiei neutre  unde sperau să-şi piardă urmele graţie inclusiv, chirurgiei plastice. Desigur că Dobritza era organizatorul acestei expediţii, el procurînd pentru cei mai bogaţi dintre aceşti ofiţeri acte false, uniforme şi haine civile, contra unor sume ameţitoare, desigur.

            Tot el, nu ezită să-i lase de izbelişte pe alţi doritori de fugă dar care, mai săraci fiind, plătiseră ceva mai puţin. Dobritza, nu ezitase în timpul războiului nici măcar ca sub masca unui ajutor dat unor evrei ca şi el, căzuţi în ghearele Gestapoului, de fapt să-i spolieze de toate averile pe cale le expediase în Elveţia, la un prieten bancher la fel de ticălos ca şi el, Borin Alois. Cel mai păgubit dintre toţi fusese tot un bancher, Rudy Blum.

            Deşi nu exista nici-o probă că Dobritza era ucigaşul, dispariţia sa dă de gîndit sergentului Corvin. Care sfîşiat între dorinţa de a se întoarce acasă unde-l aştepta focoasa Mihaica logodnica sa, şi datoria de a lua calea Elveţiei pentru a o anunţa pe soţia căpitanului despre uciderea acestuia, porneşte la drum cu moartea în suflet, dar şi mînat de un sentiment încă nelămurit că va putea să-l dovedească pe Dobritza ca ucigaş. De fapt, părerea mea este că această splendidă carte, reinterpretează Mioriţa. Reinterpretare fericită, unde resemnarea filosofică nu mai are loc fiind înlocuită de acţiune şi de dorinţa de a face dreptate, chiar cu preţul fericirii personale.

            Planurile de relatare a acţiunii romanului, se succed alternativ între acţiunile nemernicului Dobritza şi a grupului său de fugari pe de o parte, şi căutările, frămîntările reuşitele şi nereuşitele bravului şi dîrzului OM, sergentul Corvin, pe de altă parte. (va urma)

BLOGUL ZILEI  http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

Semnalez un tîrg de carte

În perioada 1-6 iunie a.c. are loc târgul de carte AXIS LIBRI-Galaţi pe Esplanada din zona P-urilor, la Elice. Voi fi prezentă cu romanele mele COMISIA ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ la standul Bibliotecii V.A. URECHEA.

Sâmbătă 5 iunie la ora 11,15  voi face o prezentare a romanelor mele.

Şi pentru cititorii romanelor mele care aşteaptă cu nerăbdare o nouă apariţie editorială, am o veste extraordinară: ROMANUL POLIŢIST ARDEI IUŢI ESTE GATA! 

Cât de repede va vedea lumina tiparului depinde de cât de repede voi face rost de bani.

Dacă Banca Transilvania se va comporta cinstit şi-mi va plăti sumele pe care mi le datorează romanul ARDEI IUŢI şi cele două volume de PROZĂ AFURISITĂ se pot edita imediat!

Postare preluată de pe blogul doamnei Doina Popescu – Brăila

http://doinapopescu.wordpress.com/

UPDATE. Am primit ASTĂZI prin poştă, cartea DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ. Am citit-o pe nerăsuflate ca şi pe cealaltă, COMISIA ZURICH, cu care are cîteva tangenţe.  Acţiune alertă, dialog spumos şi inteligent, descrieri tandru-poetice unde se impun, personaje conturate viguros, poveşti şi legende, umor cît cuprinde şi intrebări cu substrat filosofic. 

De-abia aştept ARDEI IUŢI !  Baftă Doina !!!

Read Full Post »

Comisia Zurich

Este îngrozitor de greu, să scrii despre o carte a indiferent cărui autor. O carte este o nouă  lume, o lume în care pătrunzi cu sfială sau cu neobrăzare, dar dacă chiar vrei să cunoşti lumea povestită sau inventată de un autor, repet, oricare ar fi el, trebuie să recunoşti în primul rînd, că poate nu eşti capabil să înţelegi întotdeauna acea lume pînă în cele mai mici detalii ale sale. Poate că lumea descrisă de acel autor, scapă înţelegerii tale în profunzimea sa. Nu cred că există un comentator de carte pe lumea aceasta, care să înţeleagă în detaliu, acea lume pe care este invitat să o viziteze. M-am simţit de multe ori, mizerabil, încercînd să scriu despre cărţile pe care le-am citit. De multe ori, am avut senzaţia că poate nu am înţeles pînă la capăt ce a vrut un autor, veritabil creator de lumi, să spună cu adevărat, în cartea sa. M-am relaxat aproape întotdeauna, crezînd că un autor, indiferent care ar fi acesta, este asemănător unei mame, care naşte un copil, dar despre care ulterior nu are cum să îi mai hotărască TOT destinul. Viaţa va hotări în locul său, în locul bunei mame născătoare de o noua viaţă, ce va deveni acea noua viaţă – lume. Deci. Am îndrăznit să-mi dau cu părerea, despre multe cărţi. Cărţi scrise de autori cunoscuţi, unii celebri, dar şi despre autori valoroşi, dar încă insuficient cunoscuţi. Autori autohtoni, sau autori din lumea largă. Acum. Voi îndrăzni cu sfială IAR, să recomand o carte. O carte născută din frămîntarea unui om care a răzbit cu greu. Un om adevărat. Pe scurt, cartea se numeşte Comisia Zurich, iar autorul ei, este un vulcan în plină erupţie : Doina Popescu – ot Brăila. Nu cautaţi la această adevărată doamnă false modestii. Nu le veţi găsi. Această dinamică femeie, soţia unui rugbist pe care nu-l cunosc, mamă, om de afaceri, scriitoare,  îşi cunoaşte valoarea pînă în cel mai mic amănunt. Ştie că deschide un nou stil literar şi îl promovează cu o agresivitate benefică pe măsura stilului său : în mod afurisit, pentru că acesta este noul stil literar propus de domnia sa : o proză afurisită; o proză care nu jigneşte, dar care devoalează cu exactitate, toate tarele lumii în care trăim. Unii cu suficienţă, alţii cu speranţă, mai toţi cu gîndul a  ce va fi să fie în viitor, probabil că prea mulţi dintre noi, fără să mai facă apel la trecut. Unii ar fi capabili să aşternă tone de uitare peste un trecut nenorocit. Nu şi draga de Doina. Ea face apel la trecut, dar fără pic de exasperare, fără regrete, fără vindicalism. Nu  trece nimic sub tăcere. Dar în loc să condamne sau să ierte, izbucneşte în rîs. Rîde cu veselia omului necuprins în obstinaţii. Rîsul său, este un balsam vindecător peste orice fel de rană. Dacă vă place acest soi de tratament pentru orice dureri aveţi, este vremea şi timpul să citiţi cărţile sale; începeţi vă rog, cu Comisia Zurich. Ştiu că veţi ajunge şi la celelalte cărţi ale sale. Ştiu. Aveţi pe blogul doamnei Doina, cîteva capitole din această  carte, oferite ca mostră. Musai de parcurs.

http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

Doina Popescu ot Brăila

Am avut marele noroc să întîlnesc pe blogul admirabilei DulceDeea, o persoană plină de entuziasm, un vulcan în plină expansiune, o neostoită care a erupt abrupt, în blogosferă,  reuşind în trei luni de zile, să acceadă pe poziţia trei sute şi ceva – potrivit Zelist. A construit în acest scurt răstimp cîteva bloguri, în care îşi promovează frenetic – pe bună dreptate ! – cele PATRU cărţi scrise în decurs de mai puţin de un an! Am reusit să ajung la tîrgul de carte din această lună, de unde am cumpărat romanul său, Comisia Zurich. Am schimbat şi cîteva vorbe cu ea. M-a situat urgent cu perspicacitate, ca fiind – tibi, blogherul. Mă aşteptam la asta, ştiind că logica este meseria sa, ca profesoară de matematică. Regret şi acum, că timpul, nu mi-a permis să stau o leacă de vorbă cu ea. Este o persoană deschisă, le ştie cam pe toate, nu are fiţe de mimosa şi este de o directeţe uimitoare. Am citit cartea sa, Comisia Zurich, cu nesaţ. Nu sînt critic literar, dar am citit totuşi destule cărţi ca să-mi pot da seama, că mă aflu în faţa unui nou stil literar. Începătorii, au tentaţia de a se destăinui, de a-şi scrie propria viaţă în romanul de debut. Doina Popescu, a rezistat acestei tentaţii. A scris cu un talent literar desăvîrşit, o carte cu iz istoric, bazată de fapt pe o poveste auzită de la  Mihaica, bunica sa, care este ‘coloana vertebrală’ a familiei sale. O poveste care cuprinde ură, dragoste, idealism, ticăloşii mai vechi sau mai noi, cupiditate, lăcomie, toate tarele acestei lumi în care trăim. Dar o carte în care pînă la urmă, nu are cum să învingă decît omenia. Personajele sale, sunt ficţionale, iar acest lucru este extraordinar, pentru că în fiecare personaj al acestei cărţi, găsim măcar cîte un corespondent în viaţa noastră, de zi cu zi. Nu mi-am propus să scriu acum, despre această carte. O mai las la dospit, am să o recitesc şi cred că o voi descrie din punctul meu de vedere, curînd. Deocamdată, tot ce vreau eu să fac, este să o semnalez, să vă invit să o citiţi, pentru că merită cu vîrf şi îndesat. Să nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că  această carte este descriptivă şi să vă închipuiţi că are un final previzibil. Nici vorbă de aşa ceva. Deşi ticălosul principal, ne este destăinuit chiar de la început, soarta acestuia în carte, are nenumărate meandre, printre care ori se strecoară, ori este priponit, ori … dar aici mai bine tac … pentru că vreau să descoperiţi singuri ce se va întîmpla cu acest individ. Doina Popescu se joacă pur şi simplu cu acest personaj malefic. Îl lasă cu aleasă răbdare să prospere, să îşi întindă pînza sa de paianjen, îi joacă feste, îl umileşte cum nu se poate mai bine, îl ridiculizează, dar … Şi nu în ultimul rînd, este musai să spun că Doina musteşte un umor vivace, succulent, umorul care taxează dur toate devianţele, fără a intra în păcatul răzbunării, umorul superior care tratează relele lumii exact aşa cum merită ele să fie tratate : cu superioritatea OMULUI adevărat, omul  care înţelege că viaţa ne oferă şi necazuri, şi deziluzii, dar care înţelege să pună accent pe latura frumoasă a vieţii, care există în fiecare dintre noi, latura umană a divinităţii despre care chiar putem crede că ne-a părăsit, dar nu avem cum să ştim dacă ne-a părăsit, sau, NU. Această carte, are accente filosofice, de care nu cred că trebuie să facem abstracţie. Este pînă la urmă, potrivit a ceea ce marturiseşte chiar ea, Doina Popescu, hohotul său de rîs, reprezentînd rezistenţa sa, la Răutatea Lumii. Musai de citit !

Read Full Post »