Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘constantin noica’

Privind la harta politică a României, hartă rezultată în urma recentului scrutin electoral, se vede cu mare uşurinţă că „albastrul” reprezentat de alegătorii care l-au votat pe Iohannis este situat în vestul ţării, adică regiunea denumită în mod generic Ardeal, iar „roşul” reprezentat de alegătorii lui Ponta domină copios restul teritoriului ţării. Spunea Constantin Noica într-un eseu intitulat „Ardealul în spiritualitatea românească”*:

„S-ar putea scrie o pagină neasemuit de adîncă asupra neamului nostru, pagină al cărei titlu să fie: Somnul în istoria românească. Nu sunt multe neamurile care să fi fost atît de aproape – în rău sau în bine – de odihna cea mare şi nefiinţă. Fără să vrem, de cele mai multe ori fără să vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie naţională în care-am trăit veacuri de-a rîndul pînă să căpătăm conştiinţa de neam şi pînă la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mîntuit, adîncindu-ne în noi înşine; dar somnul ne-a şi paralizat, păstrîndu-ne prea mult în noi înşine. Iar în această viaţă naţională, din fericire dar şi din nefericire amorţită de somn, Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe; iată, în două cuvinte, rolul pe care i-l descifrăm în spiritualitatea românească”. Numai că, „Ştim cu toţii că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat naţional, ci că Ardealul e cel care s-a alipit ţărilor româneşti”, mai spunea marele filosof Constantin Noica.

Numai că ne-am cam obişnuit ca neam cu starea de letargie, cu somnul cel de moarte. Ne-am cam obişnuit ca neam cu traiul de azi pe mîine, cu fuşereala, cu micuţa combinaţiune ad hoc, cu „pila” (nu ştii pe cineva? – întrebăm cînd avem ceva de rezolvat) ne-am cam obişnuit ca neam cu traiul într-un dolce far niente pentru că nu-i aşa? merge şi aşa! Ne-am cam obişnuit ca neam cu o durere surdă: propria noastră neputinţă de a ieşi la un liman. Ce-i aceea o durere surdă, am fost întrebat? Foarte pe scurt, răspunsul meu este:

Durerea surdă este durerea cu care te-ai obişnuit; este durerea cu care te “complaci” crezînd că trece repede şi care nu se grăbeşte să treacă. Durerea surdă este chinul pe care îl înduri cu inconştienţă deşi, ai la dispoziţie mijloace pentru a scăpa de ea. Durerea surdă este durerea pe care o suporţi benevol, pentru că nimeni nu te împiedică să te tratezi. Cea mai gravă durere surdă, este durerea sufletului! “Trece şi asta” e una dintre cele mai uzuale vorbe rostite în spaţiul public românesc.

Trece şi asta, care va să zică. Sigur că trece, cum să nu treacă? Vor trece şi alegerile astea, un nou preşedinte se va instala la Palatul Cotroceni, iar noi ne vom vedea ca şi pînă acum, de vieţile noastre. Cum vom trăi? Nu pare să ne pese prea mult! Cum să explici altfel că aproape jumătate dintre români NU votează? Deci avem de ales între cele două alternative: ori starea de veghe reprezentată de Ardeal, ori durerea surdă reprezentată de restul teritoriului. Foarte semnificativă este mica pată de culoare verde dar despre acest lucru, altădată.

*Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, 2012, p. 102

De citit – şi comentat – excelenta postare de pe POLITEIA

Read Full Post »

Am răsfoit adesea acest volum îngrijit de domnul Gabriel Liiceanu. Nu ştiu de ce, am amînat inexplicabil să mi-l ofer. Pînă de curînd. Adică. După ce-am citit pe nerăsuflate cîteva volume ale Părintelui Nicolae Steinhard, am aflat că blîndul monah avusese o ieşire destul de ireverenţioasă, la adresa Scolii de la Păltiniş. Chiar aşa? m-am întrebat! Ia să vedem. Şi cum acest articol este cuprins la anexe în Epistolar, am dat fuga la Humanitas şi am cumpărat cartea. Evident că pînă să ajung acasă am citit articolul respectiv. Nedumerit de tonul folosit (nu de conţinut, respect dreptul la opinie) am răsfoit volumul.

Şi am descoperit o bogăţie: (citez de pe copertă) „Aşa cum spune şi titlul, cititorul are în faţă o carte alcătuită din scrisori. Nu e prima de acest gen din literatură şi, desigur, nici ultima. Ceva o singularizează totuşi: prilejul care i-a dat naştere, grăuntele în jurul căruia s-au aşternut atîtea gînduri şi atîtea sentimente – nu întotdeauna avuabile, însă întotdeauna salvate de frumuseţea expresiei. Acest „grăunte” este o altă carte: Jurnalul de la Păltiniş. Despre el vorbesc în  scrisorile lor, cu patimă şi însufleţire, cu omenească încrîncenare şi neomenească detaşare, paisprezece intelectuali români, captivi ai unuia dintre cele mai cumplite momente ale istoriei. Ei sunt: Radu Bogdan, E.M. Cioran, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Ianoşi, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei Pleşu, Mariana Şora, Marin Tarangul şi Sorin Vieru.”

Acest epistolar îi dezvăluie (cu acordul lor) pe aceşti eminenţi intelectuali în toată splendoarea gîndirii lor argumenţiale, în splendidul duel al inteligenţei puse în slujba ideilor, conceptelor şi principiilor din sfera umanioarelor. Dincolo de tonul mai mult sau mai puţin academic care poate fi găsit în opera acestor intelectuali, Epistolar le dezvăluie şi latura umană, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu mînii sau bosumflări, cu certuri şi împăcări, cu meandre ale gîndirii care se învîrt în jurul unor păreri divergente, păreri expuse întotdeauna cu eleganţă şi subtilă elevaţie.

Plus de asta, Epistolar este cea mai bună cheie care descifrează pe deplin, părţile aparent mai obscure (destinate tocmai acestor iniţiaţi) care au scăpat publicului care s-a delectat în decursul a peste trei decenii, cu Jurnalul de la Păltiniş. O carte (adică două) de neratat!

Read Full Post »

  Acest text este cel mai scurt dintre cele şapte texte care alcătuiesc un scurt volum al lui Constantin Noica, volum apărut prima dată în 1944 şi reditat la Humanitas în 1991 şi 2012. Volumul se numeşte Pagini despre sufletul românesc şi este o profundă privire aruncată în trei puncte socotite puncte-cheie de filosof în evoluţia noastră culturală ca popor, respectiv cartea Învăţăturile Lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, figura de om de cultură de talie europeană a lui Dimitrie Cantemir şi singularitatea lui Lucian Blaga ca filosof în peisajul filosofiei româneşti. Fără să păcătuiască printr-un limbaj specific filosofiei, cartea este accesibilă oricui şi surprinde prin actualitatea multor puncte de vedere ale filosofului:

“Nici unul dintre bărbaţii mari de la 1848 – observa într-un rînd un învăţat român – n-avea o înţelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce priveşte artele pe care le întîlneau în străinătate, nu însă şi muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privinţă. Fiindcă muzica nu cere numai inteligenţă…

Opresc aici şirul ideilor pe care le dezvolta atît de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Puşcariu. Nu e ceva de învăţat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putea avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sînul lui, o dezvoltare vrednică de tot interesul, în zonele luminoase a vieţii spirituale ,dar, în zonele unde raza inteligenţei nu pătrunde, creşterea a întîrziat. Va mai întîrzia?

Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înţelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete şi naţiuni care ştiu să “orchestreze”, în timp ce altele nu ştiu. De ce nu cîştigă bătălii cîte o naţiune? Pentru că, poate, n-a avut nici-un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gîndeşte simfonic; nu cîntă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care “elementele” tind să se individualizeze, are nevoie de contopire şi muzică.

În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colţuri, cîteodată, divizat de lucruri şi de sine prin cezurile necruţătoare ale inteligenţei, timpul nostru vine să verse armonie şi simţul întregului. Şi nu numai armonie sau simţ al întregului. E ceva mai material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic şi teorie, cum e acest inteligent suflet cult românesc.

Numai din muzică – dacă n u cumva o ştii de-a dreptul – înveţi ce e creşterea şi devenirea. Simfonia singură îţi arată cum creşte materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ce nu este încă, pe care ai să-l regăseşti mai tîrziu peste tot acolo unde e viaţă: în tine, dacă în tine e viaţă; în istorie, acolo unde ţi se pare că e prea multă. Dacă avem astăzi nevoie să ne familiriazăm cu materia, să înţelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie (subl. mea, to). De cheia aceasta, cei mai mulţi dintre marii noştri înaintaşi au fost lipsiţi. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentaţia lui Lohengrin. Dar nu este nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate curînd în amintirea lui…

De aceea, fenomenul cultural cel mai adînc, poate, ce se petrece de cîţiva ani în România e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Cînd vezi sălile acestea pline, ale concertelor, cînd asculţi programele de zile mari ale radioului, poţi nădăjdui că sufletul nostru cult va şti mai mult, va înţelege mai mult, mîine. E adevărat că există mulţi snobi; iară e adevărat că mulţi nu gustă din muzică decît voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întîmplă astăzi are sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca să-i înţelegem întunericul şi luminile.” (Vremea, 1942)

– – –

Ce cheie aveţi pentru muzică?

Read Full Post »

La recent încheiatul Bookfest, editura Humanitas a lansat printre cele 100 de noi titluri şi cea mai recentă carte a domnului Gabriel Liiceanu, Estul naivităţilor noastre.

Cartea este o culegere de 27 de interviuri acordate de domnul Liiceanu în decursul vremii, în diferite ocazii. Dintre acestea, numai cinci au mai fost incluse în cărţile domniei sale, (cărţile deja apărute) restul fiind total necunoscute cititorilor.

Se poate lesne remarca din paginile cărţii cu cîtă acurateţe a privit domnul Liiceanu desfăşurarea evenimentelor la care suntem contemporani încă din 1990 şi pînă în zilele noastre şi cu cîtă limpezime a reuşit să devoaleze resorturile care i-au îndemnat pe actorii politici ai vremii să ne conducă pînă la realităţile pe care le trăim.

M-am oprit la un scurtisim interviu acordat în decembrie 2004 Mirunei Mihalcea, pentru Jurnalul Naţional, interviu din care am extras un scurt pasaj:

“M.M. – Aş fi vrut să vă întreb despre bibliotecă. Avînd în vedere că sunteţi şi director de editură, daţi-mi aşadar o definiţie a cărţii în toate formele şi scopurile pe care le deserveşte ea.

G.L. – M-a fascinat întotdeauna identitatea incertă a cărţii. Este ea un obiect la fel ca acelea care o înconjoară? Este ea ca pixul, ca guma de şters, ca lampa de birou? Evident, pot să o ţin în mînă ca pe orice obiect. Cu toate astea, ea nu este un obiect obişnuit, ci unul de citit. Asta înseamnă că ea este un obiect ambiguu, un corp spiritual. Cu toate că stă în faţa mea, pe masă, ea nu este încă. Ea începe să fie din clipa în care, deschizînd-o, încep să o citesc. O carte nedeschisă e doar o promisiune de carte.

M.M. Dar de ce citim? La ce sunt bune aceste “corpuri spirituale”? Cum definiţi cartea în raport cu utilizarea ei?

G.L. – Am să vă dau cîteva definiţii faimoase ale cărţii. Noica, de pildă, spunea că nu doar trupul poate fi nespălat, ci şi mintea, spiritul. Cititul este, mai întîi, un mod de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului, şi atunci cartea apare ca elementul central în igiena mentală. E un soi de săpun spiritual. Cartea nu există însă numai în raport cu mine. Prin ea, pot comunica şi ea devine, atunci, un principiu al dez-depărtării. „Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu departele tău” – spunea tot Noica. Iar în acelaşi sens, Jean Paul, un scriitor romantic german, spune despre cărţi că sunt „scrisori mai groase scrise prietenilor”. În ambele cazuri este vorba despre anularea depărtării în timp sau în spaţiu. Datorită cărţii pot sta de vorbă cu cel care nu e lîngă mine. Pot fi contemporan cu Seneca, după cum pot să mă întîlnesc, prin intermediul cărţii, cu cineva care locuieşte pe alt continent. Ideea a fost preluată de un gînditor german contemporan, Peter Sloterdijk, care a interpretat umanismul ca o telecomunicaţie născătoare de prietenie în mediul scrierii. Orice pagină scrisă este o “seducţie la distanţă”, o “erotică a depărtării”. În sfîrşit, Ţuţea a explicat cititul ca pe un apanaj al “fiinţelor de interval”, adică al oamenilor, spunînd că fără cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că au prea multă, încît nu mai au nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă. Cărţile ar fi, aşadar, cîrje pentru mersul nostru către absolut.”

Eu unul, citesc pentru că aşa după cum foarte bine spunea Umberto Eco, cine nu citeşte, trăieşte doar propria sa viaţă pe cînd cititorul, trăieşte atîtea vieţi cîte cărţi a citit.

Voi de ce citiţi ?

Read Full Post »

        Nu cred că este necesar să-l prezint pe gânditorul şi omul Constantin Noica. Cine a avut curiozitatea sa afle cite ceva despre domnia sa, a şi făcut-o; iar cine nu, nu şi nu e nici-o supărare. Se ştie că singurul zeu căruia Noica I s-a închinat, a fost ‘zeul culturii’. De aceea  este surprinzător acest titlu al unei frumoase cărţi, pentru modul său de gândire – RUGAŢI-VĂ ! 

Prefaţă.

             “Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, o mănăstire de maici din Moldova a fost ocupată de trupele sovietice biruitoare. Maicile au căutat refugiu în alte locuri. La întoarcerea lor au găsit în altar un bilet pe care stătea scris : ‘Comandantul trupelor care au ocupat mănăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă şi vă cere să vă rugaţi pentru sufletul său’. De atunci, la fiecare serviciu religios este pomenit numele lui Alexandru.

            Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru! Roagă-te şi tu cititorule, căci numele nu priveşte doar pe comandantul trupelor victorioase – dar, ce ai făcut între timp frate Alexandru ? Ţi-ai petrecut zilele în închisoare, sau ai devenit un non-conformist ? ai robit ca ceilalţi în câmpul muncii, sau ai scris cărţi şi le-ai trimis în străinătate ? – ci, numele îi priveşte pe ceilalţi fraţi Alexandru, biruitori nesiguri şi ei. Rugaţi-vă pentru Alexandru din China, dar nu uitaţi pe fratele Alexandru din Statele Unite; rugaţi-vă pentru cei puternici de pretutindeni,pentru cei ce ştiu, fizicieni, matematicieni, şi supratehnicieni, dar care nu mai ştiu bine ce ştiu şi ce fac, pentru cei ce posedă şi dispun, cu economiştii lor cu tot; rugaţi-vă pentru cei ce rătăcesc prin viaţă fără cultură, dar şi pentru cei ce rătăcesc în cultură; pentru omul European care a triumfat asupra nevoilor materiale, pentru omul modern care va triumfa asupra naturii şi a bunului Dumnezeu. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru !”

            Ce-ar mai fi de spus după o astfel de introducere ? Chiar, Noica ce-ar mai fi avut de relatat în această carte, suplimentar faţă de această superbă punere în temă , care cuprinde cam tot ce-ar fi de spus ? “Când un învingător îţi cere să te rogi pentru el, înseamnă că-ţi oferă Victoria sa “! Asta mai e de spus ! El nu are cum să folosească  această victorie pentru că ştie că vremelnic fiind, această victorie nu poate să-i folosească la nimic în lipsa ta, cel învins. “Nu mai are importanţă, de la un moment dat, ce vor statele şi stăpânirile de tot felul în faţa persoanei umane […]; aceasta a intrat într-altă creştere, sub o altă lege!”

            Cartea descrie o parte a detenţiei dintre 1958 si 1964 pe care Noica a suferit-o alături de aproape întreaga elită a ţării noastre România, după consolidarea pe deplin a regimului comunist, ilegitim si criminal. Experienţa despre care Noica refuza să vorbească. Dar iată, experienţa relatată în acest volum, apărut în 1990 la Humanitas, fosta Editură Politică. Palidă reparaţie morală. Palidă, dar cu atât mai necesară.

            Cartea este scrisă în spirit creştin, parcă anume izvorâtă din îndemnul martirilor care au pierit în temniţele comuniste : “Să nu ne răzbunaţi !” Ei adevăraţii ‘sfinţi deghizaţi în puşcăriaşi ştiau că Victoria le va aparţine, fie şi postum.

            “-V-au bătut nu-i aşa ?

            – Da! consimt eu, după o ezitare […]

            – De ce v-au bătut ?

            -M-au bătut fără motiv!”

De fapt, anchetatorul avea un motiv întemeiat : Noica refuzase să ia o ţigară de la el ! Îl sfidase ! Şi sfidându-l pe el, sfidase întreg sistemul noii orânduiri luminoase, chezăşia fericirii întregii umanităţi, aici pe pământ, nu aiurea în cine ştie ce rai post-mortem!

               Nu se poate relata, relatarea cuiva care a fost întemniţat. Iar relatarea suferinţelor îndurate absolut nejustificat, în temniţele comuniste, este cu atât mai greu de relatat. Este imposibilă această relatare. Ce să povesteşti din relatările trăite pe viu mai întii ? Convertirea la creştinism a evreului Steinhard ? Reeducarea în spiritul noilor vremuri ? Experimentul Piteşti, unde victimele deveneau la rândul lor călăi ? Exterminările de la Aiud, Sighet, Gherla, Poarta Alba şi cine mai ştie pe unde ? Holocaustul de la Canal ? Faptul că închisorile comuniste deveniseră cele mai importante Universităţi din ţară, unde se învăţa pe ascuns orice, de la teologie la filosofie, de la cultură greacă şi romană la întreg şirul de împăraţi chinezi ?

            Nu ştiu. Dar ştiu că deţinuţii trebuiau să înveţe un lucru elementar : “comuniştii judecă prost, dar condamnă bine !

            Pe măsură ce în exteriorul infernului comunist, protestele internaţionale se intensificau,condiţiile de detenţie se îmbunătăţesc !!! “Astăzi ni s-au dat în loc de 100 gr. de pâine, 125! […] Cele 25 gr. de pâine în  plus, nici măcar nu înseamnă eliberare. Nu înseamnă nici măcar calorii destule, dar, […] atârnă greu şi hrănesc bine ! “

            Deţinuţii încep să fie văzuţi şi de câte un medic. Asta în eventualitatea că vor fi puşi să-şi îmbunătăţească detenţia, prin muncă. Pentru că nu e aşa ?

“ARBAIT MACHT FREI !”

Dar dacă scapi prilejul şi vrei să te consulte un medic pentru că chiar te simţi rău, primeşti răspunsul cuvenit : “ – Prostule, dacă n-ai cerut la schimb; acum stai şi boleşte până mâine!” A doua zi, Noica avea să fie operat. “- Cred că scapă!” l-a auzit pe chirurg ca prin ceaţa. Şi a scăpat. În convalescenţă, ca nu cumva să se plictisească, a trebuit să conspecteze Operele Complete ale lui Marx si Engels. 17 volume, plus alte cinci de Istoria Filosofiei scoasă de sovietici şi tradusă în româneşte. Dar într-o bună zi, deţinutul Noica a fost convocat tocmai de colonelul care îl luase în primire cu ani în urmă.

“- Ce aţi face dacă aţi fi liber ? Mi-a trecut prin cap să răspund : ‘aş citi cel de-al 18-lea volum din Marx si Engels’ , dar m-am temut să nu mă considere provocator. !

            Noica a cerut o ţigară ! După care, a fost înştiinţat : “Mâine veţi fi liber.”

Înainte de a pleca, Noica avea să-şi amintească versurile lui William Blake :

‘There is a smile of Love

And there is a smile of Deceit,

And there is a smile of smile

In Which these two smiles meet.”

            Peste ani, Noica avea să-l întâlnească pe colonelul respectiv, pe stradă. Au vorbit câteva minute. Colonelul ţinea un debit de tutun şi trăgea un picior. Peste alţi ani, despre colonelul acela nu se va mai şti nimic. Fusese doar o unealtă a altor ticaloşi, cu adevărat mari. Noica avea să devină un arhetip cultural, inclusiv prin “Şcoala de la Păltiniş”.

            Cine fusese învingător ?   – Fratele Alexandru desigur !  –  Rugaţi-vă pentru Fratele Alexandru. –  El este adevăratul învingător prin care lumea se mai poate salva!

Read Full Post »

Născut în 1916 la Zalău, licenţiat în drept şi filosofie, A. Dragomir (Sanduc-pentru prieteni), avea să plece la Freiburg pentru a-şi da doctoratul, pentru că fusese acceptat ca doctorand al celebrului filosof german, Heidegger.  Preferat în mod vădit al celebrului profesor, lui A. Dragomir soarta avea să-i joace o festă cumplită : cu trei luni înainte de a-şi susţine teza de doctorat, este rechemat în ţară pentru serviciul militar; nici măcar o scrisoare a filosofului, nu avea să înduplece autorităţile române.

Dragomir se supune şi revine în ţară. Avea sa fie trimis pe front, iar la terminarea războiului, odată reîntors în ţară, avea să priceapă rapid, că stagiul petrecut în Germania nu putea decît să îi dăuneze. Astfel, cel care absolvise liceul “Seminarul Pedagogic Universitar” de la Cluj cu calificativul excepţional! la română, greacă, franceză, germană, istorie, ştiinţe fizico-chimice şi! gimnastică, licenţiat în drept şi filosofie, va intra “în cîmpul muncii” şi va lucra pe rînd ca ajutor de sudor, funcţionar, corector, redactor, merceolog, etcetera … Abia în ultimii ani ai săi înainte de pensionare, avea să fie folosit, graţie cunoştinţelor sale lingvistice, pe post de translator în desele deplasări în străinătate a unui ŞEF de tip nou.

La fiecare revizuire a ‘dosarului’ , A. Dragomir era sistematic dat afară din serviciu, deşi se străduia din răsputeri să-şi ascundă trecutul de ucenic-filosof. Întreaga sa viaţă, va trăi acut cu sentimentul că filosofia trebuie să fie făcută clandestin, în intimitatea camerei sale, pentru sine însuşi, ca să nu “iasă din viaţă, aşa, ca un bou”. Nu l-a preocupat să publice nimic, niciodată, nici măcar după dezgheţul survenit după 1964. Prieten cu Noica, avea să îi reproşeze acestuia printre altele, moartea unui prieten comun, survenită în urma arestării “lotului Noica” în 1958.

De altfel, se temea ca nu cumva membrii “Şcolii de la Păltiniş” să nu aibă aceeaşi soartă. Noica ţinea cont în foarte mare măsură de părerile lui Dragomir, îi dădea lucrările sale pentru observaţii înainte de publicare şi chiar ţinea cont de criticile lui Sanduc. După apariţia cărţii lui Gabriel Liiceanu, “Jurnalul de la Păltiniş”, carte care avea să consfinţească ‘ruptura’ dintre maestru şi ucenicii săi, odată eliberaţi de sub tutela lui Noica, un grup restrîns – Liiceanu, Pleşu, Sorin Vieru, uneori Walter Biemel, – aveau să constituie auditoriul pentru un lung şir de seminare private ţinute de Sanduc, auditoriu care va reconstitui de fapt şi substanţa uneia dintre cele trei cărţi apărute postum la Humanitas, “Crase banalităţi metafizice”.

Ieşit la pensie în 1976, an care coincidea morţii maestrului său Heidegger, avea să se dedice unei probleme care la frămîntat dea lungul a peste 50 de ani : problema timpului, problema pe care Heidegger, nu o mai abordase în “Fiinţă şi timp” (volumul doi de la această monumentală lucrare, nu va mai apărea niciodată). Seminarele private au durat din 1985 pînă în 2000, din 1995 acestui auditoriu restrîns, adăugîndu-se H.R. Patapievici şi Cătălin Partenie, acesta din urmă obţinîndu-şi un doctorat în filosofie, în Scoţia. După moartea sa, survenită în 13 Octombrie 2002, “arhiva” lui Sanduc avea să îi parvină lui Gabriel Liiceanu, prin bunăvoinţa soţiei lui Alexandru Dragomir. Din multitudinea de “caiete” pe care A. Dragomir, îşi notase gîndurile, la editura Humanitas aveau să mai apară două cărţi, respectiv, “Cinci plecări din prezent” şi “Caietele timpului”, prin gjija domnilor Liiceanu, Partenie, Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincu, care au redactat, reformulat şi în final tipărit nişte splendide exerciţii filosofice de toată frumuseţea. Pe această cale, filosofia din spaţial carpatin avea să se îmbogăţească cu judecata de cristal a unui fenomenolog de mare valoare.

Într-unul dintre caiete, A. Dragomir avea să scrie următoarea poveste :

“ Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spuse :’eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune’. Al doilea : ‘eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam’. Al treilea : ‘eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam’. Dumnezeu îi aude şi le spune : ‘ce căutaţi voi aici ? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.’

Iar Sănduc spune : ‘am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici-un răspuns’.

Dumneavoastră, aveţi un răspuns la această întrebare ?

Read Full Post »