Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘constantinopol’

Curriculum Vitae. Document din arhivele Vaticanului.

– – –

Născut la 25 decembrie 1873 la Constantinopol (unde tatăl său este reprezentant al Guvernului român). Botezat în Biserica Rusă.

Aparţinînd unei familii care a dat din 1657, celor două principate, al Valahiei şi al Moldovei, zece suverani şi în care a domnit de 21 de ori.

Nepot al ultimului domn naţional al Moldovei, Grigore V Ghika X (1849 – 1857).

Fiu al Generalului Prinţ Ioan Ghika (1830 – 1881), fost Ministru al Afacerilor Externe, fost Ministru de război şi fost Ministru Plenipotenţiar (Viena, Constantinopol, Sankt Petersburg). Mort în 1881, ca reprezentant al ţării pe lîngă Ţar, la Petrograd.

Studii în Franţa. Bacalaureatul la 15 ani. Licenţiat în drept; urmează în acelaţi timp cursurile de licenţă în litere (filosofie şi istorie), în ştiinţe (chimie), şi Şcoala de Ştiinţe Politice (l’Ecole des Sciences Politiques).

Evoluţie catolică încă din tinereţe, bazată numai pe lectură şi pe rugăciune, fără a întîlni vreodată un preot catolic şi fără a fi supus influenţei vreunei individualităţi catolice marcante, laice sau consacrate.

Face profesiunea de credinţă catolică la 15 aprilie 1904, la Roma, la Santa Sabina, în camera sfîntului Dominic, în mîinile P. Lepidi OP, Magistru al Sacrelor Palate, în prezenţa Eminenţei Sale cardinalul Fruhwirth, a reverendisimului pr. Emmanuel Bailly, superiorul general al Augustinienilor, şi a D-lui Francois Paris.

Este primit la cîteva zile după aceea de Sanctitatea saLeon al XIII-lea, în acelaşi timp cu vara sa, Regina Natalia a Serbiei (convertită şi ea la două zile distanţă). Sanctitatea sa îşi exprimă dorinţa de a nu-l vedea abandonînd complet ritul oriental.

La sfatul şi la indicaţiile Eminenţei sale  Cardinalul Vives, care îl consideră fiu spiritual, pentru a putea da curs unei vocaţii religioase foarte clare şi unei vocaţii sacerdotale lipsite de orice îndoială, începe studiile de Filosofie şi Teologie la Dominicani la Roma. Licenţă în Filosofie; Doctorat în Teologie (1906).

Se întoarce în ţară şi, fiindcă nu îşi poate încă urma vocaţia, îndeplineşte, după indicaţiile date de însuşi Sfîntul Părinte, timp de mai mulţi ani, rolul puţin obişnuit de misionar laic. În timpul acestor ani de apostolat rodnic (convertiri, propagandă, fundaţii, etc.) este de remarcat, mai ales, stabilirea, prin grija sa, a primelor opere de caritate catolice. Le aduce clandestin, dar cu succes, pe Fiicele Carităţii ale Sfîntului Vicenţiu de Paul la Bucureşti şi face din casa lor centrul acţiunii catolice din România. Este, de asemenea, în acea vreme, iniţiatorul comunităţii şi bisericii romîne-unite din Bucureşti. În 1907, organizează, împreună cu Fiicele Carităţii, ambulanţele pentru victimele teribilei revolte ţărăneşti din anul acela. În 1912-1913, înfiinţează cu ele unul din lazaretele pentru holerici, se închide împreună cu cîteva mii de bolnavi, pentru a-i ajuta material şi spiritual, şi ia nu holera, ci medalia militară care îi este decernată, în afara regulilor obişnuite, în calitate de civil.

În timpul Marelui război, se ocupă la Roma, alături de fratele său, Ministru pe lîngă Regele Italiei, de bolnavi şi răniţi, formează Legiunea romînă în 1917, şi îndeplineşte mai multe misiuni diplomatice oficioase pe lîngă Curia Romană.

După Război, fără să se dezintereseze de operele sale din România, de care se ocupă de la distanţă şi care capătă din nou un mare avînt, ia parte, la Paris, mai ales prin lucrări literare, la mişcarea de reînnoire catolică franceză, publică un număr  de articole în reviste ( Correspondant, Revue hebdomadaire, Pensees pour la suite de jours, L’Heure sainte).

Fiind îndepărtate obstacolele din calea vocaţiei sale, cu totul exterioare de altfel, este hirotonit preot la 7 octombrie 1923, în biserica Lazariştilor, de către Eminenţa sa cardinalul Dubois, aparţinînd nominal de Dieceza de Paris.

La 25 februarie 1924 este autorizat de către Sfîntul Scaun să înfiinţeze Asociaţia Pioasă a fraţilor şi surorilor Sfîntului Ioan, grupare avînd la bază Euharistia şi activitatea misionară.

La Paris, se îngrijeşte de străini, în biserica cu acelaşi nume; şi a început din 1925 evanghelizarea periferiei roşii, la Villejuif, într-o baracă de lemn, în care a trăit ca un Robinson apostolic, cu mai multe mîngîieri şi roade decît se spera la prima vedere.

A trăit de la convertire (1902) pînă în prezent urmînd un regulament de viaţă care a comportat în lume, şi după aceea, practicarea celor trei voturi, cu o adaptare specială destul de suplă pentru ascultare. A făcut în 1903 votul de a nu accepta nicio demnitate ecleziastică dacă ar primi hirotonirea, pentru a nu avea decît o autoritate morală în ochii tuturor. Vot dezaprobat, este adevărat, de directorul sau Pr. Lepidi, şi considerat perimat de către Nunţiul la Bucureşti, Mgr Dolci.

Terţiar al Sfîntului Francisc şi al Sfîntului Dominic în acelaşi timp, printr-un privilegiu special acordat de Pius al X-lea.

Membru al micului Oratoriu al Sfîntului Filip Neri, din Londra.

Beneficiază, prin bunăvoinţa Sanctităţii Sale Pius al XI-lea, de facultatea de a celebra în cele două rituri, latin şi oriental.

Membru al Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale (de aproximativ 8 ani).

Decorat cu Legiunea de Onoare (Ofiţer).

Decorat cu Medalia militară română, de aur, cu titlu în mod excepţional civil.

Decorat cu ordinul Sfîntului Sava (Ofiţer), conferit de către vărul său, defunctul rege Alexandru al Serbiei.

– – –

Sursa: Monseniorul – Horia Cosmovici – Galaxia Gutenberg – carte apărută cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti – 2011 (ed a II-a), – carte la care am să mă mai refer.

Read Full Post »