Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘costa brava’

 

Cină la malul Mediteranei

După ce ne-am lămurit cu Silvia noastră despre pachetele suplimentare de turism şi după ce ne-am dichisit o leacă, am pornit agale către plajă. O străduţă îngustă coboară alene către mare în timp ce magazinele îşi cam trag obloanele. Linişte şi pace. Vremea este incredibil de frumoasă. Drumul este scurt – vreo două sute de paşi – şi ajunşi la plajă alegem o terasă unde ne aşezăm. Silvia mea comandă o Paella Marinara dar eu am alergie la Mariscos (fructe de mare) aşa că încerc să dibui pe listă ceva comestibil pe gustul meu. Am ochit pînă la urmă o chestie care conţinea cuvîntul cotlet şi cum ştiu că doamnele caracatiţe (de tot felul) nu au coloană vertebrală, am comandat. Ei bine, vă pot asigura că a fost una dintre cele mai delicioase fripturi pe care am savurat-o vreodată. Dacă ştiţi ce înseamnă mîncarea de restaurant, căreia nu trebuie să-i mai adaugi nimic, atunci ştiţi despre ce vorbesc… Vinul (Pazo San Mauro 2010) este sec, bun şi destul de rece. Fata care ne serveşte este amabilă dar la fel ca şi mine, în afară de limba maternă cel mai bine ştie limba gimnastică. 🙂  Totuşi ne înţelegem destul de bine. Lumea se plimbă alene pe faleză iar cîţiva palmieri maiestuoşi filtrează razele de lună veghindu-ne atenţi cu ciorchinele lor de ramuri de un verde-vegetal-mirific.

Dimineaţa

Mi se pare că aud ceva ca o foşneală discretă. Deschid un ochi şi întorc încetişor capul spre locul de unde aud zgomotul care ameninţă să se transforme în hărmălaie. Nimic alarmant: Silvia mea munceşte cu sîrg să-şi confecţioneze ness-ul matinal. – Cît este ora? – Păi, nu ştiu. Că ceasul de mînă arată 7,30 iar telefonul arată 8,30. Cum telefonul meu arată tot 7,30 decidem că majoritatea democratică are dreptate. Deci, este 7,30. Timp suficient două ore, pentru duş, mic dejun şi alte alea, pînă la întîlnirea de grup. Aseară, Silvia noastră ne-a spus să mergem la recepţie şi să comandăm pentru zilele de excursie, picnik (pachete cu hrană rece). Atîta pagubă că am uitat; vom mai vedea cum sunt bucatele locului…

După ce ne adunăm cu toţii, coborîm la plajă pentru a ne ambarca pe catamaran. Silvia noastră (ghidul) spune BARCA pentru că în catalană, barca înseamnă şi catamaran (o navă cu două corpuri unite de una sau mai multe punţi). Vom vizita cea mai scumpă staţiune de pe Costa Brava şi anume, Tossa del Mar, unde este în mare vogă turismul marca a-la-rusa-bre. De ce? Simplu: pentru că ruşii au cumpărat marea majoritate a hotelurilor.

Suntem lîngă plajă. Soarele arde puternic iar pentru orele amiezii sunt anunţate 28 de grade Celsius. Cîţiva amatori de soare stau întinşi pe pături dar nu-i invidiez. Plaja asta este acoperită cu un soi de pietriş ceva mai fin, că nisip nu pot să-i spun. Ba vreo doi temerari, s-au avîntat în valuri. Mai avem de aşteptat vreo 20 de minute aşa că intrăm la o terasă şi comandăm cafele şi suc. Alţii, au început ziua deja, cu bere. Să le fie de bine!

Cu catamaranul spre Tossa del Mar

După ce am străbătut jumătate de plajă pe un pod de scînduri, restul drumului pînă la barca il facem mergînd direct pe acest pietriş. Mdah. Gata, am pornit. Barca asta este cam zgomotoasă dar priveliştile sunt de toată admiraţia.

Stînci care se ridică brusc dintre valuri. Pereţi stîncoşi. Din loc în loc, mici golfuleţe amenajate ca plaje. Peste tot, sunt case căţărate pe versanţii abrupţi. Atît castele mici şi cochete cît şi clădiri noi, unele ultramoderne.

Plimbărica asta durează cam o oră. La bord este şi un bar unde amatorii de coca cola sau de bere se pot adăpa la preţuri între 1,5 şi 4 euro.

 

Read Full Post »

Zborul

Tare greu mai trece timpul cînd nerăbdarea dă în clocot. Şi cum pînă la urmă vremea se toacă aproape la fel, fie că stai acasă cu ochii pironiţi în televizor, fie că stai la aeroport, am închis ferestrele, am tras perdelele şi am pornit cu trolerele către aeroportul Băneasa. Formalităţile au decurs rapid dar tot mai sunt două ore de topit pînă la zbor. Aeroportul este mic, dar forfoteşte. Pleacă lumea pe rupte. Criză? N-au aceştia treabă cu criza. Nici cu politica. Fericiţi oameni!

Cred că am plecat tocmai la timp din Bucureşti. După ce a fost splendidă timp îndelungat, vremea s-a stricat brusc şi parcă stă să plouă. Cum o fi pe Costa Brava?

Avem o întîrziere de cîteva minute pentru că ambarcarea a fost gîndită de nişte incompetenţi care după ce că-s proşti ca noaptea sunt şi agresiv-obraznici; şi nesimţiţi pe deasupra. Cele două sute de metri dintre aeroport şi avion, au fost parcurse la bordul unor mafio-buze care parazitează aeroportul. La traficul acestui aeroport, fiecare avion ar putea să tragă chiar lîngă uşa aeroportului, dar în acest caz, cum s-ar mai îmbogăţi mafia autobuzelor din aeroport?

Vom zbura cu un A 320 operat de Wizz Air. Nu există locuri rezervate. Fiecare stă pe unde apucă. Acesta este numai un aspect al zborului low-cost. În timp ce motoarele urlă  puternic, două fete frumuşele ne ridică moralul explicîndu-ne ce trebuie să facem în caz de catastrofă – uşile de evacuare, măştile de oxigen, colacul de salvare, etcaetera…

Ne înscriem pe pistă. La capătul ei motoarele sunt turate la maxim iar după ce frînele sunt eliberate avionul aleargă pînă prinde portanţă şi se desprinde hotărît de sol, avîntîndu-se spre cerul înnorat. Zburăm o scurtă perioadă de timp printr-un alb lăptos rarefiat şi nu după multă vreme avionul sparge plafonul de nori şi este scăldat în lumina unui soare strălucitor.

Motoarele torc liniştite ca nişte pisici uriaşe şi fiecare pasager se cufundă în cîte ceva: unii în somn, alţii în reviste, eu în scris iar vecinul meu din stînga, trage cu ochiul la ce scriu. 🙂 Fetele ne anunţă că putem comanda cîte ceva de papa sau de pilit, contra cost, evident. Mare brînză, n-au. Sandvişuri, sucuri, apă, vin alb sau roşu, vodka, whiski, rom, salut. A! şi bere Heineken. Un suc sau o bere costă 3 euro, un sandviş dublu tot 3 euro, iar fix 0,187 L de vin, patru euro. Cum vă place? De fapt, milostivă, compania low-cost nu face decît să ne obişnuiască de pe acum cu preţurile care ne aşteaptă de acum încolo… Zborul va  dura circa trei ore dar este mai puţin confortabil decît a fost cu Boeing 737. Spaţiul este mai înghesuit, scaunele nu se rabatează, dar sunt destui amatori. În afară de turişti, mai sunt şi unii care “lucrează” în Spania, dintre care unul stă chiar lîngă mine. Freză de jme cu creastă, tunsă scurt şi încheiată cu perciuni şto, unghii lăcuite la capetele unor degete lungi, de”pianist”, mîini fine pe care nu văd nici-o bătătură, privire între placid şi şme, deşi nu prea pricepe ce-i explică stewardesa despre mîncare. Ce lucrează? Tien, tien, secretul lui Polichinelle! 🙂

Am trecut pe lîngă fiecare rînd de scaune contrariindu-i pe pasageri. Nu făceam decît să-i număr dar cine ştie ce le-a trecut unora mai tuciurii prin tărtăcuţă? mi-au ieşit la socoteală 128 de capete care acum, înfulecă şi leorbăie de zor. Pămîntul nu se mai vede fiind ascuns de nori, iar deasupra se vede un cer limpede-albastru-senin.

A trecut deja o oră de zbor. Ne mai despart vreo două ore de Barcelona şi poate încă vreo două de Costa Brava. După ce-au adunat resturile (ambalaje, sticle) fetele trec pe lîngă noi îmbiindu-ne cu parfumuri, jucărele şi-alte cele. Nu prea au succes.

Am ieşit din plafonul compact de nori şi vedem undeva jos nişte munţi care par ca de jucărie. Pe ici pe colo, crestele sunt acoperite de nea şi rar se mai vede şi cîte-o localitate. Om fi deasupra Italiei? Socotind după timp, pare plauzibil. Asta înseamnă că nu peste prea multă vreme, vom zbura deasupra Mediteranei iar peste încă aproximativ un ceas, vom fi la Barcelona…

Am impresia că deja am intrat pe un curs de zbor descendent. Echipajul confirmă că tocmai a început procedura de aterizare. Suntem suspendaţi între două splendori albastre: înaltul cerului care devine din ce în ce mai înalt şi albastrul vălurit al Mediteranei. Ici colo, cîte-un petec de nor înviorează peisajul iar soarele străluceşte orbitor în stînga avionului care toarce tot mai molcom. Apa se vede din ce în ce mai aproape şi se distinge limpede siajul unor nave care o brăzdează maiestuos. O scurtă scuturătură urmată de aplauze, ne anunţă că am aterizat.

 

Read Full Post »

Gata!  : am primit confirmarea că avem asigurată cazarea pentru şapte nopţi pe Costa Brava, la un hotel de 4 stele – spune agenţia de voiaj. Vom vedea noi la faţa locului, ce şi cum; plecarea este începînd de mîine, într-o lună de zile.

Acum. De cîte ori am ceva timp liber fie buchisesc într-un ghid de conversaţie român-spaniol, fie caut pe internet locuri prin apropiere care se pot preta la excursii de o zi (avem asigurată o excursie cu ghid vorbitor de limba română la Barcelona dar restul zilelor fiecare familie este pe cont propriu, ori noi nu facem parte dintre sedentarii care stau o săptămînă întreagă cu nasul la soare aşteptînd cuminţei, mesele tip pensiune).

Dar. Mi-am amintit că prin anii ’80 am cumpărat de la Editura Sport-turism cîteva cărţi de călătorie printre care şi cartea care dă titlul acestei postări, carte scrisă în 1843! De Theofile Gautier (cîteva date despre, AICI). Şi cum am vrut să văd ce parfum avea Barcelona în acele vremuri, am căutat cartea, am răsfoit-o şi am rămas nedumerit. Asta pentru că Theophile Gautier nu a acordat decît mai puţin de o pagină acestui oraş, ultima pagină a cărţii sale, pagină pe care o redau lecturii dumneavoastră, în continuare :

“Ne  aflăm la Valencia de vreo zece zile, aşteptînd trecerea unui alt vapor, căci vremea proastă încurcase toate plecările şi toate legăturile. Ne satisfăcusem curiozitatea şi nu mai doream decît să ne întoarcem la Paris, să ne revedem rudele, prietenii, iubitele noastre bulevarde şi mult îndrăgitele rîuri; Dumnezeu să mă ierte, dar cred că nutream şi dorinţa secretă de a asista la un vodevil; pe scurt, viaţa civilizată, dată uitării timp de şase luni, ne chema cu toată puterea. Ne venise pofta să citim cotidienele, să dormim în paturile noastre şi să ne satisfacem nenumărate alte fantezii beoţiene. În sfîrşit trecu un pachebot venind dinspre Gibraltar, ce ne luă şi ne duse la Port-Vendres, trecînd prin Barcelona, unde am stat doar cîteva ore. Înfăţişarea Barcelonei este foarte asemănătoare cu cea a Marsiliei şi specificul spaniol aproape că nu se mai simte; clădirile sunt mari, regulate şi, dacă n-ai vedea uriaşii pantaloni de catifea albastră şi bonetele mari şi roşii ale catalanilor, ai putea crede că te afli într-un oraş francez. Cu toată Rambla sa plantată cu arbori şi cu toate frumoasele-i străzi aliniate, Barcelonaare o înfăţişare oarecum încorsetată şi ţeapănă, ca toate oraşele strînse prea tare într-o centură de fortificaţii.”

Iată cum arată Rambla, în zilele noastre :

„Catedrala este frumoasă, mai ales ales în interior, care e întunecat, misterios, aproape înfricoşător. Orgile sunt de factură gotică şi se închid cu nişte mari panouri acoperite cu picturi : un cap de sarazin se strîmbă îngrozitor sub pandantivul care le sprijină. Din nervurile bolţii coboară nişte fermecătoare lustre din secolul al XV-lea ajurate ca nişte relicvarii. Ieşind din biserică, intri într-un frumos claustru, datînd din aceeaşi epocă, în care domnesc reveria şi liniştea; arcadele claustrului, pe jumătate ruinate, au îmbrăcat culorile cenuşii ale vechilor construcţii din nord.

Strada Plateria (a bijutierilor) te orbeşte cu vitrinele sale ce strălucesc de atîtea bijuterii, printre care se remarcă mai ales nişte uriaşi cercei, mari cît ciorchinii de struguri şi de-o bogăţie greoaie şi masivă, oarecum barbară, dar de-un efect impunător, ce-s cumpăraţi îndeosebi de ţărăncile avute… “

Cum nu poate fi vorba despre Sagrada Familia, am presupus că este vorba despre Catedrala Sfînta Eulalia şi căutînd pe internet, am găsit cîteva vorbe despre şi cîteva imagini pe care le puteţi vedea AICI.

BLOGUL ZILEI :  http://aliceee-traveler.blogspot.com/2011/08/vacanta-la-barcelona-concluzii-si.html

Are cineva sugestii despre ce excursii de o zi am putea face plecînd din Costa Brava?

Les agradeszco anticipadamente! 🙂

Read Full Post »