Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘creatia lui Dumnezeu’

            Dizlocat de aşteptări secrete, indefinite, mă simţeam liber şi mă transformasem într-un vîrtej de senzaţii pure şi inocente – un miros amar de tapiţerii pe cale să se descompună, heringi, străvechi perne de pene, atroce ţigări de foi şi draperii purpurii; curenţi subtili de aer, uşi batante, voci şi volume. Uitasem cu totul unde mă aflam şi ce căutam în locul acela necunoscut. În fapt, aşteptam licitaţia unui obiect inestimabil. Totuşi, înainte de a povesti cum l-am întîlnit în acel depozit din beton, într-o zonă neaşteptată şi lipsită de farmec a Europei – sau poate cum am ajuns să fiu atras acolo -, ar trebui să-i menţionez cel puţin pe cîţiva dintre cei ce l-au precedat pe Brochart în ceea ce pe atunci, socoteam o glorioasă aventură.

            Lucrurile au început cu mult înainte de 1274. Mult, mult mai devreme : chiar înainte de roţile din Sefer Yetsirah cau Cartea Creaţiei, nobila străbună a Cabalei. Aceste roţi, pe care apăreau scrise multiple alfabete ebraice, produc infinitele combinaţii de litere capabile să repete limba sublimă a Creaţiei, limba ce anunţa toate lumile, cele văzute şi cele nevăzute.

            Pînă la sfîrşitul secolului al XII-lea, au existat mai multe persoane învestite cu autoritatea de a afirma că roţile alfabetice erau sferele cereşti : una era rabinul Yehuda ha-Levi (un prieten al vestitului rabin Abraham Ibn Ezra), menţionat pe pagina 87 a cărţii Golem, de Moshe Idel. Astfel, mişcarea roţilor a devenit mişcare a corpurilor cereşti, iar limba a devenit universul însuşi.

            Cu toate acestea, înainte de 1274, acei cercetători care puteau pretinde că stăpînesc graiul ascuns erau mai puţini la număr decît alchimiştii prosperi. În iarna aceea, Ramon Llull, latinizat Raymundus Lullus, un catalan în vîrstă de patruzeci de ani, a avut o revelaţie în peisajul sălbatic şi muntos din Palma de Majorca. El şi-a denumit descoperirea ARTĂ, iar ca s-o practice s-a făcut pustnic. În fiecare secol, nu există în lume mai mult de trei învăţaţi care să înţeleagă importanţa speculaţiilor lui Lullus (la un recent Congres al Orientaliştilor, unul dintre ei a apreciat că maşina logică a lui Lullus are pentru umanitate o importanţă mult mai mare decît descoperirea penicilinei; ceilalţi congresişti l-au contrazis cu tărie).

            Chiar acolo – între cer şi stînci şi arbuştii meschini – Lullus a înţeles deodată simplitatea frapantă a limbii arabe, felul în care creşte ea prin permutări ale unor grupuri de cîte trei litere. De vreme ce Dumnezeu a creat lumea asta prin formule matematice, rezultă că limba Creaţiei trebuie să fi fost vastă, şi totuşi înzestrată cu o simplicitate desăvîrşită. Lullus cunoştea bine numeroasele scrieri apocrife vechi, care pretind, fără a dovedi, că o limbă semită – îndeobşte ebraica sau caldeeana, adică aramaica – este graiul raiului. Acum însă ştia că o poate dovedi ştiinţific.

            Fireşte, în zilele noastre computerele simulează organisme şi medii sociale prin programe deschise, interactive. Multe limbi artificiale s-au constituit pornind de la o regulă fundamentală, asemănătoare celei din graiul arab, în sensul că permutari ale unor grupuri de cîte trei consoane stau la baza formării cuvintelor. Într-o anumită ordine, consoanele H-B-B vor transmite sensul “iubire”, într-o alta vor semnifica “miros”, iar într-o alta nu vor semnifica nimic.  Cu mult înainte de apariţia rasei computerelor, lui Ramon Lull i-a venit ideea că mintea divină şi cea omenească lucrează aidoma unor maşini digitale, prin nesfîrşite combinaţii derivate dintr-un set simplu de reguli generative.

            Lullus a extrapolat acest principiu pentru a demonstra, spre mare-ai satisfacţie, că tot ceea ce poate fi conceput este rezultatul permutării a trei simboluri sau noţiuni. În acelaşi timp, fiind un om practic,  a înţeles că, dacă acest cod prolific este limba Creaţiei, atunci el trebuie să aibă putere de convingere asupra fiinţelor omeneşti, indiferent de grai, cultură sau rasă. După ce a scris mai multe cărţi în care şi-a explicat Arta Universală, a părăsit coastele stîncoase ale Muntelui Randa şi, înarmat cu arma-i logică secretă, a purces în misiunea sa de a-i converti pe arabi la creştinism. Succesul întreprinderii sale a fost ambiguu, în cel mai bun caz.

            Cam la trei sute de ani după moartea lui Lullus, căruia legenda i-a creat o aură de martir ucis de o mînă păgînă, un călugar dominican răspopit şi cam desfrînat, Giordano Bruno pe numele lui, care nu se putea naşte altundeva decît la Neapole, a reluat cercetările lui Lullus. Aşa cum făceau toţi la vremea aceea, Bruno căuta limba Creaţiei în misterioasele hieroglife egiptene. În cartea sa Aegypt, Dr. John Crowley de la Barnabas College aduce dovezi că acest călugăr rătăcitor a descoperit graiul îngerilor. Iată de ce nu trebuie să ne surprindă că există unii care îi atribuie lui Bruno, construirea unui automat capabil de a reproduce sunetele limbii divine. Bruno rămîne cel mai mare comentator al operelor lui Lullus şi un practicant de primă mîna al Artei, care se credea el însuşi nemuritor.

            La numai cîteva zeci de după acea dimineaţă ceţoasă de februarie a anului 1600, care a făcut epocă, dimineaţa cînd Giordano Bruno a fost ars pentru vrăjitorie în Campo dei Fiori, un savant hoinar a cărui pasiune supremă era să doarmă pînă tîrziu (şi care a murit de extenuare spirituală cînd o regină nebună l-a silit să se scoale dimineaţă de dimineaţă la ora cinci) a săvîrşit următorul pas logic. Acel savant era francezul Rene Descartes, singurul care a avut curajul şi ambiţia să gîndească pînă la consecinţele ei extreme, povestea verosimilă că omul a fost alcătuit de cineva radical diferit de el, denumit Dumnezeu. ( sau Dieu, în cazul lui). Limba a intrat din nou în discuţie, pentru ca apărea limpede că graiurile omeneşti nu erau totuna cu graiul lui Dumnezeu, nici măcar cel francez, şi că limba secretă a lui Dumnezeu trebuie să aibă puteri nelimitate asupra finţelor omeneşti, care posedă un organ special (glanda pineală) în stare să o priceapă.  Descartes a înţeles, chiar mai bine decît Lullus, că acela ce va descifra limba Domnului va intra în posesia unei arme nemaipomenit de versatile, capabilă să îndeplinească orice năzuinţă pămîntească şi chiar mai mult de atît.

Read Full Post »