Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘crestin ortodox’

Duminica din 26 februarie, ziua care precede intrarea in Postul Sfintelor Pasti, este numita Duminica izgonirii lui Adam din rai, dar si Duminica iertarii. Sfintii Parinti i-au dat acestei duminici si acest nume, pentru a ne arata ca nimeni nu poate intra in post daca nu este in pace cu semenii.

Dumnezeu nu poate fi trait de cel ce este in cearta cu aproapele. Caci El fiind iubire, este si iertare. Asa ca numai cel ce iarta se poate impartasi de aceasta iubire dumnezeiasca. Si pe cat de mult iarta, pe atat de mult se impartaseste de Dumnezeu.

Este un aspect pe care noi il neglijam de multe ori atunci cand vine vorba de iertare. Daca am facut cuiva rau, ne spunem ca este de ajuns sa-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru fapta savarsita. Insa, Dumnezeu ne cere mai mult. Doreste sa mergem sa ne cerem iertare de la cei pe care i-am ranit prin cuvintele si faptele noastre si sa dam iertare tuturor celor ce o cer de la noi. Si ne cheama spre acest lucru, pentru ca ne vrea sa fim iubiti si de semeni.

Nu-i deloc usor sa renunti la dispretul fata de altii, acordand iertare, dar mai greu e sa te dai jos de pe aparenta superioritate si sa ceri iertare. Cel care a indeplinit aceste cereri, si-a pregatit inima sa-L primeasca pe Hristos.

Randuiala practicii liturgice a iertarii

In aceasta duminica exista o slujba unica, care din nefericire lipseste din multe biserici, ea fiind intalnita mai mult in manastiri.

La aceasta slujba, slujitorii sunt imbracati in vesminte luminoase, dar dupa oficierea Vecerniei, aceste vesminte nu vor mai fi imbracate pe toata durata postului.

In parohii, dupa oficierea Vecerniei, preotii, cu epitrahilul pus si sfanta cruce in mana, se pleaca in fata credinciosilor, cerandu-si iertare. Credinciosii se pleaca in fata preotilor, isi cer si ei iertare, apoi saruta crucea si mana dreapta a preotului. Dupa aceea se imbratiseaza intre ei, cerandu-si unul altuia iertare. In acesta vreme, se canta la strana Canonul Sfintelor Pasti.

In Muntele Athos, dupa Vecernie se intra in trapeza in procesiune, si se lasa sec de branza si oua, alimente care nu se vor mai consuma in vremea postului. In timpul mesei, se citeste un cuvant despre izgonirea lui Adam din rai sau un cuvant de indemn la post. La finalul mesei, monahii canta catavasiile canonului Acatistului, troparele hramului, incheind cu condacul Acatistului. Dupa rugaciunile de multumire, ramane o singura lumanare aprinsa pentru a se citi Pavecernita Mica. La sfarsitul ei, obstea ingenuncheaza si egumenul citeste o rugaciune de dezlegare. Egumenul, purtand epitrahilul si Evanghelia in mana dreapta, se opreste la usa spre a-si cere iertare de la ceilalti frati. Monahii fac o metanie inaintea lui, saruta Evanghelia si mana dreapta a acestuia, apoi fac unii catre altii metanii, cerandu-si iertare si isi ureaza „Post bun”. Dupa ce si-au daruit unii altora iertare, se sting candelele si fiecare merge la chilia sa.

Sa luam aminte neincetat in acest post la cuvintele Mantuitorului: „Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal Cel ceresc; Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Matei 6, 14-15).

Post cu bucurii.

Sursa: Crestin Ortodox

Read Full Post »

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Sfântului Apostol, întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, unul din cei şapte diaconi.

S-a făcut odată întrebarea între iudei, saduchei, farisei şi elini despre Domnul nostru Iisus Hristos. Unii spuneau că este prooroc, alţii că este înşelător, iar alţii că e Fiul lui Dumnezeu. Atunci Ştefan a stat pe loc înalt şi a binevestit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: „Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi s-a tulburat tot Ierusalimul? Fericit este omul care nu s-a îndoit în Hristos. El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi curata Fecioara, cea aleasă înainte de întemeierea lumii. El a luat neputinţele noastre şi a purtat slăbiciunile noastre. Pe orbi i-a luminat, pe leproşi i-a curăţit, pe demoni i-a izgonit”. Când l-au auzit grăind aşa, l-au dus în sinedriu la arhierei, că nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi duhului cu care grăia.

Intrând înăuntru au adus nişte bărbaţi care au zis: „L-am auzit că a grăit cuvinte de hulă împotriva locului celui sfânt şi a Legii” şi alte cuvinte, aşa precum se scrie în Faptele Apostolilor. Şi când s-au uitat la el au văzut faţa lui ca faţa de înger. N-au mai putut răbda ruşinea biruinţei; l-au lovit cu pietre şi l-au omorât. Iar sfântul se ruga pentru ei zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Dumnezeiescul şi întâiul mucenic Ştefan, prin aşa socotita lui cădere, a doborât pe împotrivă-luptătorul diavol şi s-a odihnit cu somnul cel dulce, arătând minunate moaştele sale. Nişte bărbaţi evlavioşi au luat acele sfinte moaşte, le-au pus într-o raclă făcută din lemn de Persia, l-au acoperit şi l-au aşezat alături de templu. Gamaliel, învăţătorul de Lege, şi Avelvus, fiul lui, crezând în Hristos, au fost botezaţi de apostoli.

Sursa http://www.calendar-ortodox.ro/luna/decembrie/decembrie27.htm

– – –

Coborînd dealul dinspre Grădina Ghetsemani, după ce treci de Biserica Mormîntului Maicii Domnului, traversezi o stradă şi după ce mai urci cale de cîteva sute de metri, te găseşti în faţa uneia dintre porţile prin care se poate intra în cetatea veche a Ierusalimului. Aceasta este poarta Sfîntul Ştefan, poartă care pe vremea stăpînirii otomane, s-a numit Poarta Leilor. Imediat ce păşeşti dincolo de poartă, pe dreapta, se află o locuinţă în care se spune că s-a născut Fecioara Maria, cea care l-a născut pe Mîntuitorul creştinilor, Domnul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.

La Mulţi Ani tuturor Ştefaniilor şi Stefanilor!

Read Full Post »

De curînd a ieşit de sub lumina tiparului la Editura Polirom, ultimul volum al acestei monumentale lucrări, Septuaginta. Primul volum, Pentateuhul, a fost tipărit în anul 2004. De atunci şi pînă acum, s-au succedat celelalte volume care vor întregi această lucrare de excepţie, tipărită în condiţii grafice deosebite, sub patronajul NEC condus de domnul Andrei Pleşu, şi cu sprijinul consistent al fundaţiei Anonimul.

Nu am competenţa necesară de a comenta această lucrare. Nu fac decît să o semnalez celor care nu au aflat despre acest important eveniment editorial.

AICI şi AICI  puteţi citi părerea domnului Cristian Bădiliţă despre această lucrare, iar AICI, aveţi un punct de vedere calificat (al BOR) despre ce este Septuaginta.

Read Full Post »

În fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte praznicul Înălţării Domnului. Cea mai veche menţiune despre această sărbătoare o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor”, compusă în anul 332. În această operă se menţionează că Înălţarea Domnului era sărbătorită în Orient (sec.IV), în a 50-a zi după Paşti, deci, odată cu Rusaliile. Începînd cu secolul al V- lea, sărbătoarea Înălţării lui Hristos s-a despărţit de cea a Pogorîrii Sfîntului Duh (Rusaliile).În secolul al VI- lea, Sfîntul Roman Melodul compune Condacul şi Icosul sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare (Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Iosif Imnograful) compun canoanele din slujba Înălţării. Slujba zilei se caracterizează prin legatura cu învierea şi cu Pogorîrea Sfîntului Duh. Astfel, după Evanghelia de la Utrenie, se cîntă învierea lui Hristos văzînd…, iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorîrea Sfîntului Duh, deoarece sărbătoarea Înălţării nu are Catavasii proprii. În această zi, creştinii se salută cu formula „Hristos S-a înălţat”.

În Biserica Ortodoxa Română, sărbătoarea înălţării Domnului este şi ziua dedicată pomenirii eroilor neamului.Prin hotărîrile Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 şi 2001, sărbătoarea Înălţării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor şi Sărbătoare Naţională Bisericească. Astfel, în toate bisericile, mănăstirile şi catedralele ortodoxe din ţară şi străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuţi de-a lungul veacurilor pe toate cîmpurile de luptă,pentru credinţă, libertate, dreptate şi pentru apărarea ţării şi întregirea neamului. Adesea Înălţarea lui Hristos, ca şi Învierea lui au fost înţelese ca fiind nişte lucrări ale Tatălui asupra Fiului Său. Trebuie să avem în vedere, că moartea lui Hristos nu a avut ca ţintă satisfacerea onoarei jignite a Tatălui, ci transfigurarea firii omeneşti. De aceea atît în Înviere cît şi în Înălţarea Sa, Hristos nu este pasiv. Evanghelistul Luca spune că Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mîinile, i-a binecuvantat şi pe cînd îi binecuvînta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24,50-51). Prin aceste cuvinte nu trebuie să înţelegem că acesta a fost ultimul act al lui Hristos în lume, El nu devine absent în creaţie. Înălţarea lui Hristos nu înseamnă retragerea din creaţie, El continuă să fie prezent şi lucrător prin Sfîntul Duh.Temei pentru credinţa în Înălţarea lui Hristos avem şi în Evanghelia lui Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus Hristos S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Astfel, Tatăl îl iubeşte pe Fiul în Sfantul Duh nu doar ca Dumnezeu ci şi ca om. Prin acesta trebuie să înţelegem că toţi cei care ne-am unit cu Hristos, devenim părtaşi la această iubire Dumnezeiască.Hristos prin Înălţarea Sa, nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci se face cale şi putere, ca omul să ajungă la această stare. Aşa putem înţelege paradoxul: Hristos este înşlţat şi în drum spre înălţare cu fiecare dintre noi.

În ziua acestui praznic, abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor. Se credea că, în drumul către cer, sufletele morţilor puteau rămîne pe pămînt, transformîndu-se în strigoi ce provocau neajunsuri oamenilor şi animalelor. De aceea în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) se practică şi astăzi, ritualuri magice de apărare: sunt culese şi sfinţite plante despre care se crede că au proprietăţi apotropaice (leuştean, alun, paltin); oamenii şi animalele se ating cu ramuri de leuştean; se buciumă la răspîntia drumurilor şi pe dealuri; femeile şi fetele se încing peste brîu cu ramuri de leuştean; abundă pomenile pentru morţi; se împodobesc mormintele cu flori şi frunze verzi.

Ispasul şi… Paştele Cailor

Ziua Înălţării (prăznuită la 40 de zile după Înviere) poartă în popor şi numele de Ispas. În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pîine caldă, brînză, ceapă verde şi rachiu. Sunt marcate vitele şi se taie mieii. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă şi în care se mai foloseşte salutul pascal („Hristos a înviat!… Adevărat a înviat!”), dar mai ales în forma adaptată: „Hristos S-a înălţat!… Adevărat S-a înalţat!”. Conform unei legende populare, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blînzi şi liniştiti, dar caii şi-au cam dat în petec. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decît în ziua de Ispas sau Înălţare (joia din săptămîna a şasea de după Paşti), căreia i s-a spus şi „Paştele Cailor”. Cu timpul, expresia „la Paştele Cailor” a ajuns să însemne nu „mai tîrziu” sau „altă dată”, ci „nicicînd” (echivalentă cu „la Sfîntu’ Aşteaptă”).

Articol preluat de pe Crestin Ortodox

Read Full Post »

Ziua de 9 martie, cînd Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe cei 40 de Mucenici ucişi în Sevastia, are pentru spiritualitatea populară o conotaţie aparte. În ziua de 9 martie, în toate comunităţile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat, momentul fiind marcat de respectarea unor interdicţii sau de oficierea unor practici cu caracter simbolic.După ce, în luna februarie (luna lui Faur), plugul era trecut prin foc de către fierarul (faurul) satului, era reparat, curăţat şi purificat iar între plugari se încheiau înţelegeri pentru întovărăşire la arat, în dimineaţa acestei zile plugul era scos în faţa casei în mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sărbătorilor de primăvară, presărat cu numeroase obiceiuri.În cadrul ceremonialului de scoatere a plugului, femeia din casă era principalul protagonist în desfăşurarea practicilor. După aducerea plugului în faţa casei, plugarii, de obicei doi la număr, stăteau cu capetele descoperite înaintea boilor sau a cailor, după caz, iar femeia ieşea din casă avînd într-o mînă traista pentru plugari iar în cealaltă ţinînd un vas cu apă sfinţită, tămîie şi un şomoiog de busuioc. Femeia se apropia de plug şi de carul în care se afla restul atelajelor specifice acestei lucrări agricole, le înconjura de trei ori, stropindu-le cu agheasmă şi afumîndu-le cu tămîie. În timpul celor trei rotaţii executate în sensul mişcării aparente a soarelui, femeia rostea, într-o solemnitate deplină, următoarele: „Cît de curată este tămîia şi agheasma, aşa de curaţi să fiţi şi voi / Şi să umblaţi nedespărţiţi la arat / Şi nici cînd să nu daţi peste vre-un strigoi sau moroi care să vă facă rău”. În faţa animalelor de muncă se aşeza un ou, în credinţa că dacă acesta va rămîne întreg după pornirea carului, atunci şi plugarilor le va merge bine pe toată durata plugăritului. Plugarii primeau traista cu mîncare, după care femeia vărsa agheasma rămasă în cofă la picioarele animalelor. Se obişnuia ca în coarnele plugului să se pună acum şi un colac împletit în opt, numit Creciun, păstrat în casă de la Crăciunul trecut, ca simbol al fertilităţii. Semnificatia oului aruncat este de sorginte precreştină, oul fiind considerat măsura tuturor lucrurilor de început (ab ovo), el avand aici rol augural şi protector în desfăşurarea aratului.După acest moment plin de solemnitate, desfăşurat în curtea casei, plugarii porneau plugul către cîmp sau către grădina din apropiere, unde marcau o brazdă simbolică, de pocinog (început) după care dezjugau şi hrăneau animalele iar ei se ospătau în mod ritual pe brazdă. În unele sate era obiceiul ca în această zi toate plugurile din sat să fie adunate pe islazul sătesc unde, în faţa mulţimii adunate, era chemat preotul care făcea o slujbă de sfinţire a apei şi de stropire a fiecărui plug în parte, după care plugarii se îndreptau catre ogorul propriu pentru marcarea brazdei de început.În tradiţia populară se considera că în ziua de 9 martie sfinţii mucenici se adună pentru a participa la un sobor de dezgheţare a pămîntului şi de slobozire a căldurii, ei bătînd, în acest scop, cu ciomegele în pămîntul îngheţat. Această practică a fost uzitată şi de către sătenii din comunităţile bucovinene, care băteau cu bîtele în pămînt zicînd: „Intră frig şi ieşi căldură, / Să ne fie vreme bună / Pentru plug şi arătură”. Ziua mucenicilor era şi un prilej de prognozare a vremii. Se considera că dacă ploua în această zi, va ploua şi de Paşti; dacă tuna, vara va fi prielnică tuturor culturilor; dacă îngheaţă în noaptea dinaintea acestei zile, atunci toamna va fi lungă iar ştiuleţii de porumb vor urui spre coşare precum roţile de la căruţa în trecere peste pămîntul îngheţat. Obiceiurile şi practicile descrise mai sus puteau fi întîlnite în satele Bucovinei – în special în Corocăieşti, Dumbrăveni, Calafindeşti, Bilca, Vicov, Solea, Stulpicani, Capu Codrului – pînă în preajma celui de-al doilea război mondial. Odată cu instalarea comunismului, ele au dispărut din obişnuinţa sătenilor, în special după ce aratul a început să fie executat cu tractorul pe pămîntul devenit proprietate colectivă.Astăzi, dintre toate practicile străvechi, mai persistă obiceiul ca femeile să coacă în ziua de 9 martie, 40 de figurine din aluat, numite „sfinţişori” sau „mucenici”, reminiscenţe ale idolilor neolitici ai fertilităţii, iar bărbaţii să bea cîte 40 sau 44 de pahare de rachiu. „Sfinţişorii” sunt făcuţi din aluat dospit şi au forma antropomorfă a cifrei opt, cifra echilibrului cosmic. Proaspăt scoşi din cuptor, ei se ung cu miere de albine şi se presară cu nucă măcinată, după care se împart, pentru sufletul morţilor, mai ales copiilor din vecini.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Read Full Post »