La cele sfinte cu noi

Am ieşit din restaurant şi mergem pe rue Rene Levesque, în sus; nu ne putem rătăci, hotelul se află pe această stradă, în aval. După ce ne-am alimentat bateriile biologice, se cuvine să le alimentăm şi pe cele sufleteşti. Cazarea mai poate aştepta că suntem drumeţi învăţaţi dacă-i nevoie, şi cu aşteptări şi cu privaţiuni. Iată că am nimerit, deşi nu o căutam în mod special, la Catedrala Sf. Patrick. Este linişte şi pace. Silvia este în elementul său, aşa cum este în indiferent ce fel de biserică ar fi: creştină, catolică, protestantă, moschee sau templu iudaic. Doar Dumnezeu există peste TOT!

Nu este mai nimeni aici, este cam întuneric, am stat puţin şi am plecat.

În faţa catedralei şi lateral, pe o pajişte, numeroase veveriţe alergau prin iarbă căutînd ele ştiu ce, că alune, n-am prea văzut. Nu se tem de oameni.

Mergem spre cealaltă catedrală, una dintre ţintele primordiale de atins în imaginarul meu turistic. Din nou, linişte şi pace. Dacă la Sf. Patrick nu eram decît noi şi o doamnă mai vîrstnică, aici este o oază de reculegere pentru mai mulţi oameni, turişti sau nu. Iar stau pe bancă şi iar scriu. Scriu ca să am ce citi mai tîrziu, dacă uitarea îşi va croi drum nesuferit peste amintirile noastre.

Silvia, a scos din cotloanele încăpătoare ale genţii sale o cărticică şi cu genunchiul pe pămînt, înalţă o rugă. Ştie ea prea bine ce face.

Este botezată ortodox ca şi mine, ne-am cununat în ritualul ortodox la Biserica Sfîntului Spiridon din Bucureşti, am botezat şi cununat la rîndul nostru tot în ritul ortodox. Dar amîndoi avem o atracţie inexplicabilă atît pentru iudaism cît şi pentru catolicism. Practic, amîndoi suntem un soi de ecumenici. Amîndoi credem că Dumnezeu este UNUL, dar, căile către El sunt diferite pentru că şi oamenii sunt (atît de) diferiţi. Atîtea schisme s-au petrecut de exemplu în creştinism, încît lesne ar fi să cazi în depresie neştiind care este adevărata cale. Ştie cineva cu adevărat ceva? Şase sute de ani au trecut, Anno Domini,  pînă să se concretizeze dogma, aşa cum este acum. Şi au trecut aproape o mie de ani de la Marea Schismă din 1054. La ce-a folosit această schismă? La ce foloseşte că atît Biserica Rusă cît şi cea Anglicană refuză cu îndîrjire reunificarea tuturor Bisericilor? La ce a condus marea strădanie a lui Papa Ioan Paul al doilea pentru ecumenism? La (aproape) nimic. Şi dacă unii nu ştiu, eu am aflat că eresis NU înseamnă altceva, decît altă cale, NU păcătos rătăcit de la dreapta credinţă. Dacă nu ar fi fost comuniştii nişte nemernici, eu aş fi fost botezat uniat. Că aşa a fost şi tata. Numai că pentru vina de a nu fi fost ortodox, tata a fost aruncat în temniţă, iar mama, m-a botezat DE FRICĂ ortodox. Care-i adevărata cale?

Spre deosebire de alţii, noi conştientizăm că Iisus s-a născut evreu, a trăit ca evreu şi a murit ca evreu. Creştinismul a fost dezvoltat de ucenicii săi apropiaţi, TOT evrei, care prin prozelitism au crescut Biserica lui Cristos la proporţiile pe care le atinge astăzi. Şi tot spre deosebire de alţii, atît evrei cît şi neevrei, ştim bine că aproape două sute de ani, creştinii au fost acceptaţi de evrei, mulţi evrei crezînd cu adevărat că Iisus a fost Mesia. Chiar mai există în Israel, evreii meseianici care încă împacă tradiţia VT cu învăţăturile NT. Dacă este interesat cineva, să-mi spună şi îi pot face legătura prin internet cu Otniela Batzion, o intelectuală de prestigiu.

*

Pe drum am fotografiat Montreal pe strada Rene Levescque încercînd o asemănare cu Benidorm, Spania. Puzderie de zgîrie nori acolo, puzderie de zgîrie nori şi aici. Nu merge. Canada este altceva decît Europa. ALT-CE-VA! Nu poţi înţelege Lumea Nouă în comparaţie cu Lumea Veche decît venind aici. Doar aici, la faţa locului, înţelegi. Doar aici. Nu ştiu dacă sună patetic sau pretenţios, dar, nu poţi compara decît lucrurile pe care le-ai văzut nemijlocit. Ce ştii din auzite sau ce-ai citit în mass media, este cu totul altceva decît ce vezi tu cu ochii tăi, ce auzi tu cu urechile tale şi ce simţi tu cu sufletul tău, la faţa locului. Complet ALTCEVA!

*

Citez iar, din lucrarea c a n a d a apărută în anul 2010 în biblioteca ziarului Adevărul: „În pofida prezenţei mai multor zgîrie-nori, cea mai atrăgătoare clădire este Cathedrale Marie-Reine-du-Monde, inaugurată în 1894 şi închinată Mariei, Regina Lumii. O copie la scară mai mică a lui San Pietro din Roma, este o emblematică declaraţie a puterii Bisericii Catolice aici, în partea de vest a centrului oraşului, odinioară fortăreaţa protestantismului britanic. Gesticulînd de pe cornişă, se văd sfinţii patroni ai diverselor parohii ale oraşului care au ajutat finanţarea construcţiei monumentalei clădiri, în vreme ce, la interior, se află o magnifică reproducere a lui baldachino (acoperămîntul de altar) din San Pietro.”

*

Bineînţeles că şi aici, la Catedrale Marie-Reine-du-Monde, Silvia aplică a cîta oară? talentul ei special de a se volatiliza în decor, care talent funcţionează oricînd şi oriunde, cu precădere în spaţiile cultural religioase. Aşa talent, mai rar. Pur şi simplu, acum e, acum dispare şi cînd vrea ea să se re-materializeze, apare din nou. Unde a fost? He he 🙂  Imposibil de aflat. La fel ca personajele din scrierile lui Eliade, Silvia transcende timpurile pentru că stăpîneşte perfect modul de întrebuinţare a spaţiului transformat în timp. Einstein era mic copil pe lîngă ea. La fel şi Eliade 🙂

*

Două vorbe şi despre Catedrală. Mult prea mare faima decît realitatea. Copie la scară a Bisericii San Pietro dar, la o scară destul de mică. Am fost la Vatican şi pot face diferenţa. Dar merită vizitată, neapărat!

Read Full Post »

Muntele de sticlă / Angela Tocilă

Am citit și cel mai recent roman al Angelei Tocilă și am înțeles cam ce vrea această scriitoare de certă valoare să transmită: faptul că normalitatea este extrem de fragilă iar democrația liberală nu mai este un scut eficient împotriva noilor tendințe ale corectitudinii politice promovate insistent de politicieni inconștienți al căror vîrf de lance a fost la un moment dat, Angela Merkel.

Concret, autoarea pornește de la o realitate, respectiv existența statului ISIS în orient dar transpune acțiunea în Europa cotropită de valurile de migranți, adică de celebrii ”refugiați”, hoardele de tineri dotați cu bani și cu telefoane de ultimă generație care fug (vorba vine) din calea ororilor războiului. Numai că odată ajunși pe tărîm european indiferent de țară, aceștia în loc să se integreze se enclavizează și după ce se organizează pornesc ofensiva împotriva localnicilor pe care îi obligă să adopte islamul, în caz contrar urmînd a fi uciși sau transformați în sclavi. Totul petrecîndu-se cu complicitatea autorităților inclusiv la nivel militar, fără să fie prea limpede ce urmăresc acești politicieni iresponsabili. Extincția rasei albe? Moartea democrației liberale? Desființarea temeliei civilizației europene respectiv iudeo-creștinismul? Și dacă da, de ce? Întrebări fără răspuns. Deocamdată.

Deși este o ficțiune cu rădăcini bine ancorate în realitate, această carte dă fiori transmițind sentimentul că deși par de domeniul absurdului aceste lucruri cutremurătoare chiar se pot întîmpla! Se știe cu cît cinism s-a încercat impunerea unor cote obligatorii de  ”refugiați” țărilor din UE și cît de greu au luptat unele țări împotriva acestor măsuri absurde. Și disputa încă nu s-a încheiat. Din fericire, în romanul Angelei Tocilă mai sunt țări care deși par înapoiate în ochii ”progresiștilor” au bunul simț să nu-și nege rădăcinile și tradițiile, rezistînd atît cît se mai poate ororilor corectitudinii politice. Către aceste țări se și îndreaptă valul de refugiați autentici, în căutarea unei normalități atît de ușor pierdute: un pat cald, o masă caldă, un suflet iubitor și cald, o viață normală.

Cartea este scrisă în ritm alert și te ține cu atenția trează pe tot parcursul său, lucrurile putînd oricînd să se transforme din bine în rău și invers. Este încheiată într-o notă pozitivă pe care vă invit să o descoperiți citind-o. Spor la lectură!

Read Full Post »

Eu sunt Silvia / Angela Tocilă

În urmă cu vreo trei ani a apărut o carte care a făcut vîlvă și a stîrnit discuții contradictorii deosebit de aprinse, Supunere, autor Michel Houellebeck. Pe scurt, cartea era un semnal de alarmă, o ficțiune în care se prevedea că pînă în 2022 Franța ar fi fost complet islamizată. Realist scenariu? Posibil. Sau poate că nu. Sau poate că da, dar nu atît de repede. Cert este că în mai multe țări există deja în marile orașe cartiere întregi locuite de găști de ”refugiați” care-și impun punctul de vedere inclusiv în fața autorităților din moment ce nici măcar Poliția nu se aventurează în acele teritorii. Cumplită carte!

Și iată că în 2017 apare o altă carte din același registru, respectiv pericolul islamizării europei și nu numai, o carte semnată de Angela Tocilă, Eu sunt Silvia.

Silvia este o româncă ajunsă în șomaj, cu rate la bancă și greutăți uriașe, care-și caută scăparea în occident, mai exact în Italia unde face munci umilitoare la fel ca atîția și atîția conaționali pînă reușește cumva să scape de sărăcie muncind ca translator și ajunge chiar bogată, are o frumoasă fetiță dobîndită în urma unei frumoase povești de iubire. Numai că năpasta o lovește crunt și după cîțiva ani de fericire împreună cu noua sa familie începe lupta cu nedreptățile mai ales după ce soțul ei este ucis de cîțiva ”refugiați” pedepsiți drastic de justiția vremii: doi ucigași sunt retrimiși în țările lor, iar alți doi sunt condamnați la cîte trei ani de închisoare. Atît valorează viața unui OM! Atît!

Nu trece prea mult timp și Silvia trece ea însăși printr-o experiență traumatizantă: jefuită și aproape ucisă în bătaie tot de niște ”refugiați” Silvia începe o luptă inegală cu autoritățile, cu media, cu mentalitățile îmbîcsite de corectitudinea politică, cu tot acest mediu din ce în ce mai ostil.

Cum va ieși Silvia din acest carusel de nenorociri vă invit să aflați singuri citind această carte minunată scrisă în ritm alert, cinematografic.

O remarcă: dacă Silvia este un personaj fictiv, viața Silviei este alcătuită în bună parte din întîmplări reale, culese din presa vremii: atentate, jafuri și violuri, etc, comise de ”refugiați” și trecute în bună parte sub tăcere de autoritățile vinovate măcar de lașitate dacă nu și de complicitate.

Am mai spus: asta este diferența dintre un om oarecare și un scriitor: scriitorul surprinde un moment (sau mai multe) și îl sondează în adîncime pînă cînd întreaga esență a acelui moment expandează în substanța unei cărți scrise cu liminară sinceritate și cu totală dăruire de sine! Ceea ce Angela Tocilă face cu mare măiestrie!

”Silvia Angelei Tocilă nu este Angela Tocilă, așa cum ar putea crede cineva care o cunoaște pe autoare. Este cartea unui om care vede aberațiile pe care le pot crea și lipsa dreptei măsuri a corectitudinii politice” spune Ara Șeptilici.

Cu toată stima, subliniind că sunt de aceeași părere cu distinsa doamnă, eu cred că ba da, Silvia Angelei Tocilă ESTE Angela Tocilă! Care Silvia spre deosebire de personajul lui Michel Houellebeck, un profesor universitar care trece la islam pentru avantaje, Sivia Angelei Tocilă luptă din răsputeri ca măcar fetița ei să nu trăiască într-o lume care și-a pierdut busola și rădăcinile, adică o europă care și-a pierdut valorile creștine adoptînd tot ce este mai nociv din corectitudinea politică: discriminarea pozitivă, legalizarea căsătoriilor gay, teroarea răspîndită de islamiștii fanatici, etc etc etc. Pericolul este real pentru că politicienii de calibru au dispărut se pare cam din toată lumea, nu doar din Europa.

Ce rezervă viitorul copiilor și nepoților noștri? Dumnezeu cu mila!

Read Full Post »

Creştinism pentru mîine

În capitolul “Revolta împotriva lui Dumnezeu” – din volumul În aşteptarea zorilor – un creştinism pentru mîine , Jean Delumeau îl citează pe Andre Gluksmann : “cînd se iveşte grozăvia, dacă Domnul e atotputernic, atunci sau nu e atotînţelept, sau nu e nesfîrşit de bun. Dacă Domnul e atotştiitor şi îndurător, atunci trebuie să credem că e neputincios”.

Amare vorbe. Şi cumplit de nedrepte. Iată cum se adevereşte vorba aceea potrivit căreia unde este  minte multă e şi prostie multă. Dacă priveşti acea butadă, poate ai fi tentat să te alături şi să exclami : – Oare nu e adevărat că e prea multă suferinţă în lume, iar Dumnezeu pare a se complace cu existenţa acestui rău extins la scară planetară ? Dar dacă îţi reiei statutul de creatură, îţi dai seama că nu îi este dat creaturii să îl judece pe Creator. Nici măcar să-L înţeleagă. Poate eventual să-L contemple şi are o şansă dacă parcurge treptele descrise de Rabbi Nathan ben Sa’adya.

…”atunci cînd omul se desparte de deşertăciunile acestei lumi şi aderă, prin gîndirea şi sufletul său, cu mare rîvnă, la [domeniile] celeste, sufletul său se va numi în concordanţă cu nivelul tot mai înalt atins, pe care îl va fi dobîndit şi cu care se va fi unit. Cum aşa ? Dacă sufletul persoanei particulare merită să recunoască şi să adere la intelectul Pasiv, el se numeşte Intelect Pasiv ca şi cum ar fi Intelect Pasiv; şi la fel, dacă se înalţă mai sus şi aderă la Intelectul Dobîndit, devine Intelectul Dobîndit; iar dacă a meritat să adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el însuşi Intelect Activ; iar dacă vei merita şi vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, căci te-ai întors la originea şi rădăcinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoană este numită Omul lui Dumnezeu, adică un om divin, creator de lumi.”

Cine are de înţeles ceva, să facă bine şi să înţeleagă. Iar cine nu, nu şi asta E! Pe de alta parte, Elie Wiesel şi Josy Eisenberg, afirmă, dimpotrivă că “dincolo de aparenţe, credibilitatea divină este pe măsura imensei înţelepciuni a Creatorului… Iar această sfîşiere permanentă, această contradicţie perpetuă reprezintă însăşi esenţa credinţei”. Iov, personajul biblic, îşi înţelege pînă la urmă greşeala : “ cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg, despre lucruri prea minunate pentru mine…” (Iov, 43,3) dar oamenii nu mai citesc Biblia. Sau, nu mai cred în pilde. Dar se trezesc vorbind. p 125. “Auzi vuietul copacului cînd îl dobori, dar pădurea n-o auzi cum creşte’.  

Răul este întotdeauna zgomotos, spectacular, hipnotizator. Binele este discret. De aceea şi vorbim prea mult despre rău şi prea puţin despre bine. p130. …”la ora actuală, există un decalaj uriaş între convingerile exegeţilor şi ale istoricilor şi modul de a interpreta noul Testament cu care sunt obişnuiţi cei mai mulţi dintre credincioşi. Acest decalaj este nesănătos şi afectează viitorul creştinismului în lumea de azi”.

Cea mai veche Evanghelie este considerată a lui Marcu, iar cea mai nouă (şi mai elaborată) este cea a lui Ioan. Evanghelia după Toma descoperită în 1945 la Nag Hammadi în Egipt întăreşte impresia că (p 132) “primele generaţii de creştini erau interesate mai degrabă de evocarea spuselor lui Iisus decît de parcursul misiunii sale”. Bineînţeles că aşa era! Poate părea paradoxal, dar primele generaţii de creştini erau creştini aproape fără să ştie că sunt creştini. Ei erau evrei, adepţi ai iudaismului ca şi însuşi Cristos, care afirmase răspicat : ‘Eu am venit să plinesc legea, nu s-o stric’!

p135. …”Evangheliile nu sunt o mărturie directă despre viaţa lui Iisus, ci un document primar de o valoare incomparabilă despre comunitatea creştină de la începuturi; nu ajungem la Iisus decît prin intermediul imaginii pe care ucenicii şi-au făcut-o despre el” (H.I. Marrou). Da, numai că aşa cum există diferenţe notabile între Evanghelii, există şi diferenţe aparent insurmontabile între diferitele curente creştine.

p151. Papa Ioan Paul al II-lea : “Suferim, deoarece mersul nostru (către unitate) este adesea încetinit … Dialogul ecumenic nu trebuie să fie zdruncinat de vîntul descurajării sau lăsat în deriva indiferenţei şi a lipsei de speranţă”. Dacă este adevărat că ecumenismul nu ar avea sens decît în condiţiile în care fiecare biserică şi-ar menţine distinct preceptele, tot atît de adevărat este şi faptul că diferenţele sunt uneori ridicol de insignifiante. Se ştie că atît Vechiul cît şi Noul Testament au dat naştere la controverse repetate şi la interpretări diferite. Un lucru e clar : cele două miliarde de oameni care se revendică de la credinţa în Mîntuitor, sunt diferiti. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să semănăm între noi pînă la coincidenţă, am fi semănat. Ar trebui să fim în stare să ne bucurăm de diversitatea noastră şi să ne aplicăm unii altora cel mai de seamă precept al creştinismului : Iubeşte-ţi aproapele!

Ce stă în calea unirii frăţeşti a diferitelor biserici creştine ? Orgoliul omenesc în care ideea de ierarhie este preponderentă în dauna convieţuirii pe picior de egalitate şi de respect reciproc. Pretenţia unor teologi care se contrazic şi convingerea de a fi depozitarul adevărului suprem, de către fiecare dintre ei. Dialogul ecumenic trebuie să rămînă deschis. Pînă la urmă, poate va deveni fertil.

Repostare; iniţial, acest post s-a numit „Fila 10”.

BLOGUL ZILEI : http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/08/o-cunoasteti-pe-rhema-marvanne.html

Read Full Post »

Muntele fericirii

Pe acest munte din apropierea oraşului Capernaum, obişnuia Iisus să predice. Dacă nu mă înşel prea tare, prin predica de aici, s-au pus bazele creştinismului.  Aici a spus Iisus, că El nu a venit să strice legea ci, să o ‘plinească’.

Iată ce spune Evanghelia după Matei : click aici 

Voi, ce credeţi ?

UPDATE : BLOGUL ZILEI : http://iu.nazareth.ro/?p=126 

Read Full Post »

O LUME SE DESTRAMA (3/3) CHINUA ACHEBE

Daca pina aici din carte se desprinde o tristete grea, de acum incolo lucrurile capata accente tragice. Senzatia ca „povestea” se transforma incet dar sigur in necrolog, se instaleaza hotarit. Pentru ca „O lume se destrama”. Moare. O lume cindva vie, devine amintire. In ritm accelerat. Daca la inceput, religia omului alb fusese privita cu neincredere, acum incepea ca capete adepti; inclusiv printre oamenii de frunte ai clanului. Barbati altadata falnici, acum isi lepadau fara pic de remuscare insemnele titlurilor pe care le cistigasera cu greu. ” Omul alb e foarte abil. A venit linistit si pasnic cu religia lui. Noi am ris de prostia lui si l-am lasat sa ramina. Acum i-a cistigat de partea lui pe fratii nostri, si clanul s-a dezbinat. A taiat cu cutitul firele care ne uneau si lumea noastra s-a destramat„. Sigur ca omul alb a venit cu scoli, cu magazine, cu spitale. Sigur ca o parte dintre  oamenii clanului vedeau si avantaje. Dar barbatia celor mai buni dintre ei, se frinsese. Locul in care Spiritele Batrinilor imparteau dreptatea, ramasese gol. Omul alb venise si cu tribunalele sale. Si cu ostasi, care impuneau dreptatea sa. „Okonkwo era foarte mihnit. Si nu doar pentru soarta lui. Deplingea soarta clanului, pe care il vazuse dezbinindu-se si destramindu-se, deplingea soarta barbatilor din Umuofia, care, in mod inexplicabil, devenisera fricosi ca niste femei„. In lipsa sa, locul sau fusese luat printre egwugwu de alt barbat. Care nu mai propovaduia razboiul, ci impacarea cu omul alb. Capitularea. Pentru ca ” Binecuvintat cel ce lasa pe tatal si pe mama sa ca sa-mi urmeze. Cei ce asculta cuvintele Mele sunt tatal Meu si mama Mea.[…] Okonkwo fusese poreclit „Focul Tunator„.  […] Cum a putut sa zamisleasca un fiu ca Nwoye, degenerat si lipsit de barbatie ? […] Ofta adinc, si parca in chip de intelegere, busteanul, care ardea mocnit, ofta si el. In acea clipa lui Okonkwo i se deschisera ochii si vazu clar intreaga situatie. Focul viu naste cenusa rece si neputincioasa. Ofta inca o data, din toate puterile”. Cutuma. Fusese bine ca il ucisese pe Ikemefuna ? Nu era Okonkwo omul care sa se resemneze. Incearca sa-i adune pe cei din clan si sa ii insufleteasca. Incearca sa ii indemne la razboi. Nu il mai urmeaza aproape nimeni. Este arestat impreuna cu alte citeva capetenii, batut, umilit. Clanul plateste rascumpararea. Dar Okonkwo nu intelege sa traiasca in robie. El nu era un sclav. El era un barbat brav. Aduna clanul la vechiul loc de adunare. Un barbat vorbea : ” – Zeii nostri pling cu totii. […] Stramosii nostri pling din cauza sacrilegiului rusinos pe care l-au suferit, si din cauza ticalosiilor pe care le-am vazut cu totii cu proprii nostri ochi. […] Trebuie sa scoatem raul din radacina. […] Si trebuie sa actionam acum. Trebuie sa trecem apa acum, cind apa e doar la glezne. […] Nimeni nu observase venirea celor cinci mesageri judecatoresti. […] Vraja fu rupta de capetenia mesagerilor – Lasati-ma sa trec! ordona el.  – De ce-ai venit aici ? – Omul alb, a carui putere o cunoasteti foarte bine, a ordonat ca intilnirea aceasta sa inceteze. […] Intr-o clipita Okonkwo isi scoase maceta din teaca. […] Maceta lui Okonkwo lovi de doua ori si capul mesagerului se rostogoli linga omul in uniforma. Okonkwo ramase in picioare, uitindu-se la victima. Stia ca Umuofia nu avea de gind sa porneasca razboi. […] Isi sterse maceta de singe in nisip si se indeparta. […] Cind guvernatorul de district intra in curtea lui Okonkwo, gasi aici o mica adunare de oameni, care stateau istoviti. Le-a ordonat sa iasa si ei se supusera fara sa cricneasca. – Care dintre voi poarta numele de Okonkwo ? […] – Te vom duce la el. […] Cind ajunsera in fata copacului de care atirna corpul lui Okonkwo se oprira inmarmuriti. – De ce nu-l dati jos ? – Obiceiurile noastre nu ne permit acest lucru. Cine isi ia viata singur se face vinovat. E o ocara adusa Pamintului, iar omul care a comis acest pacat nu poate fi ingropat in mijlocul neamurilor lui. […] – Va fi inmormintat cum se cuvine ? […] – Barbatul acesta a fost unul dintre cei mai de seama barbati din Umuofia. L-ati impins la sinucidere, si acum va fi inmormintat ca un ciine„. Cutuma. Okonkwo va fi abandonat in Padurea Blestemata. Adica acolo unde clanul le oferise misionarilor pamint, ca sa-si ridice biserica.  In timp ce se intorcea spre tribunal, guvernatorul gindi la cele intimplate. Va scrie o carte consistenta, in care povestea acestui barbat, va ocupa un paragraf important. Cartea se va numi ” Pacificarea triburilor primitive din bazinul de jos al Nigerului„. Nu stiu daca aceasta carte a fost scrisa si publicata. Dar.

Cartea lui Achebe vorbeste despre lucruri petrecute in urma cu mai bine de doua sute de ani. Nigeria a fost pacificata. Crestinismul a fost imbratisat de 20% protestanti si 9 % catolici din populatie. Vechile cutume nu au disparut complet – animism – 28%.  Iar 43 % sunt adepti ai islamului. (Cifre din 2002). A progresat Nigeria sub presiunea Omului Alb ?

Putem privi la lumi aproape exterminate si aici, mai aproape, acasa la noi. Numai ca aici lumile acelea au apus sub cizma si tancurile Omului Rosu. A carei religie, a fost imbratisata atit de strins de unii dintre compatriotii nostri, ca ne sufoca si azi. Aici, nu au trecut decit 60 de ani de ciuma rosie. Dintre care ultimii 20, intr-o democratie originala, marca Kaghebusa. Care ne innabusa definitiv daca nu o stirpim acum, cind apa nu a trecut inca de… Chiar, pina unde sintem bagati in apa asta rosie de singe ???

Read Full Post »