Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cristos’

În capitolul “Revolta împotriva lui Dumnezeu” – din volumul În aşteptarea zorilor – un creştinism pentru mîine , Jean Delumeau îl citează pe Andre Gluksmann : “cînd se iveşte grozăvia, dacă Domnul e atotputernic, atunci sau nu e atotînţelept, sau nu e nesfîrşit de bun. Dacă Domnul e atotştiitor şi îndurător, atunci trebuie să credem că e neputincios”.

Amare vorbe. Şi cumplit de nedrepte. Iată cum se adevereşte vorba aceea potrivit căreia unde este  minte multă e şi prostie multă. Dacă priveşti acea butadă, poate ai fi tentat să te alături şi să exclami : – Oare nu e adevărat că e prea multă suferinţă în lume, iar Dumnezeu pare a se complace cu existenţa acestui rău extins la scară planetară ? Dar dacă îţi reiei statutul de creatură, îţi dai seama că nu îi este dat creaturii să îl judece pe Creator. Nici măcar să-L înţeleagă. Poate eventual să-L contemple şi are o şansă dacă parcurge treptele descrise de Rabbi Nathan ben Sa’adya.

…”atunci cînd omul se desparte de deşertăciunile acestei lumi şi aderă, prin gîndirea şi sufletul său, cu mare rîvnă, la [domeniile] celeste, sufletul său se va numi în concordanţă cu nivelul tot mai înalt atins, pe care îl va fi dobîndit şi cu care se va fi unit. Cum aşa ? Dacă sufletul persoanei particulare merită să recunoască şi să adere la intelectul Pasiv, el se numeşte Intelect Pasiv ca şi cum ar fi Intelect Pasiv; şi la fel, dacă se înalţă mai sus şi aderă la Intelectul Dobîndit, devine Intelectul Dobîndit; iar dacă a meritat să adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el însuşi Intelect Activ; iar dacă vei merita şi vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, căci te-ai întors la originea şi rădăcinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoană este numită Omul lui Dumnezeu, adică un om divin, creator de lumi.”

Cine are de înţeles ceva, să facă bine şi să înţeleagă. Iar cine nu, nu şi asta E! Pe de alta parte, Elie Wiesel şi Josy Eisenberg, afirmă, dimpotrivă că “dincolo de aparenţe, credibilitatea divină este pe măsura imensei înţelepciuni a Creatorului… Iar această sfîşiere permanentă, această contradicţie perpetuă reprezintă însăşi esenţa credinţei”. Iov, personajul biblic, îşi înţelege pînă la urmă greşeala : “ cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg, despre lucruri prea minunate pentru mine…” (Iov, 43,3) dar oamenii nu mai citesc Biblia. Sau, nu mai cred în pilde. Dar se trezesc vorbind. p 125. “Auzi vuietul copacului cînd îl dobori, dar pădurea n-o auzi cum creşte’.  

Răul este întotdeauna zgomotos, spectacular, hipnotizator. Binele este discret. De aceea şi vorbim prea mult despre rău şi prea puţin despre bine. p130. …”la ora actuală, există un decalaj uriaş între convingerile exegeţilor şi ale istoricilor şi modul de a interpreta noul Testament cu care sunt obişnuiţi cei mai mulţi dintre credincioşi. Acest decalaj este nesănătos şi afectează viitorul creştinismului în lumea de azi”.

Cea mai veche Evanghelie este considerată a lui Marcu, iar cea mai nouă (şi mai elaborată) este cea a lui Ioan. Evanghelia după Toma descoperită în 1945 la Nag Hammadi în Egipt întăreşte impresia că (p 132) “primele generaţii de creştini erau interesate mai degrabă de evocarea spuselor lui Iisus decît de parcursul misiunii sale”. Bineînţeles că aşa era! Poate părea paradoxal, dar primele generaţii de creştini erau creştini aproape fără să ştie că sunt creştini. Ei erau evrei, adepţi ai iudaismului ca şi însuşi Cristos, care afirmase răspicat : ‘Eu am venit să plinesc legea, nu s-o stric’!

p135. …”Evangheliile nu sunt o mărturie directă despre viaţa lui Iisus, ci un document primar de o valoare incomparabilă despre comunitatea creştină de la începuturi; nu ajungem la Iisus decît prin intermediul imaginii pe care ucenicii şi-au făcut-o despre el” (H.I. Marrou). Da, numai că aşa cum există diferenţe notabile între Evanghelii, există şi diferenţe aparent insurmontabile între diferitele curente creştine.

p151. Papa Ioan Paul al II-lea : “Suferim, deoarece mersul nostru (către unitate) este adesea încetinit … Dialogul ecumenic nu trebuie să fie zdruncinat de vîntul descurajării sau lăsat în deriva indiferenţei şi a lipsei de speranţă”. Dacă este adevărat că ecumenismul nu ar avea sens decît în condiţiile în care fiecare biserică şi-ar menţine distinct preceptele, tot atît de adevărat este şi faptul că diferenţele sunt uneori ridicol de insignifiante. Se ştie că atît Vechiul cît şi Noul Testament au dat naştere la controverse repetate şi la interpretări diferite. Un lucru e clar : cele două miliarde de oameni care se revendică de la credinţa în Mîntuitor, sunt diferiti. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să semănăm între noi pînă la coincidenţă, am fi semănat. Ar trebui să fim în stare să ne bucurăm de diversitatea noastră şi să ne aplicăm unii altora cel mai de seamă precept al creştinismului : Iubeşte-ţi aproapele!

Ce stă în calea unirii frăţeşti a diferitelor biserici creştine ? Orgoliul omenesc în care ideea de ierarhie este preponderentă în dauna convieţuirii pe picior de egalitate şi de respect reciproc. Pretenţia unor teologi care se contrazic şi convingerea de a fi depozitarul adevărului suprem, de către fiecare dintre ei. Dialogul ecumenic trebuie să rămînă deschis. Pînă la urmă, poate va deveni fertil.

Repostare; iniţial, acest post s-a numit „Fila 10”.

BLOGUL ZILEI : http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/08/o-cunoasteti-pe-rhema-marvanne.html

Read Full Post »

„Dumnezeu destabilizează. Iar Mesia, dacă ar coborî astăzi în lume, ar face acelaşi lucru. Personajul meu nu este Isus plasat într-un context modern, nici Eros identificat cu Isus, ci mesagerul unui Dumnezeu mînios, Dumnezeul Vechiului Testament, care se foloseşte de o prezenţă misterioasă pentru a le alunga muritorilor sentimentul de falsă siguranţă de sine, amorţeala conştiinţei care le permite oamenilor de bine, burghezilor, să vegheze liniştiţi, legănîndu-se cu iluzia că duc o viaţă autentică„. – spune Pier Paolo Pasolini despre cartea sa. Aşa să fie oare ?

După plecarea Oaspetelui, fiecare dintre membrii familiei rămîne pe gînduri. Existenţa lor fusese spartă în ţăndări iar fiecare dintre ei, încearcă săşi recompună viaţa.

Emilia îşi strînge toate lucruşoarele într-o valiză sărăcăciosă şi părăseşte casa pe furiş. Ajunsă la o răspîntie ezită. Încotro ? Amestecată printre anonimi ca şi ea, aşteaptă; soseşte un autobuz hodorogit, cu care se reîntoarce la matca, la locul în care a copilărit, se reîntoarce acasă. Intră în curtea în care doi copii se joacă, iar cîinele o adulmecă. Aşezată pe o băncuţă, priveşte spre casa de unde pe fereastră o privesc un bătrîn, o batrînă, o tînără soţie şi un bărbat. Nu vrea să intre în casă. Refuză hrana copioasă oferită şi se mulţumeşte numai cu ciorbă de urzici. Capătă faima de sfîntă. Face minuni. În sfîrşit, îşi împlineşte vocaţia sa bisericească, adînc îngropată printre îndatoririle sale de servitoare . Cînd vine vremea să moară, găseşte o groapă imensă pe care se străduia un excavator să o astupe, se ascunde pe fundul şi este acoperită de pămînt. La suprafaţă, urcă un firicel de apă care se transformă într-un izvoraş tămăduitor : sunt lacrimile Emiliei. Noua servitoare din casa de unde plecase, se numeşte bineînţeles, tot Emilia.

Odette. Retrăieşte iar şi iar, scena petrecută între tatăl său pe cînd era suferind, Oaspete şi ea. Retrăieşte scena de iubire dintre Oaspete şi ea. În sfîrşit, înţelege că EA ar fi trebuit săşi îngrijească tatăl cu devoţiune mergînd pînă la a lua suferinţa acestuia asupra sa. Nu asta îi învăţau cei de la Institutul Surorilor Marceline ? Sub o puternică autosugestie, Odette cade la pat şi este transportată la spital.

Pietro. Redeschide la nesfîrşit albumul de picturi pe care îl privea cu Oaspetele. Începe să picteze. Pleacă de acasă, îşi deschide un atelier de pictură şi pictează cu furie, pe carton, pe sticlă, pe lemne, pe orice. De fapt, ca orice tînăr, recrează lumea, asta este vocaţia sa.

Lucia. Zilnic rătăceşte pe străzi cu automobilul în căutare de aventuri cu tineri. La sfîrşitul fiecărei aventuri, intră într-o capela şi se roagă îndelung.

Paolo. Este cuprins de remuşcări că atît de mulţi oameni mai ales tineri sunt atît de săraci. Se hotăraşte săşi doneze fabrica muncitorilor. ( Din cîte ştiu, autorul se înspiră aici dintr-un fapt real – Frost). Este lesne de observat că de fapt apropierea Oaspetelui de fiecare dintre aceste personaje, a descătuşat dorinţele sau chiar vocaţia lor, reprimate prin convenienţele sociale făcîndu-i să-şi trăiască viaţa aşa cum doresc. E bine ? E rău ? Rămîne de văzut.

De ce sunt scandalizaţi criticii lui Pasolini de arta sa ? Pentru că într-un capitol, descrie o posibilitate halucinantă ( care se pare că se întîmplă în unele familii), ca în această familie burgheză, după plecarea Oaspetelui, lucrurile să scape de sub orice control. Dacă Lucia tot aprecia amorul cu cei mai tineri, de ce nu ar fi unul dintre ei chiar propriul său fiu ? Sau dacă Odette tot s-a dăruit Oaspetelui pentru că i-a salvat tatăl, de ce nu s-ar da direct tatălui şi în acest fel vindecîndu-l ?

Mai departe poate săşi imagineze fiecarece doreşte. Pier Paolo Pasolini arată cu rigoare şi exactitate ca într-o teoremă matematică : racilele omenirii sunt aceleaşi, indiferent dacă Mesia a venit sub chipul lui Cristos, cum cred unii, sau se mai lasă încă aşteptat, aşa după cum cred alţii. Dar nu pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu. Iar poştasul de la începutul povestirii, Angelino, este chiar mesagerul Său.

Read Full Post »

2 ) INVENTAREA PARADISULUI. “In timp ce filosofii se straduiesc sa gaseasca intelepciunea in lumea asta evitind bucuriile inselatoare, religia da aripi ideii de fericire si o instaleaza hotarit in cer”. Alice Germain – Cum a aparut ideea ca fericirea poate salaslui altundeva, intr-o lume botezata paradis ? Jean Delumeau – Cuvintul paradis provine dintr-un termen persan, pari-daiza, care a devenit mai tirziu in greaca paradeisos. Trimite la ideea unei gradini inconjurate de ziduri care o protejeaza impotriva vintului fierbinte al desertului […] un loc verde, cu multa apa, flori si vegetatie – acesta este deci sensul primar al paradisului.

Conceptul de paradis nu este continut in Evanghelie. Cristos nu a descris niciodata ceea ce noi numim paradis. De la “Imparatia cerului” promisa de Cristos celor drepti, termenul a capatat valente noi, evoluind pina la “viata vesnica” despre care Luther spunea : “Asa cum copiii in trupul mamei stiu putine despre nasterea lor, tot asa si noi stim putine despre viata vesnica”. 

Aparut ca o miscare in interiorul iudaismului, crestinismul a afirmat printre altele, invierea carnii, de-abia schitata in iudaism. mintea asociativa a omului, a creat treptat, pornind de la Geneza, din gradina terestra, de unde omul a fost alungat, o gradina in care omul drept se va duce dupa reinviere. Cu timpul, acest loc va fi populat cu ingeri, iar artistii (pictori in special) vor exploata tema fericirii eterne, asociind-o cu Maria, femeia perfecta, fecioara si deopotriva mama, nascatoare de Dumnezeu.

Incepind cu sec. al XV-lea Maria incepe sa fie reprezentata cu pruncul in brate, fiind inconjurata de ingeri muzicanti, intregul ansamblu sugerind fericirea din Paradis. “Odata cu nasterea artei baroce […] in momentul de apogeu al rococoului, a incercat sa transforme insasi biserica intr-un loc edenic. […] Biserica devine un fel de teatru ofera privirii lumina Ierusalimului ceresc”. Insusi conceptul de paradis capata forme si valente diferite de la epoca la epoca.

Lumea imaginata de Aristotel era un Univers inchis, cu doua zone clare, lumea pura aflata deasupra lunii, si lumea sublunara supusa timpului, nasterii si mortii. Aceasta imagine va fi spulberata de Copernic, mai apoi de Galilei, Kepler si Newton. “Universul devine deci nedefinit, daca nu cumva infinit si de-acum incolo devine imposibil de localizat empireul”. In mare masura, paradisul se gaseste in fiecare dintre noi. Cu speranta ca in acest neprecizat  paradis, ii vom regasi in viata vesnica pe toti cei care ne-au fost dragi in viata mundana.

Chiar daca deasupra noastra pluteste vag promisiunea-amenintare “multi chemati, putini alesi” , nimeni nu abandoneaza speranta ca se va regasi, printre cei privilegiati. In paradis.

3 ) VISUL MODERNILOR. “Fericirea s-a intors printre noi. Odata cu Epoca Luminilor, fericirea coboara din cer pentru a locui din nou pe pamint si in constiinte”. Fara sa fie complet decrestinat, sec. al XVIII-lea favorizeaza descoperirea fericirii terestre, “lumea ratiunii se impune si este aparata de mari scriitori si filosofi precum Voltaire, Diderot, Rousseau”.

Oamenii descopera placerea si voluptatea. Desigur, referirile se fac mai cu seama la elite. Lor le sint rezervate simtul esteticului si dreptul de a dobindi fericirea terestra, indiferent sub ce forma vine : gastronomica, artistica, sexuala, etcetera. Poporului nu trebuie s i se faca decit un minim de „bine”, atit cit este necesar sa nu se revolte si sa promoveze anarhia. Poporul trebuie sa manince, sa bea, sa iubeasca, dar sa nu gindeasca. Iar saracia trebuie ascunsa cu grija. Putina lume stie – probabil – ca la origine, spitale ca Bicetre sau Salpetriere, au fost destinate internarii saracilor si copiilor abandonati. Un sfert din populatie traieste din cersit. Pentru acestia, fericirea poarta numele de supravietuire.

Oamenii se nasc liberi si egali intre ei. Asa se spune. de aceea, Revolutia Franceza “vrea sa instaureze o societate mai dreapta,, deci o societate mai apta sa le propuna tuturor, saraci si nobili, partea lor de fericire. Decrestinarea accelerata are propria sa logica si dezvolta o consecinta primejdioasa : desacralizarea regelui, care nu mai este vazut ca unsul Domnului pe pamint. Tot in numele egalitatii, populatia se revolta impotriva institutiiloe percepute ca opresive, ca de exemplu politia. Evident, simbolul absolut al autoritatii, Bastilia trebuie sa dispara.

Insusi Dumnezeu trebuie inlocuit. Cu Zeita Ratiune. Urmarea o stim. De-a lungul a doua secole, Zeita Ratiune a nascut toti monstrii : anarhia, comunismul, nazismul, totalitarismele si democratia originala de tip kaghebusa.

 “Iov, nefericitul din Biblie, spune ‘Ma asteptam la fericire si iata ca a venit nefericirea; asteptam lumina, si a venit intunericul”. (Iov, 30,26).

 Sa fie oare, fericirea mereu indepartata ?

Read Full Post »