Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘culianu’

La sugestia unui foarte bun prieten (din) virtual, am citit o carte excepţională “Eros, Magie şi Asasinarea Profesorului Culianu” / Ted Anton / Polirom / 2005. Văzînd că încerc să deslusesc cîte ceva despre opera acestui savant, Teofil, căci despre dumnealui este vorba,  m-a îndrumat către această minunată carte. Am mai citit despre Culianu şi alt volum, “Ioan Petru Culianu – Omul şi Opera” / Polirom / 2003, o culegere de texte scrise de oameni care l-au cunoscut, oameni cu care a lucrat, rude şi prieteni, dar cartea lui Ted Anton este cu adevarăt necesară celui care vrea să pătrundă în intimitatea operei şi a personalităţii savantului Ioan Petru Culianu.

Profesor la Universitatea DePaul din Chicago (la data apariţiei cărţii) Ted Anton a întreprins pentru a scrie această carte, de-a lungul a cinci ani, călătorii în Statele Unite, România, Italia, Olanda sau Franţa, beneficiind în acest scop de o bursă Fullbright, iar apoi de alta, acordată de The Fund of Inverstigative Journalism. A adunat sute de mărturii de la cele mai diverse categorii de persoane, atît dintre admiratori ai lui I.P.Culianu, dar şi detractori (sunt şi dintre aceştia, destui).

Cu remarcabil talent, profesorul Ted Anton reface itinerarul biografic şi academic al profesorului Culianu de la naşterea sa într-o familie de vază a Iaşului, cu un arbore genealogic documentat pe sute de ani, trecînd prin etapele de copil, şcolar, student, bursier al statului italian, profesor, colaborator al lui Eliade şi pînă la asasinarea sa. Ca într-un veritabil roman politist, Ted Anton reface acest itinerar în cronologie inversă, începînd cu ziua crimei, 21 Mai 1991, încercînd ca un veritabil detectiv să treacă în revistă toate împrejurările care ar fi putut să se constituie în motive ale asasinatului. Încă de la începutul anchetei poliţieneşti, au apărut nenumărate semne de întrebare, poliţiştii au acţionat cam fără tragere de inimă, au avansat  inclusiv ipoteza absurdă a sinuciderii, campusul fiind străbătut de zvonistica atît de bine cunoscută pe meleagurile româneşti, deşi tragedia s-a petrecut la Chicago.

Intrînd în biografia propriu-zisă a lui Culianu, sunt evocate rădăcinile greceşti ale familiei acestuia, refugiul familiei sale din calea oprimării otomane în Moldova, faptul că bunicul său, Neculai Culianu, rector intre 1880 şi 1898 al Universităţii din Iasi, este unul dintre fondatorii Societăţii Junimea, faptul că familia acestuia se înrudea sau era în relaţii de prietenie cu personalităţi ca Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Mihail Sadoveanu. Autorul pune în evidenţă diferite aspecte ale istoriei României, pentru a familiariza cititorul cu evoluţia unor evenimente. De exemplu explică în ce circumstanţe a apărut la Iaşi, Garda de Fier, asasinarea lui Codreanu, rebeliunea legionară, politica lui Antonescu, abdicarea regelui Mihai, instalarea comunismului în România.

Născut în 5 ianuarie 1950, în plin regim bolşevic, Culianu avea să fie crescut de trei femei, mama sa, sora ei şi o dădacă, călugăriţă trăitoare în lume, “pentru că în lume este cel mai greu”. O admira pe sora sa mai mare, Tereza (Tess) care în prezent îngrijeşte colecţia Polirom dedicată lui Culianu. De mic a dat dovadă de dragoste pentru cărţi, iar dădaca sa îl învaţă cîte ceva despre religie, în plin deşert religios comunist. Este un elev eminent şi absolvă liceul ca şef de promoţie. Spunea “Intr-o bună zi, am să fiu un profesor celebru în Occident“.

În 1967 pleacă la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Limbă şi Literatură Română. Este un tînar retras, dedicat cu totul studiului. De la cîţiva colegi îşi procură cîte ceva din literatura prohibită în acele vremuri : Ionesco, Cioran, dar în mod special, Eliade. Se hotărăşte să studieze istoria religiilor, interzisă în România. Studiază in particular sanscrita. Duce o viaţă de ascet hindus, hrănindu-se doar cu lapte şi miere. Este interesat de operele lui Marsilio Ficino şi Giordano Bruno.

Acum va pune bazele operei sale de mai tîrziu, “Eros şi Magie în Occident” , sub forma unei teze de licenţă. Ratează o bursă pentru studiul Cabalei în Israel. Îi scrie lui Eliade, şi culmea! primeşte răspuns! Sigur că nu putea sa scape tendinţelor de racolare. Ca să se sustragă insistenţelor securităţii, devine membru de partid. Primele şicane se ivesc la orizont. Pentru început, revista la care publica încă din 1967, îi respinge fără explicaţii articolele, editura Eminescu nu îi mai publică un volum de povestiri, deşi era deja cuprins în planul editorial, etc.

După absolvirea facultăţii cu media cea mai mare – 9,89 – se înscrie la o bursă acordată de guvernul italian. O obţine şi după nenumărate peripeţii, ajunge în Italia. Tocmai la timp, pentru că alternativa din ţară, ar fi fost să o facă pe profesoraşul, undeva într-un colţ obscur de provincie.

Continuare 2 . Continuare 3 . Continuare 4 . Toate postările dedicate lui Culianu se pot găsi în această pagină.

Anunțuri

Read Full Post »

„Iubirea este fundamentul tuturor afecţiunilor. Cel ce nu iubeşte nimic n-are nimic de temut, de sperat, de lăudat, de îndrăznit, de dispreţuit, de acuzat, de scuzat, de egalat, nimic ca să se umilească, să se înfurie. Pe scurt, nu poate fi afectat în nici-un fel.”

Giordano Bruno. (citat extras din lucrarea lui I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, p. 137, Polirom, 2011).

Read Full Post »

Arta fugii 3

Fuga I: Numerele

Cînd călugărul în rasa lungă şi murdară cu barba încîlcită şi ochi rătăciţi îi anunţase că tatăl său doreşte să-l vadă, Simon mai întîi se bucură înainte să gîndească. Apoi călugărul dispăru în noapte fără alte cuvinte, gîrbov, apărîndu-se cu mîinile de ploaie, umblînd către tărîmul acela mult jinduit şi înmspăimîntător unde tatăl aştepta întîlnirea cu fiul. Dacă tata doreşte, mai mult, cere, să vin la el, îşi spuse Simon, desigur dincolo de bucuria revederii urmăreşte un anumir lucru. Iar eu am fost o clipă fericit ca un nebun, ştiind că întîlnirea cu tatăl meu e singurul lucru adevărat pe care îl vreau în lume. În acelaşi timp însă, groaza atîtor ascunzişuri, spaima de a-i fi călcat o dată porunca – ceea ce fără îndoială el ştie -, spaima de a fi cu atît mai neputincios în faţa mustrării lui cu cît am fost neputincios în faţa poruncii lui sunt tot atîtea cauze pentru care revederea noastră mă poate lovi fără putinţă de îndreptare. Şi aşa sînt atît de şovăielnic încît o muscă mă poate jigni cu hotărîrea sa neclintită de a voi să mănînce; sînt atît de în marginea vieţii încît orice voinţă de a trăi mi se pare monstruoasă. Iar dacă tatăl meu mă va întreba cît înţeleg din opera lui neterminată, cum voi duce eu mai departe lupta lui cu numerele, ce i-aş putea răspunde decît că asemeni lui, dar fără a-l cunoaşte, încerc să construiesc o Artă a fugii din lume, o artă a evadării într-o împărăţie de sunete pure şi triunghiuri, în afara timpului şi deasupra munţilor, încerc fără mişcare să găsesc poporul depărtat la nesfîrşit al Nemuritorilor. Şi asta nu ajunge, pentru că ar putea fi răspunsul la întrebarea unui om iubit atunci cînd în fine reuşeşti să-l întîlneşti; răspuns pe care el l-ar primi cu un zîmbet şi o privire în gol, simţindu-se aidoma ţie, mai aproape sau mai departe de acelaşi ţel. Pe cîtă vreme cuvintele acestea vagi nu mărturisesc hotărîrea celui care a împlinit o poruncă, ci numai o  cale lăturalnică, laşă a neputinciosului. Căci eu nu fac nimic decît să strig în faţa celorlalţi neînţelegerea şi singurătatea mea neomenească; dar nicidecum să fiu prin asta deasupra lor. Mai ştii, îşi spuse Simon, poate că fiecare dintre ei are părticica lui de curaj, părticica lui de putere, părticica lui de dragoste şi înţelegere şi apropiere şi atunci merit de la aceştia ca şi tatăl meu numai dispreţ şi lupta mea în afara lor e numai o zbatere caraghioasă prin care sînt unicul înjosit. Simon crede că într-adevăr nu ar fi gîndit niciodată aşa fără porunca tatălui său de a duce mai departe o himeră pe care, vai, nui o poate dispreţui – zăcînd şi în el o scînteie din focul pur al drepţilor care i-a ars părintele. Pentru că altfel, ce poate fi mai măreţ decît să stasi deoparte prefăcîndu-te că nu înţelegi? Şi care păcat este mai mare decît laşitatea, trădare a ta însuţi în faţa celui care ţi-a dat viaţă?

În fereastră se tîrîie presimţirea luminii tulburi, păsările încep să cînte în oboseala vîntului, iar Simon zice:

cel ce are ceva de spus, o spune la lumina candelei; înşiră cuvintele fără lumină;

cel ce nu are somn îşi iubeşte nopţile;

cel dincolo de orizont nu se mişcă de pe scena arlechinilor;

cel ce nu mai are decît un ceas de trăit îşi curăţă unghiile.

Dar eu, înfipt în tăcerea acestei lumi ca o piatră, fără simţire şi fără venin, aştept zorii culcat gîndindu-mă cu frică la ceea ce sînt; gîndindu-mă cu frică la ceea ce niciodată nu voi fi. Iar acum nu doresc altceva decît monştii galbeni ai răsăritului. Apoi cîntă cu vocespartă, pierdută în zări:

cine speră în această lume n-a băut deloc;

cine speră în această lume n-a făcut dragoste niciodată;

cine speră în această lume n-a văzut niciodată o stea.

Şi strig, raţiunea mea căzînd: Nu mai vreau să fiu, nebun ce-am fost să cred cînd scaunul spînzuratului tremura sub mine că voi fi acest tot ce mă îmbrăţişează, acest tot care mă înnebuneşte, CEL DE NEÎNLOCUIT.

Nu mai e alcool şi n-am băut deloc deci ar trebui să am multă speranţă, îşi zise Simon încercînd să doarmă. Am să citesc Evanghelia în dimineaţa asta.

Read Full Post »

Arta fugii 2

Cuvînt lămuritor asupra ediţiei – Tereza Culianu Petrescu

Volumul de faţă cuprinde cea mai mare parte din proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, pînă la plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972.

Într-un Proiect de plan editorial pe anul 1971, Editura Eminescu anunţa, pentru luna iunie, apariţia volumului “Arta Fugii, schiţe” de Ioan Petru Culianiu. Tînărul Culianu debutase cu o proză scurtă, intitulată “Şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea”, în revista Cronica din Iaşiul natal, la 4 martie 1967 (an II, nr. 9). Împlinise 17 ani, era elev în ultima clasă de liceu, şi citise cu puţin timp înainte trei povestiri în cenaclul revistei, găzduit, ca şi redacţia, în Palatul Culturii…

Ca student la Litere în Bucureşti din toamna aceluiaşi an, Culianu cvontinuă colaborarea la Cronica, apăruse în 1969 cu proză în Luceafărul şi Universitas, în timp ce în Contemporanul semna în 1970, la rubrica numită “Cartea străină”, scurte recenzii despre cărţi recent traduse în româneşte, cum ar fi Ţărmul Syrtelor de Julien Gracq, Povestiri fioroase de Villiers de L’Isle-Adam, Monstrul Colombre – nuvele de Dino Buzzati, Confesiunile unui opioman englez ale lui Thomas de Quincey sau “apariţia mult aşteptată” a Antologiei de poezie romantică germană. Titlurile cărţilor comentate oferă indicii asupra freferinţelor literare ale unui adolescent introvertit, fantast şi hipersensibil; să amintim că parcursese, pe la paisprezece-cincisprezece ani, pe cînd îi scria poetului Geo Dumitrescu la “Poşta redacţiei” de la Contemporanul, ceea ce numea o fază acută Hemingway; se pasionase în urmă de povestirile şi poemele lui Poe, avea deja lecturi consistente din romantismul german a cărui Nachtseite îl fascina; în liceu tradusese din Poe, în anii 1968-1971 traducea din Rimbaud, Lautreamont, Novalis sau din suprarealiştii francezi, şi încerca să transpună lirică românească, mai ales poeme de Dan Laurenţiu, în franceză şi italiană.

Din toamna lui 1970 însă, în urma refuzului său de-a “colabora” cu Securitatea reprezentată, în Universitatea Bucureşti, de un personaj cunoscut drept “căpitanul Ureche”… Culianu fusese trecut pe listele negre ale cenzurii şi interzis de la publicare în toată presa scrisă dinţară. În aceste condiţii, ne imaginăm că introducerea volumului său în planul unei edituri un an mai tîrziu, nu fusese lucru uşor – îl făcuseră posibil minunatele şi uneori salvatoarele prietenii literare… În cazul de faţă cunoaştem doar rolul scriitorului şi editorului Mircea Ciobanu… Şi poate că volumul ar fi existat, dacă n-ar fi fost promulgate şi nefericitele “teze din iulie” 1971. după spusele lui Mircea Ciobanu, volumul de debut ar fi apucat să iasă din tipar şi ar fi fost topit ulterior; după alţii, nici n-ar fi apărut. Nimeni nu l-a văzut tipărit, iar dactilograma predată editurii nu a putut fi regăsită.

Între manuscrisele din arhiva familiei se află doar o parte dintre textele care fuseseră cu certitudine incluse în carte. În aceste condiţii, volumul de acum se suprapune numai într-o anumită mpăsură peste cel alcătuit de autor în 1971…

Toate istorisirile au fost puse pe hîrtie între 1967 şi 1972…

Am păstrat aşadar, pentru a da nume acestui volum cu proze dinaintea exilului, titlul cărţii alcătuite de autor, nu numai pentru că “arta fugii” este la Ioan Culianu un leit-motiv central, un principiu structurant, al avatarurilor sale existenţiale şi artistice. Răspunzînd, în revista Amfiteatru   din mai 1968, la o anchetă pe tema raporturilor dintre proza “tradişională” şi cea “nouă” românească, tînărul Culianu se pronunţă (cu plăcerea vădită de a da un bobîrnac realismului calp recomandat oficial) pentru ceea ce putea fi, după el, un filon novator în epică: “Tendinţa actuală a prozei ar putea fi numită simbolism. Fugile lui Bach sunt structuri limitate spaţial şi temporal… dar au adîncime infinită… Gide voia  şi el să creeze o “Artă A fugii”… Borges creează asemenea structuri simbolice…

Astfel stînd lucrurile, titlul vlomului lui Ioan Culianu întrunind prozele primei tinereţi nu putea fi decît cel pe care el însuşi îl dăduse aceluia acum pierdut, ars sau aşteptînd undeva să fie redescoperit în întregimea lui.

 

Read Full Post »

Arta fugii

   În secţiunea “Biblioteca Ioan Petru Culianu” a Editurii Polirom a apărut şi acest volum de povestiri care cuprinde scrierile din tinereţe ale lui Culianu, pînă la plecarea sa din ţară. Volumul este prefaţat de Dan C. Mihăilescu şi redau aici fragmentul de pe copertă:

„La 1871, romanticul student vienez Eminescu era absorbit de vis, himerism, arhei, ştiinţe oculte, Ahasver, vălul lui Isis, alchimie şi astrologie. La 1971, romanticul student bucureştean Culianu a absorbit deja toată acea ‘lume’ eminesciană, îl dublează pe Schopenhauer cu Jung, pe Kant cu Kierkegaard, pe Gautier cu Borges. Ca şi la Eminescu şi Eliade, la Culianu, în prozele sale, nici o hermeneutică nu poate fi vreodată excesivă.

La tot pasul apar simboluri policentrice, iar referinţele se ramifică de la Casa Usher la Remember-ul matein, de la  Cezara  şi Contes cruels la Novalis şi – de ce nu? – la cromatica strălucitoare a mandalelor din epoca hippy a anilor ’60, cu extazele psihedelice. Nu vă lăsaţi scandalizaţi de atari trimiteri în timp, fiindcă, dincolo de mulţimea şi limpezimea simbologiei arhaic-romantice, prozele lui Culianu din anii 1967-1972 au subtextul fermecător de impregnat de acel extraordinar amestec de rock, indianistică, etno-melo-filosofie ‘haiducească’, magie, alcool, sincretism religios, extaze yoghine sau de Kama-sutra, erudiţie şi senzualism ca la generaţia ’27, plus frenezia comunitară a libertăţii împărtăşite ce caracteriza tînăra generaţie din anii festivalului de la Woodstock – ori de la Clubul Arhitecturii bucureştene, anii Phoenix sau Sideral.”

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

Aforisme

Un venerabil amic italian m-a întrebat odată dacă am ţinut vreodată jurnal. Prea multe i-am răspuns. Cea mai nobilă datorie înainte de moarte va fi să le ard pe toate.

Emil Cioran are desigur dreptate să se mire de succesul său. El demonstrează faptul că poţi reuşi chiar cînd posezi numai inteligenţă şi nimic altceva.

Am iubit mai demult cu fervoare creştinismul : noroc că creştinii m-au îndepărtat cu totul de el.

Jumătatea de viaţă petrecută în Occident mi-a confirmat ceea ce mă învăţase prima jumătate de viaţă petrecută în România : secretul reuşitei sociale stă în a şti să povesteşti bancuri. Cei mai iluştri colegi ai mei sunt aceia care au reuşit să-şi transforme întreaga operă într-un banc. După aceea dau lecţii şi primesc doctorate honoris causa.

Dintre cei care înnegresc paginile, fie ca profesie, fie din reculegere, nu există unul care să nu roşească la vreun rînd scris mai demult. În afară, bineînţeles, a celor care au într-adevăr motiv să roşească.

Cineva ar trebui să-i iubească într-atîta pe români, încît să le facă un portret nimicitor. Numai cu această condiţie s-ar putea alege ceva de ei.

Ioan Petru Culianu – Păcatul împotriva spiritului – Polirom / 2005

Am reprodus AICI articolul care a dat titlul întregului volum, iar dacă este cineva interesat de mai multe postări despre Culianu, search în motorul de căutare al blogului.

Read Full Post »

Older Posts »