Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘culianu’

Notă asupra ediţiei

     Eseul inedit intitulat Iocario serio. Ştiinţă şi artă în gîndirea Renaşterii (dactilogramă, 160 pp.) a fost redactat în 1979, în perioada în care Ioan Petru Culianu era profesor în Olanda, la Universitatea din Groningen…

     Culianu propusese editurii pariziene Flammarion publicarea acestei lucrări despre Renaştere; înţelegea astfel să se reîntoarcă la studierea părţii esoterice, hermetice, magice şi alchimice a epocii, care constituise principala sa preocupare în cei doi ani dinaintea plecării în exil (1970 – 1972 ), formînd şi subiectul tezei lui de licenţă  ( Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento, inedită, 142 pp.). “Sperăm să putem relua într-un context mai amplu şi să putem dezvolta, prospera fortuna, această cercetare” : aşa se încheia disertaţia prezentată în faţa comisiei conduse de prof. Nina Facon, în iunie 1972, la Literele din Bucureşti. În vremea şederii în Italia ( 1972 – 1976 ), deşi cîmpul central de studiu academic al lui Culianu se concentrează pe alte tematici – creştinism timpuriu, gnosticism -, subiectele renascentiste continuă să-l pasioneze. Mapa încărcată a manuscriselor italiene, în cea mai mare parte inedite, conţine numeroase însemnări de lectură privind neoplatonismul renascentist şi Cabala creştină, precum şi două lucrări despre Giordano Bruno – Alcune considerazioni sull’etica di Giordano Bruno şi Intorno alla morale di Giordano Bruno – care i-au adus diploma finală de studiu la Universitata per Stranieri din Perugia şi premiul “A. Lupatelli” în septembrie 1973. Un comentariu asupra simbolisticii din pictura lui Leonardo, “Nota su ‘’La Vergine delle Rocce’’ di Leonardo”, este publicat în 1975 în revista Aevum (Milano, 1975, nr. 49). Capitolul al patrulea din Iocari serio… “Leonardo şi grota”, continuă direct analiza din “Nota…” deja publicată.

     Cartea despre “jocul serios” văzut ca simbol al Renaşterii se compune din Introducere, patru capitole şi notele aferente lor (fusese iniţial plănuită încă o secvenţă, iar în cîteva rînduri se fac în text referiri la materia unui al cincilea capitol din prima parte, care nici el nu a mai fost scris), şi este scrisă în limba română – cea mai mare parte, respectiv cele patru capitole – şi în franceză – Introducerea, notele. În cursul discuţiilor cu Yves Bonnefoy, coordonatorul colecţiei “Idees et recherches” de la Editura Flammarion, se convenise ca autorul să redacteze în româneşte şi să încredinţeze lucrarea unui traducător; dar cum în 1981 traducerea încă întîrzia, Culianu a decis să dea el însuşi versiunea franceză. Aşa avea să apară, în 1984, o altă carte, diferită de cea din 1979 : Eros et magie a la Renaissance.1484… Această notă a fost alcătuită de Tereza Culianu- Petrescu.

     Despre ce este vorba (pe scurt) în această carte, ne spune chiar autorul :   “A juca jocul lumii, ludus globi, iată poate cea mai potrivită expresie a proiectului filosofic al Renaşterii; dar a-l juca serios, iocari serio – cu vorbele lui Marsilio Ficino -,  într-un fel bine cumpănit şi chibzuit. Jocul din Renaştere este o atitudine iniţiatică, un simbol ambiguu, melancolic prin excelenţă, deopotrivă însă şi exaltant. E folosit în general spre a indica stăpînirea unei discipline deosebit de dificile precum alchimia, sau Arta prin excelenţă, magia. Nicolaus Cusanus îl introduce într-un sistem pedagogic şi exegetic tipic creştin, în vreme ce Ficino îl aplică mai ales studiului însuşi al filosofiei, care este o doctrină pătimită, pentru că este trăită…”

     Această ediţie a cărţii, se încheie cu o excelentă postfaţă semnată de H.R. Patapievici, din care citez, tot foarte pe scurt : “În privinţa sensului lumii şi a răspunsului la întrebarea ‘’de ce ceea ce este, este?’’ gîndirea întîlneşte o barieră de netrecut. Nu este o barieră individuală, deoarece aceia care au pus-o în evidenţă, prin eşecul lor, au fost spirite de cea mai mare mărime. Nu este o barieră a unei culturi, pentru că toate culturile au cunoscut-o. este însă o barieră individuată cultural, deoarece fiecare cultură atinge limita care îi este specifică. În privinţa culturii moderne, Ioan Petru Culianu credea că această limită este fragmentul din Heraclit numerotat de Hermann Diels B 52 – ‘’Timpul este un copil care se joacă, mutînd mereu pietrele de joc; este domnia unui copil’’. El a remarcat că moartea, întunecarea mintală sau tăcerea au cenzurat de fiecare dată încercările marilor gînditori moderni de a gîndi pînă la capăt înţelesul jocului : Nicolaus Cusanus a compus De ludo globi cu un an înainte de moarte, Nietzsche a meditat asupra fragmentului din Heraclit în anul în care şi-a pierdut minţile, iar seminarul lui Heidegger despre Heraclit este una dintre ultimele sale opere. Exemplele pot continua cu viaţa şi opera lui Culianu însuşi. Cartea în care acesta a încercat să explice de ce ‘’ misterul creaţiei stă în caracterul ei ludic’’, pe care a intitulat-o Iocari serio (joc serios), a rămas neterminată, iar viaţa sa a fost brutal curmată în chiar momentul în care ajunsese la o explicaţie completă a lumii spiritului, în termeni de joc binar. Tăcerea şi moartea au fost şi în cazul lui bariera pînă la care gîndul său individual a putut răzbi în chestiunea crucială a jocului, dovedind în chip tragic că teza sa – ideea că tema ludus mundi marchează limita ultimă a gîndirii moderne – este adevărată”.

Read Full Post »

I. Grădinile lui Tozgrec
 
      „Cu menţiunea ‘roman’. Text neterminat, manuscris, redactat în limba română… Pe pagina de titlu este notată o dată : 21 august 1981, data începerii romanului.” (Tereza Culianu-Petrescu).
 
II. Sid şi Mekor 
 
      „Text manuscris, în româneşte… Titlul Sid şi Mekor a fost dat de editor, în încercarea de a evita repetarea titlului Tozgrec.” (Tereza Culianu-Petrescu).

###

     Oamenii, de obicei, sunt excesiv de subiectivi. Realitatea înconjurătoare se reflectă extrem de diferit în imaginarul fiecăruia dintre noi. Fiecare martor al unei întîmplări petrecute sau chiar în curs de desfăşurare, are propria sa versiune despre succesiunea faptelor. Ne uneşte totuşi, ceva : recursul la mit. Fiecare dintre noi compară evenimentele la care asistă, cu experienţa proprie, experienţă raportată la bagajul de cultură al societăţii în care fiecare dintre noi, s-a format. Ori, este ştiut că fiecare societate/cultură are propriul său mit întemeietor, mit la care ne raportăm cu toţii, aproape în mod automat. Profesorul Culianu, chiar a întemeiat o nouă modalitate de studiu, respectiv mitanaliza.

     Preocupat fiind de studiul religiilor, profesorul Culianu a remarcat că toate culturile pămîntului, au serioase puncte de tangenţă, puncte care fără să coincidă, au remarcabile similarităţi. Cu rare excepţii, oamenii aparţinînd diferitelor culturi acceptă instinctiv o „Instanţă Superioară” condiţiei umane. Fie că acea instanţă este compusă dintr-un Panteon populat cu Zei, fie că această instanţă este dominată de un singur Dumne-Zeu. Se pare că omul este ‘matriţat’ să gîndească aşa cum gîndeşte. Desigur, există şi excepţii. Pe acest tărîm (om obişnuit, om de excepţie, Zeu) se desfăşoară intriga acestui roman, denumit – Tozgrec.

     Ambele variante, I şi II, constituie (în opinia mea) o introducere care să familiarizeze cititorul atît cu cele două personaje principale – Tozgrec şi Mekor Haym – cît şi cu elementele care vor constitui substanţa cărţii. Aceste personaje sunt învăluite într-o aură de mister, legenda atribuindu-le amîndurora multiple posibilităţi de geneză, înfăţişare şi chiar scop. Atmosfera este întregită de un filon epic-narativ caracteristic romanului poliţist cu plonjeuri în atmosfera specifică basmelor întemeiate pe legende care fie provin din mituri, fie devin chiar ele, mituri de referinţă.

     Tozgrec poate lua diferite înfăţişări iar Mekor, poate avea diferite identităţi, începînd prin a fi descendenta unui lung arbore genealogic (pe linie maternă) ca fiică a unui bătrîn înţelept deţinător al multor adevăruri ultime despre lume, cît şi prin a fi o impostoare pripăşită în preajma bătrînului, cu unicul scop de a-l face pe acesta să-i destăinuie secretele. Desigur că din scena în care se desfăşoară aceste evenimente, nu pot lipsi cei care avizaţi fiind de puterile bătrînului, caută să-l captureze şi să folosească aceste puteri,  în scopuri mîrşave. Despre ce fel de putere este vorba, autorul ne spune la un moment dat : „- Voi încerca să-ţi spun pe scurt despre ce este vorba : despre putere asupra oamenilor. Pentru a avea putere asupra lor, trebuie să le influenţezi inconştientul… trebuie să exerciţi asupra lor un control psihic, cu scopul de a provoca în ei reacţiile scontate.”

     Ce caută oamenii de cînd e lumea ? Fericirea. În ce mod se ajunge la acest ideal ? Depinde. Creştinii speră la o viaţă în rai, dacă au respectat poruncile : nu fă aia, nu fă ailaltă. Yoghinii, speră în Nirvana. Comuniştii, au promis un rai laic, pe pămînt. Occidentul s-a depărtat de la unele valori creştine punînd în centrul preocupărilor oamenilor, zeul-ban. Ce cale propune Tozgrec ? Rămîne de văzut. (va urma).
 

Read Full Post »

Semnal

     Anul trecut, editura Polirom a publicat în colecţia „Biblioteca I.P.Culianu o nouă carte postumă a acestui eminent savant Român. Cartea se numeşte „Tozgrec”, este probabil cel mai elaborat roman al acestui autor, a apărut în îngrijirea doamnei Tereza Culianu-Petrescu, sora scriitorului, şi din păcate (sau din fericire) nu este o ediţie definitivată de autor. Spun din păcate pentru că deşi volumul cuprinde peste 400 de pagini, nu are finalitatea dorită de autor şi spun de asemeni din fericire pentru că, cititorul este liber să îmbine cum doreşte, diferitele secţiuni care compun această carte. Şi tot din fericire, această carte oferă cititorului prilejul destul de rar, de a vedea pe viu, laboratorul de creaţie al  acestui om de excepţie a culturii române.

     Voi expune această carte pe îndelete, începînd cu consideraţiile de început ale doamnei Tereza Culianu-Petrescu, trecînd prin cele patru variante ale acestui roman şi încheind cu varianta de „Tozgrec” cuprinsă deja, în volumul de nuvele „Pergamentul diafan-Ultimele povestiri”, volum apărut tot la Polirom în 2002.

va urma

Read Full Post »

             Misticul renan Eckhart(1260-1327) spunea că un călugăr creştin trebuie să se poarte în chilia sa ca şi cum s-ar afla în mijlocul unei gloate, iar în mulţime ca şi cum s-ar afla în chilia sa.

            N-am văzut nici un călugăr purtîndu-se astfel. Singurul om întîlnit de mine care se apropia de acest barem greu de atins a fost Mircea Eliade.

            Şi-a rostit de multe ori “secretul” în opera sa literară, care, în mare măsură, a fost o destăinuire în faţa lumii. Dacă mulţi nu l-au înţeles, este pentru că n-au ştiut să dezlege adevărul de ficţiune, fiindcă nu i-au descoperit jocul, care consta tocmai în a crea reţele ficţionale în jurul unui nucleu istoric. De aceea, tot ce s-a scris vreodată despre Eliade va trebui rescris atunci cînd instrumentele criticii literare vor deveni mai subtile decît sunt astăzi în acest sector.

            Mircea Eliade a dorit să iubească egal de adînc toate fiinţele umane aglomerate în lume, ştiute de el şi neştiute. Se purta la fel, vorbea la fel şi invita la aceleaşi restaurante pe un mare scriitor sau pe un student universitar care nici măcar nu-şi dovedise calităţile. După unii, îl trata chiar mai bine pe student decît pe marele scriitor ori profesor universitar : potenţialităţile primului erau mai importante pentru el decît realizările celui de-al doilea. Cu toate acestea, l-am văzut foarte arareori decepţionat de cineva : avea un umor ascuţit cu care-şi îmboldea discipolii ori de cîte ori i se părea că-i pîndeşte vreuna din nenumăratele capcane ale vieţii solitare de istoric – repetiţia, îngîmfarea, dorinţa de putere universitară, patima polemicii, micimea în faţa adversarilor etc. “Ghimpele” îţi era atît de delicat înfipt în carne, încît, după ce-l descopereai, îl admirai şi mai tare pe Mircea Eliade. Spre deosebire de alţi maeştri, care pun la cale psihodrame pentru a-şi “trezi” discipolii, Mircea Eliade era nesfîrşit de atent să nu jignească şi să nu provoace crize. Preţuit la Universitatea din Chicago drept unul dintre cei mai mari profesori care au onorat instituţia(şi nu e vorba despre o instituţie oarecare : cea mai bună universitate din  Statele Unite are criterii foarte înalte), era deopotrivă considerat de colegi şi studenţi drept un om neobişnuit de simplu şi de bun. “That Nice Man” – şi-a intitulat teologul Martin Marty, necrologul său apărut după moartea lui Mircea Eliade la 22 aprilie 1986.

            Vechi admirator al Americii, îi asociam totuşi prejudecata unei anumite răceli în raporturile umane, datorate ritmului foarte rapid de viaţă şi randamentului foarte înalt al intelectualului american. (vorbesc numai de intelectual, întrucît locul unde Mircea şi Christinel Eliade şi-au trăit treizeci de ani de viaţă este un splendid sat intelectual, aflat la şaisprezece kilometri de centru oraşului dominat de marile buildings.) Nimic n-avea să se dovedească mai puţin adevărat decît această impresie din trecut. Dar, dacă ar fi fost ceva adevărat în ea, miracolul operat de Eliade printre oamenii din jur era  cu atît mai mare. În spitalul Bernard Mitchell, unde a fost internat vreme de opt zile, s-au perindat din zori pînă la miezul nopţii zeci de oameni ca să-şi aducă ultimul omagiu acelui care fusese, pentru ei, în primul rînd, “a nice man”, şi abia în al doilea rînd marele, renumitul savant, autor a peste cincizeci de volume traduse în toate limbile lumii.

            Am avut nenumărate convorbiri cu foşti colegi, studenţi, sau cu oameni care-l cunoscuseră numai de la distanţă. Nu e greu de înţeles că-i admirau geniul; dar fuseseră cu toţii cuceriţi de marea lui bunătate şi simplitate, de acel zîmbet imposibil de descris cu care privea florile răsărite primăvara pe peluzele din jurul casei sale şi care-i lumina faţa de îndată ce-i vorbeai despre oameni. Întotdeauna el era acela care avea înţelegere pentru toţi şi n-avea rezerve faţă de nimeni, astfel încît te obliga să te gîndeşti de zece ori şi în cele din urmă să renunţi la răutatea pe care ţi-o pregătiseşi despre X sau despre Y.

            La Eliade, simţul prieteniei atingea dimensiuni de neconceput nu numai în lumea modernă, ci în orice timp şi spaţiu. Profesorul Jerald Brauer, decan al Facultăţii de Teologie în vremea în care Mircea şi Christinel Eliade s-ai stabilit la Chicago, povesteşte într-un articol că Eliade a refuzat fără să se gîndească o catedră Albert Schweizer care i se oferise la New York. Printre avantaje : un salariu de două ori mai mare ca la Chicago şi doi cercetători permanenţi. Mircea Eliade i-a dat decanului de atunci o motivaţie încîlcită a refuzului (ceva privind datoria pe care şi-o asumase de a transforma Chicago într-un centru de iradiere a istoriei religiilor în universităţile americane). A consemnat, în jurnalul publicat, o motivaţie mult mai simplă şi mai consistentă : nu-l putea dezamăgi atît de teribil pe Jerry Brauer ŞI se simţea foarte bine la Chicago!

            Voi relua altădată, pe îndelete, toate acele povestiri privindu-l pe Eliade care au structura a ceea ce în budismul zen se numeşte koan : să-i zicem exemplum, sau istorie cu tîlc privindu-i pe sfinţi, mistici, iluminaţi sau pur şi simplu pe oameni excepţionali ca acel Castruccio Casstrasane de care vorbeşte Machiavelli. Mircea Eliade făcea parte din rasa deosebită şi întotdeauna foarte rară a celor care nu se supun prejudecăţilor sociale sau morale dominante, care nu se călăuzesc după “înţelepciunea” lumii, ci după înţelepciunea tainică a propriei lor inimi. (nu toaste inimile sunt înţelepte : mi-a spus de atîtea ori să-mi “ascult inima” şi deseori abia de-am ştiut să evit dezastre. Cred că în acest caz, Mircea Eliade ar fi mers mult mai departe – iar în cazuri concrete, a şi făcut-o : ascultă-ţi inima şi acceptă şi dezastrul). Nu ştia ca inima sa să fi greşit vreodată. “Închipuieşte-ţi”, îmi spunea într-o seară, “că, în 1938 l-aş fi abandonat pe Nae Ionescu, cu ale cărui poziţii de mult nu mai eram de acord. Nu aş fi fost antrenat în represaliile împotriva Cuvîntului şi în tot ceea ce a urmat. În 1945 m-aş fi întors la Bucureşti, acolo unde Mircea Vulcănescu a fost omorît, Constantin Noica închis, Cioculescu interzis. Ce s-ar fi întîmplat ? tot ce a adus exilul ar fi fost imposibil. Şi totul a pornit de la solidarizarea cu Nae Ionescu”. Motiv pentru care, cu toată probabilitatea, Mircea Eliade a evitat – şi în volumul al doilea al Amintirilor, să condamne oamenii şi împrejurările în care, fără voia sa, dintr-o datorie a inimii, a fost implicat prin 1938-1939. Ca şi alţi prieteni, aşteptam din partea lui o lepădare deschisă, cu atît mai mult cu cît ştiam că nu le împărtăşise niciodată poziţiile, ba chiar intrase în polemică deschisă cu Nae Ionescu, susţinînd că vagul antisemitism religios al acestuia este, din orice punct de vedere l-ai privi, o simplificare grosolană şi o eroare. Şi de data aceasta Eliade a ales calea cea mai grea, calea inimii : nu s-a dezis de nimeni, nu a dat nici o explicaţie. Poate că al doilea volum al autobiografiei sale va lămuri cititorului secretul acestei atitudini.

I.P.Culianu ,Contrapunct, Koln, 1 , 1986.

Read Full Post »

  Legat de postările anterioare, mi se pare potrivit să reproduc aici părerea autorului despre cartea sa, Ascensiuni la Cer în Mistica Evreiască – stîlpi, linii, scări. Deci, am să reproduc prefaţa scrisă de MOSHE IDEL, savant evreu, expert în Cabala, născut în 1947 la Tg. Neamţ.

            Cînd Sorin Antohi a avut amabilitatea de a mă invita să ţin prelegerile “Ioan Petru Culianu” (septembrie 2004) la Central European University din Budapesta, nu mi-am pus nici o clipă întrebarea dacă să accept sau nu, ci m-am întrebat imediat care ar fi fost cea mai potrivită temă despre care să vorbesc. Psihanodia mi s-a impus în mod natural, datorită poziţiei centrale pe care această temă a avut-o în opera lui Culianu, dar şi pentru că rămîne între limitele studiilor de Cabala şi hasidism. De fapt, am întîlnit prima oară numele lui Culianu cînd, scriind o carte, ajunsesem la secţiunea în care mă refeream la ascensiunea sufletului şi, chiar în ultimul moment, am citit Psihanodia sa din 1983 şi am citat-o; în una dintre ultimele sale cărţi, Călătorii în lumea de dincolo (1991), el a fost cel care s-a referit apoi la acea secţiune a mea : or, tocmai acest caz de citare reciprocă a pregătit terenul pentru alegerea subiectului de faţă ca temă a seriei de prelegeri. Capitolul al patrulea al acestei cărţi a constituit, pe de o parte, o prelegere ţinută iniţial la un congres din Paris, în 1993, în memoria lui Culianu.

            Mai există în aceste prelegeri o dimensiune implicită care depăşeşte şi fundalul nostru moldovenesc comun, şi interesul nostru comun pentru problemele referitoare la experienţele de extaz şi psihanodie, despre care am scris în paralel, amîndoi, la sfîrşitul anilor “70 şi “80, şi interesul pe care l-am manifestat amîndoi pentru teoriile lui Mircea Eliade, un savant care a avut contribuţii importante la unele subiecte discutate în paginile ce vor urma. Prelegerile pe care le-am ţinut au reprezentat pentru mine un omagiu adus memoriei unui bun prieten şi cuiva care a visat să studieze Cabala. Îmi imaginez că ar fi scris el însuşi despre aceste teme, dacă teroarea istoriei şi răutatea omenească nu l-ar fi forţat să urmeze o altă direcţie de cercetare şi o altă direcţie geografică. Am încercat să gîndesc în concordanţă cu categoriile gîndirii sale şi să aduc în centrul atenţiei potenţialele contribuţii ale distincţiilor operate de el pentru o mai bună înţelegere a unor aspecte ale misticii iudaice. Sper că, regîndind unele probleme aşa cum le-ar fi privit sau gîndit el, îl voi putea face cunoscut mai bine unor cercetători de azi, care nu i-ar cunoaşte altfel vederile.

            După tragica moarte a lui Culianu, i-am întilnit în multe rînduri familia, la Bucureşti : pe mama sa Elena, pe sora sa Tereza (care îngrijeşte “biblioteca I.P.Culianu la editura Polirom, nm, tibi) şi pe cumnatul său Dan Petrescu (cunoscutul dizident ieşean, nm, tibi). Pentru ei Nene era mult mai mult decît starul academic de peste hotare, admirat acum de atît de mulţi colegi din România şi din întreaga lume; pentru ei pierderea lui a fost în primul rînd o imensă pierdere personală. Mi-au fost extrem de dragi discuţiile nocturne din apartamentul lor, în care amintirile despre Ioan se amestecau cu iniţierea mea în intricaţiile României postceauşiste şi cu ultimele evenimente culturale din ţară. Ospitalitatea şi prietenia lor au însemnat foarte mult pentru mine.

            Doresc să-i mulţumesc lui Sorin Antohi pentru că a avut iniţiativa de a organiza această serie de prelegeri (cinci la număr, nm, tibi), pentru că s-a ocupat de publicarea lor şi pentru calda prietenie şi ospitalitate de care au dat dovadă şi el şi Mona (Antohi) în timpul sejurului meu în Budapesta pentru prelegeri. Fără invitaţia lui, cartea aceasta poate că n-ar fi fost niciodată scrisă sau, dimpotrivă, ar fi fost mult mai lungă şi chiar mai puţin accesibilă decît acum.

Read Full Post »

            Cea mai mare parte a relatărilor despre călătorii în alte lumi care au fost analizate mai sus poate încă să ne satisfacă sensibilitatea estetică, dar ne face să surîdem dacă luăm în consideraţie veridicitatea şi actualitatea lor. Nici una nu poate satisface aşteptările noastre privind viaţa postumă, nici platonicienele “insule ale fericiţilor”, nici dantescul Paradis astronomic. Examinînd mărturiile referitoare la experienţele la limita morţii şi în afara corpului din ultimii treizeci de ani, constatăm că, de regulă, le lipseşte o caracteristică fundamentală în majoritatea vechilor apocalipse (sper că se ştie, apocalipsa înseamnă mai întîi de toate, revelaţie NU nenorocire) : după moarte, nu mai există nici pedeapsă, nici recompensă. Pe de altă parte, ştiinţa însăşi a deschis perspective uimitoare în domeniul explorării altor lumi şi, cîteodată, în domeniul altor dimensiuni ale spaţiului. În consecinţă, călătoriile noastre în alte lumi pot duce la universuri paralele şi la tot felul de lumi posibile sau chiar imposibile.

            Să fie oare acesta un semn că a încetat credinţa în existenţa unui tărîm al fantomelor ? să fie un semn că invocarea sufletului este o chestiune care aparţine trecutului ? nu neapărat. Singura concluzie pe care o putem trage din multiplicitatea actualelor reprezentări ale lumii de apoi, este aceea că noi trăim într-o stare de avansat pluralism al acelor lumi. Prin science fiction, aceste aceste reprezentări au ajuns la o expansiune fără precedent, fără să fie corelate cu vreo viziune fundamentală asupra lumii. Într-adevăr, chiar şi universul lui Isaac Asimov, care este printre cele mai “clasice” şi coerente, se vădeşte uneori imprevizibil şi poate rezerva întîlniri cu dimensiuni invizibile. Oricare ar fi convingerea noastră despre univers, un lucru pare să fie sigur : doar puţini dintre noi mai împărtăşesc încă rudimentara ipoteză a unui “suflet separabil”.  Alte modele mentale, mai sofisticate şi inspirate de cibernetică şi de inteligenţă artificială, le înlocuiesc pe cele vechi. Deşi, în multe cazuri, mai confundăm încă spaţiul  nostru mental cu spaţiul din afara noastră,  suntem din ce în ce mai înclinaţi să înţelegem că primul nu este mai puţin interesant decît cel de-al doilea şi că, în el pot avea loc tot felul de întîlniri misterioase. În orice caz, explorarea spaţiului nostru mental este abia la începuturile sale.

            În acelaşi timp, nici o credinţă veche referitoare la alte lumi nu a fost complet abandonată; fiecare are încă cel puţin un număr restrîns de adepţi. Psihoterapia recomandă explorarea universurilor imaginare în scopuri diverse şi în forme multiple, de la zborul în vis al lui Robert Desoille, pînă la interpretarea de tip Senoi, a viselor ( una dintre  farsele terapeutice ale secolului XX ). O tehnică terapeutică printre cele mai populare din mişcarea New Age este “regresiunea la vieţile trecute”, bazată pe o călătorie mentală care presupune peregrinarea în timp. Literatura New Age abundă în călătorii similare în alte lumi.

            Este puţin probabil că ne vom întoarce vreodată la certitudinile trecutului, care puteau fi liniştitoare, dar erau de regulă şi rudimentare. Minţile noastre vor continua să multiplice alte lumi fără limite, explorîndu-şi astfel propriile posibilităţi nelimitate.

Ioan Petru Culianu

Read Full Post »

Am fost întrebat de mai multe ori dacă am citit această carte a lui Ioan Petru Culianu. Da, am citit-o, dar nu am competenţa necesară pentru a o comenta sau recenza. De altfel, este atît de densă şi de plină de termeni foarte puţin cunoscuţi cititorului obişnuit, încît puţini sunt acei care  au înţeles tot ce spune profesorul Culianu, despre.

Cartea, a apărut la Polirom, în traducerea Gabrielei şi a lui Andrei Oişteanu, cu un cuvînt înainte de Lawrence E. Sullivan, în traducerea lui Sorin Antohi; eu deţin ediţia a treia, din 2007, din care voi reda concluziile de la final :

             Această carte este concepută ca o trecere în revistă pe criterii spaţio-temporale a călătoriilor în alte lumi şi de aceea ea nu ajunge la vreo concluzie anume. Cu toate  acestea, în ciuda varietăţii lor, majoritatea dacă nu toate tradiţiile studiate aici prezintă un număr de trăsături fundamentale comune. În primul rînd, este credinţa într-un “suflet liber”, care supravieţuieşte după moarte, ca o fantomă. Pe de altă parte, în anumite condiţii, acest suflet se poate separa de corp şi poate vizita lumea fantomelor. Unele dintre situaţiile în care se poate produce separarea sunt leşinul, visul, experienţele la limita morţii, stările de alterare a constiinţei prin intermediul halucinogenelor şi prin deprivare senzorială sau, dimpotrivă, prin bombardament senzorial.

            Şamanul este un specialist în separarea sufletului de trup şi, ca atare, poate funcţiona şi ca invocator de suflete.  Invocarea sufletelor este una dintre activităţile pe care le-am întîlnit, aproape constant,  în toate vechile tradiţii ale omenirii. Datorită vizitelor sale repetate în lăcaşurile fantomelor, şamanul cunoaşte cu exactitate geografia tărîmului morţilor; el poate să-l descrie şi adesea “pune în scenă” întîlniri cu morţii. Între descrierea Infernului de către un medium invocînd un suflet la Singapore, pe de o parte, şi aceeaşi descriere din Divina Comedie a lui Dante, pe de altă parte, este doar o diferenţă de discurs şi de teologie; ambele împărtăşesc ideea pedepsei infernale şi schema narativă a conversaţiei cu fantome familiare.

            Înseamnă oare aceasta că originea călătoriilor în lumea de dincolo trebuie căutată în şamanism ? Este mai rezonabil să credem că ea precedă cristalizarea complexului şamanic ca atare. De fapt, ar putea să aibă rădăcini paleolitice.

            Cum putem explica această continuitate, din toate timpurile străvechi şi pînă în zilele noastre ? Eeste inutil, în acest caz, să căutăm un model general de difuziune istorică. Deşi, inevitabil, credinţele s-au influenţat reciproc şi au fuzionat, toate tradiţiile umanităţii s-au dezvoltat în paralel, plecînd de la premise analoage. Rezultatul este o uimitoare unitate în diversitate.

            Diversitatea constă în numărul mare de tipuri de tărîmuri ale spiritului şi în genurile, adesea deconcertante, de delicte etice care sunt pedepsite sau de merite care sunt răsplătite în lumile morţilor. Însă ideea existenţei unor astfel de lumi, precum şi a pedepsei sau recompensei, este foarte larg răspîndită.

            Cu cît o religie este mai complexă, cu atît mai complexă devine lumea morţilor. În unele cazuri, noţiunea de “lume de dincolo” face obiectul unor interpretări extrem de sofisticate. În budismul tibetan, de exemplu, viaţa postumă, în ciuda faptului că apare drept concretă, este doar o altă creaţie a minţii. Cunoaşterea acestui lucru poate permite evitarea capacanelor din viaţa postumă şi părăsirea lumii. Într-un anume sens, avem aici de-a face cu noţiunea larg răspîndită de “a doua moarte”, care în budism reprezintă un scop important de atins, în timp ce în alte religii este considerată o soartă oribilă, împărtăşită de unii morţi fără noroc.

            Analizînd serii mai complexe ale călătoriilor în alte lumi aparţinînd aceleiaşi tradiţii, se pot trage concluzii tipologice. Astfel, de exemplu, rezultă că tradiţia evreiască prezintă un număr de trăsături constante, una dintre cele mai importante fiind aceea că personajul căruia i se arată alte lumi nu recurge la droguri şi nici la alte mijloace pentru a-şi provoca o viziune. Pur şi simplu, el zace adormit pe un pat, de regulă într-o stare de depresiune. (Luria de ex. n.m, tibi). Pe de altă parte, în tradiţia greacă vizitele în alte lumi  survin în stări la limita morţii sau ca urmare a incubaţiei, iar în tradiţia iraniană consumul de halucinogene face parte din scenariu. Apocalipsele paleocreştine nu sunt decît o continuare a modelului evreiesc, în timp ce, în Evul Mediu tîrziu, viziunile altor lumi sunt mult mai adesea provocate de experienţe la limita morţii, trăsătură care a devenit caracteristica exemplară a apocalipselor din secolul al XII-lea şi al XIII-lea.   (mîine, partea a doua)

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »