Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘curtea veche’

           “De cîte ori m-am întîlnit cu Jean Azevedo ?” … Să ne tot fi plimbat împreună de vreo cinci-şase ori; întîlnirea pe care ne-am dat-o anume ca să ticluim scrisoarea către Anne nu intră la socoteală … Ţin minte doar că Jean Azevedo îmi descria Parisul, prietenii săi şi ascultîndu-l, îmi imaginam un stat ideal, întemeiat pe o singură lege : SĂ DEVII TU ÎNSUŢI! … Aici eşti condamnată să minţi pînă îţi vei da duhul.” Ar fi înţeles oare Bernard, soţul său, aşa ceva ? Peste poate. Acesta era preocupat numai de propria sa persoană : “De picăturile acestea depinde sănătatea mea.” – îi tot spunea acesta Theresei.

            Există în viaţa oricui, un moment care îi poate schimba viaţa definitiv. Unii,  primesc şocul acelui moment cu calm şi acceptă schimbarea. Pe alţii,  posibilitatea schimbării îi sperie, îi face să şovăie, îi face îndelung meditativi, îi face să accepte fie şi numai tacit, gînduri care altfel nu i-ar fi vizitat poate, niciodată. Mai sunt şi aceia pe lîngă care astfel de momente trec nebănuite sau neştiute, dar nu era Therese o astfel de persoană. Chiar deloc.

            După ce familia reuşise să-şi impună punctul de vedere în faţa Annei, şi mai ales după ce Jean se reîntorsese la Paris, Therese înţelege brusc : ea nu mai reprezenta în faţa celorlalţi nimic altceva decît recipientul în care se plămădea viitorul moştenitor al domeniului. Atît şi nimic altceva. În aşteptarea naşterii viitorului copil, Therese începe să resimtă din ce în ce mai dureros liniştea de moarte vie în care era condamnată să-şi trăiască restul vieţii. Mai ales DUPĂ naştere, Therese înţelege că între ea şi familie nu mai există nici-un punct de convergenţă. Singurul eveniment cît de cît notabil, fusese un incendiu care mistuise cinci sute de hectare de pădure. Chiar şi soţul său are o existenţă perfect paralelă cu propria sa existenţă. Nimic altceva decît doctorii, vînătoare şi mîncare. Numai că acesta, se simţea din ce în ce mai rău. La un moment dat, starea sa a impus transportarea de urgenţă la spital. Unde adevărul, a ieşit la iveală. 

            “În sfîrşit, a venit şi momentul în care trebuie să privească în faţă fapta pe care a săvîrşit-o. Cum să-i explice lui Bernard ?”

            Lunga călătorie a reîntoarcerii acasă, ia sfîrşit. Cei doi sunt faţă în faţă. Se privesc. Se studiază. Therese ştie ce o aşteaptă : un discurs atent pregătit din timp, în care nici-un amănunt nu fusese neglijat. Şi face o încercare disperată : “ – Lasă-mă să plec pentru totdeauna, Bernard!” … “În clipa aceea, Bernard simţi din plin bucuria triumfului : în această seară a ajuns în sfîrşit să domine femeia care întotdeauna îl intimidase şi umilise; acum e rîndul ei să se simtă dispreţuită.” Şi mînios, izbucneşte : “ – Cum? Îndrăzneşti să ai o părere ? Să-ţi exprimi o dorinţă? Să taci! Să nu mai spui un cuvînt. De acum înainte eu vorbesc şi tu asculţi. Ai să te supui fără crîcnire hotărîrilor mele irevocabile.”

            Da, totul fusese hotărît. Therese va fi izolată într-o cameră pustie şi rece. Va ispăşi la domiciliu pedeapsa pe care ar fi trebuit să o ispăşească la închisoare. Nu va primi decît hrană rece, vin şi ţigări. Cărţi ? Exclus !!! În acest fel, onoarea familiei va fi salvată. Aparenţele păstrate. Va fi scoasă la slujba duminicală şi vor face săptămînal vizita obişnuită la tatăl ei. Atît. El nu va locui împreună cu ea. Are prea multe griji cu afacerile familiei. Singurul eveniment la care ea, Therese, va participa, va fi nunta Annei. Eventual dacă va fi cazul, la înmormîntările membrilor familiei. Atît şi nimic mai mult ! Şi nici cu fetiţa lor nu se va mai putea vedea. Cine ştie dacă nu cumva după tată nu ar fi urmat copilul ca să-i rămînă ei toată averea ?

            Uluită, Therese nu reacţionează. Va să zică imbecilul acesta credea că încercase să-l ucida pentru avere. De prisos să-i mai explice acestui munte de răceală riguroasă ceva. Pe Therese o încearcă un gînd ciudat : nu cumva valoarea individuală a unui ins oarecare, este mult supraevaluată ? Ce ar fi avut lumea de pierdut dacă ar fi reuşit să-l omoare pe Bernard otrăvindu-l pînă la capăt ? Sau, ce ar avea lumea de pierdut dacă ea însăşi şi-ar pune capăt zilelor acum ? Ce mai are ea de aşteptat de la viaţă, mai ales, acum ? Nu cumva chiar vorbele lui Jean despre libertate erau o iluzie şi nimic mai mult ? Therese nu mai  are altceva de făcut decît să fumeze, să fumeze, să fumeze şi să se tot întrebe. Uneori să bea. Rar, mai şi mesteca în silă nişte hrană rece. Slăbeşte îngrozitor. Este mai palidă decît însăşi moartea. Deseori nici măcar nu mai părăseşte patul. Lîncezeşte. Este oare învinsă ?

            Apropiindu-se ziua nunţii lui Anne, Bernard vine să o viziteze. Cînd vede în ce hal ajunsese Therese este şocat! Cum putea să o arate lumii în acest hal pe soţia sa legitimă ? Peste poate. Anne este şocată la rîndul său : “- Cum se poate, Therese, să nu mă întrebi nimic despre fetiţa ta ? – Ai dreptate, Anne. Povesteşte-mi despre ea …” Bernard devine brusc înţelegător. Regimul detenţiei lui Therese este simţitor îmbunătăţit. Primeşte dreptul de a lua masa în salon. Bernard stă de vorbă cu Therese. Aceasta, visătoare, îi povesteşte ce ar fi vrut ea să facă dacă ar fi fost liberă. La Paris …

            Şi minunea se produce. Bernard, hotărăşte să meargă cu ea, cu Therese, la Paris. Stau de vorbă ca pe vremuri. El, chiar încearcă să afle motivul real al tentativei de crimă. “- Nu mai crezi că averea este motivul ? – NU!” Therese îi povesteşte cum îl lăsase să ia din neglijenţă doza dublă de medicament. Apoi … Apoi … Ei, da! Apoi o făcuse cu bună-ştiinţă. Ea îi dubla doza. Bernard nu ştie ce să mai creadă. Mintea sa simplă nu cuprinde astfel de fineţuri. Şi brusc se hotărăşte : o va lăsa să locuiască la Paris. Îi va trimite lunar partea ei din cîştigul familiei. Condiţia ar fi fost să nu facă vîlvă. Să traiască liniştită şi neştiută. Să îşi reia numele de fată şi să intre în anonimat. Altfel … Altfel cătuşele ar fi aşteptat-o. Dovezile crimei încă mai existau. Iar faptele de acest tip nu se prescriu. E limpede ?

            “Therese rămase multă vreme cu ochii la picătura de porto din paharul lui Bernard, apoi se uită la trecători.” Încet, începe să înţeleagă că în sfîrşit, îşi cucerise libertatea.

             Ce va face Therese cu libertatea sa, autorul nu ne mai spune. Fiecare poate să-şi închipuie, CE VREA !

BLOGUL ZILEI : http://incertitudini2008.blogspot.com/

Read Full Post »

             “Avocatul deschise o uşă. Ceaţa de afară pătrunse în coridorul dosnic al Palatului de Justiţie, unde se găsea Therese Desqueyroux, care simţi pe obraz boarea ei umedă şi o trase adînc în piept … – Dosarul a fost închis !”

            Afară,  Therese este aşteptată de tatăl său, care fără măcar să o bage în seamă, îl chestionează pe avocat “- S-ar putea să mai avem vreo surpriză ? – Nici gînd! Le-am tăiat apa de la moară.” Da, afacerea fusese muşamalizată. Erau prea multe lucruri în joc. Tatăl Theresei nu putea să-şi rişte cariera de politician, iar renumele familiei nu putea fi terfelit de o afacere sordidă. Pe timpul anchetei, Therese se mutase în casa tatălui său. Acum, era nevoită să ia calea întoarsă, în provincia unde viaţa sa lîncezea alături de un soţ obtuz, preocupat numai de mersul afacerilor cu răşină de pin şi de vînătoare.

            “Acum, cînd coşmarul se terminase, Bernard şi Therese ce vor mai avea să-şi spună unul altuia ?” Greu de răspuns ! Norocul Theresei era că drumul de întoarcere era destul de lung şi avea timp să-şi pună gîndurile în ordine. Cum ajunsese aici ? Era ea o criminală ? Cum eşuase viaţa sa într-un orizont cenuşiu şi fără nici-o speranţă ? Văzuse ea în moartea soţului său o cale eliberatoare ? Era acesta momentul să-şi părăsească soţul şi să-şi recapete libertatea mutîndu-se la părinţii săi ? “- Nu cumva ai înebunit de-a binelea ? Tocmai acum să-ţi părăseşti bărbatul ?” – o repezise tatăl ei, furios. Trebuia să se întoarcă acasă şi să-şi continue viaţa de parcă nu s-ar fi petrecut nimic, “pînă la moarte! Înţelegi ?”. Onoarea familiei era mai presus de orice.

            Therese plonjează adînc în propria sa viaţă de pînă la căsătorie. În ţinutul mlăştinos unde se născuse, două familii încă mai locuiau pe domeniile moştenite de la strămoşii lor. Familia Theresei şi familia lui Bernard. Domeniile erau învecinate şi toată lumea se aştepta ca prin căsătoria tinerilor, cele două domenii să devină unul singur. Singura prietenă din copilărie pe care Therese o avea, era sora mai mică a lui Bernard, o fată naivă care fusese crescută şi educată de călugăriţe. De-abia în timpul liceului înţelesese Therese că ea, nu era aidoma colegelor sale. Nu era deloc atrasă de micile drame care marchează viaţa oricărui adolescent. Cu superbie, ea, Therese urmărea parcă un ideal numai de ea ştiut. Ce ideal ? Greu de spus. Foarte greu. Pe atunci şi pe acolo, fetele nu aveau idealuri. Se năşteau, urmau o şcoală, se măritau, făceau un copil sau poate doi, îi creşteau, îmbătrîneau, şi la ceasul sorocit de Dumnezeu se mutau din lumea asta.

            Bernard era un tînăr serios, care studia la Paris şi nu venea acasă decît pe durata sezonului de vînătoare de porumbei sălbatici. Ştia că trebuie să fie mai bine instruit decît viitoarea sa soţie, care era recunoascută ca fiind vestită pentru inteligenţa sa, şi era şi cam emancipată. Therese zîmbeşte amintirii spunîndu-şi : “Ce-i drept, era mai civilizat decît majoritatea tinerilor cu care aş fi putut să mă mărit.” De ce se căsătoriseră cei doi ? Din inerţie se pare. Aşa era obiceiul locului.

            Odată studiile terminate, Bernard se mută la moşie şi trăieşte fericit. Mîncarea, vînătoarea, afacerile şi uneori, nopţile petrecute cu Therese pentru că “trebuie să ne grăbim să avem un copil, ca să scăpam de grijă” , erau toate preocupările sale. Therese citeşte, citeşte, citeşte şi fumează. Ce altceva mai are de făcut ? Uneori, mai venea Anne – sora lui Bernard şi mai petreceau cîte o după-amiază placută, împreună. Ba, odată, Bernard o dusese la Paris şi cinaseră într-un restaurant luxos. “Sper să nu laşi nici-o firimitură în farfurie, spusese acesta, nu vezi cît de scump este totul pe aici?”

            Pe neaşteptate, Therese primeşte nişte scrisori de la Anne. Aceasta, se îndrăgostise de un tînăr cam sărăcuţ şi cam bolnav. Familia era evident, scandalizată. Altul era alesul familiei pentru ea. Un tînăr de familie bună. Anne îi cere ajutorul : să vorbească cu iubitul ei şi să-l asigure că va aştepta pînă la majorat numai pentru a putea fi cu el. Ea nu mai putea să comunice cu el. Fusese sechestrată în casă şi scrisorile îi erau  oprite. Bernard, anunţat şi el de familie despre toana sorei sale, o roagă pe Therese să încerce să-i scoată puştoaicei, gărgăunii din cap.

            Therese încearcă să facă aşa cum credea ea că este mai bine. Îl vizitează pe tînăr. Află stupefiată că acestuia nici prin cap nu-i trecea să se încurce cu Anne pentru toată viaţa, el nu făcuse decît să-i deschidă puştoaicei ochii asupra frumuseţilor iubirii, dar fără să meargă pînă la capăt, şi asta nu pentru că Anne s-ar fi opus ci, pentru că el nu o voise. Lămurită, Therese încearcă să-i deschidă ochii cumnatei sale. Nu reuşeşte decît să mai capete un duşman. Anne îi reproşează că a trădat-o şi s-a dat de partea familiei. Degeaba încearcă să îi explice Therese că acel tînăr nu căutase să-i ofere decît un mijloc de evadare din cenuşiul cotidian, o cale de refugiu în visul unor delicii pe care numai libertatea ţi le poate oferi. Libertatea deplină, nu jugul unei căsnicii. Degeaba vorbeşte Therese.

            Bernard se îmbolnăveşte şi doctorul îi prescrie o reţetă pe bază de valeriană. Pare destul de voinic dar, tratamentul se prelungeşte. Într-o seară, Bernard uită că îşi luase doctoria şi o mai ia o dată. Doza dublă îşi face efectul imediat : Bernard începe să verse şi să tuşească violent. În timp ce îl ajuta să îşi revină, Therese se întrebă : oare de ce nu îl avertizase pe soţul său, că îşi luase medicamentul DEJA ?

Read Full Post »

           “În douăzeci şi unu de ani nu anulasem niciodată un dineu din cauză de deces. Nici al mamei mele. Nici al lui Ramos … Al doilea dineu rămînea stabilit, şi un toast pentru bietul Abel se va adăuga la ritualul grupului reînviat”. Următorul dineu avea să se ţină tot la Daniel acasă, iar principalul fel avea să fie paella. O paella cu totul specială, cu ingrediente exotice. Felul preferat de Andre, în contuil căruia se ţine acest dineu. Şi care evident revendică porţia suplimentară şi o devorează extaziat.

            A doua zi, primesc vestea. Andre murise în timpul nopţii. Infact. Membrii Clubului intră la bănuieli. Simple coincidenţe ? Dar dineurile merg înainte. La următoarea reuniune, se va servi ca fel principal  canard a l’orange. Înainte ca Lucidio să înceapă să le servească uluitoarele sale preparate, membrii Clubului fac presupuneri : cel care va fi dat morţii, este ales în ordine alfabetică şi otrăvit cu ultima porţie din felul său preferat; sau, moare cel care este lacomul zilei; sau, sunt cu toţii nebuni, pentru că morţile n-au nicio legătură cu dineurile. “Oricum, spune Joao, astăzi vom afla”.Şi au aflat : Joao murise în cursul nopţii. Infarct.

            Teoria cu moartea în ordine alfabetică este spulberată; în acest caz, ar fi urmat Daniel. Ori moare lacomul zilei, ori sunt nebuni cu toţii. O întrebare mijeşte în capul povestaşului nostru : “-  De ce ne otrăveşte ? – Ai pus întrebarea greşit, spune Samuel. – Care-i întrebarea corectă ? – De ce ne lăsăm otrăviţi?”

            Daniel află de la Samuel că povestea cu peştele fugu şi cu solzul de identificare a Membrilor acelui club de candidaţi la sinucidere este inventată. Are şi el un solz din acela, cumpărat de la un bazar oarecare din Japonia.

            Departe de a încerca să oprească nebunia asta sinucigaşă cu dineurile, membrii Clubului hotărăsc să continue ceremoniile astea care au devenit aproape macabre. În primul rînd pentru că nimic nu poate egala regalul unui ospăţ pregătit de Lucidio. Apoi, pentru că deja ar fi incorect faţă de prietenii lor deja morţi. Şi pînă la urmă ce, este puţin lucru să ştii cu precizie cînd urmează să mori şi să te pregăteşti pentru acest ultim eveniment ? În pofida oricărui calcul de bun simţ, în pofida protestelor familiilor lor, prietenii merg senini în continuare la dineuri şi mor rînd pe rînd.

            Un membru al Clubului, mare amator de ciocolată o face pe detectivul. Şi află lucruri uluitoare! Lucidio locuieşte în casa prietenului lor Ramos, cel care murise de sida, iar Samuel, îl vizitează frecvent, fără să le spună acest lucru şi lor. E o conspiraţie între cei doi ? Interogat de Daniel, Samuel este nevoit să admită. DA! Cei doi se cunoşteau dinainte. DA! El îl otrăvise pe Ramos la cererea acestuia iar Lucidio aflase şi voia să-l pedepsească. Ucigîndu-i prietenii? DA! Pentru că erau complici cu toţii. Şi de ce îl laşi ? Am vrut să văd dacă va merge pînă la capăt iar acum, este deja prea tîrziu.

            Soţia lui Abel este hotărîtă să anunţe autorităţile. Nu apucă. Moare de infarct. Daniel primeşte vizita unui ins pe care nu îl cunoştea. – Domnule inspector, ştiu ce vreţi să mă întrebaţi. În casa mea, NU a fost otrăvit nimeni. – Nu mă numesc Inspector ci, Spector şi reprezint un club care ar avea nevoie de serviciile dumneavoastră. Dar, mai este vreme. Nu se grăbeşte nimeni.

            Ultimul dineu. Samuel şi Daniel se uită unul la celălalt. Lucidio îl întreabă pe Samuel : – Eşti sigur că nu vrei ultima banană prăjită ? – Fie a spus Samuel. După opt minute, avea să moară în chinuri.

            La priveghiul lui Samuel, nu sunt prezenţi decît Daniel şi Spector. Acesta se destăinuie în afîrşit : reprezenta un grup de oameni dispuşi la o “retragere orgiastică”, la o “euthanasie festivă”, la o “apoteoză compătimitoare”; oameni bolnavi incurabil, dispuşi să moară “cu exces de mîncare bună, exces de sex, exces de ce le face plăcere”. Persoane care evident, ar plăti aceste servicii cît se poate de generos. Derutat, Daniel îl sună pe Lucidio şi îi transmite propunerea lui Spector. Ce părere avea ? “A sugerat să-l invităm la cină şi să vorbim despre propunerea lui, mîine. Şi a spus : – În fond, încă nu ţi-am făcut un gigot d’agneau”.

           Plus de asta, trebuia ca cineva să scrie şi această carte, nu ? Pentru că întrebarea tulburătoare este : dacă nu putem decide intrarea noastră în viaţă ci, cel mult intrarea altora, putem decide cînd va părăsi această viaţă cineva, indiferent dacă  este vorba despre noi sau despre alţii ?

Blogul zilei     http://zambetesiperle.wordpress.com/

Read Full Post »

            “Lucidio nu este unul dintre cele 117 nume ale diavolului şi nici eu nu l-am invocat cu destulă asiduitate ca să ne pedepsească. Atunci cînd am pomenit prima dată de el grupului, cineva a spus : Inventezi! dar sînt absolut inocent în măsura în care poate fi inocent un autor”. Dacă un autor este sau nu inocent este un lucru absolut secundar. Cel mai important lucru, este că un autor este un constructor de lumi chiar dacă imaginare. Vrem sau nu vrem, ne place sau nu, autorii şi lumile lor minunate ne influenţează viaţa,  mult mai mult decît credem.

             Se spune că foarte rar reuşesc fiii de oameni celebri să iasă din conul de umbră lăsat de strălucirea părinţilor.  Nu este şi cazul  lui Luis Fernando Verissimo.

            Daniel, cel care ne povesteşte întîmplările din această carte spune cu o ironie amară : “Povestirile poliţiste sunt căutări plicticoase ale unui vinovat, cînd este evident că vinovatul este acelaşi : autorul”. Iar autorul conchide : “Lăcomia este singurul păcat cu urmări fizice inevitabile. Cauzează supraponderabilitate şi blochează arterele, Astfel, este singurul păcat care trebuie luat în serios”.

            Chiar! Este plăcerea gastronomică un păcat de moarte ? Sunt gurmanzii şi gurmeţii de condamnat? Greu de dat un răspuns la întrebările acestea, dar dacă ar fi să răspund eu, aş spune hotărît, NU! De aceeaşi părere este şi Daniel, un supraponderal  simpatic, bun de nimic, neîndemînatic şi în stare să strice orice atinge, care este pur şi simplu mituit de tatăl său cu sume considerabile, numai pentru a sta departe de afacerile familiei. Ce poate să facă un biet om bogat ? Evident, să-şi toace averea în mod cît mai plăcut! Împreună cu mai mulţi prieteni din copilărie, întemeiază un aşa numit Club al Chifteluţelor, alcătuit întotdeauna din zece membri. Timp de zece luni pe an, fiecare dintre ei era gazdă şi se străduia să-şi uimească prietenii cu cîte un dineu special. Asta se petrecea, iată, de 21 de ani neîntrerupţi. Pînă de curînd, cînd o moarte necruţătoare, l-a răpit pe unul dintre ei. Ramon, murise de sida. Restul, nu prea mai aveau chef să se mai întîlnească. La ultima lor întrunire, chiar izbucnise o ceartă absurdă între femei. Clubul Chifteluţelor era deci, în pragul destrămării.

            Exact în acest moment intră în scenă Lucidio. “- Singurul om din emisfera occidentală care are aşa ceva. – Ce-i asta ? – Un solz de fugu. Sînt membru al unei societăţi secrete care se reuneşte o dată pe an la Kushimoto, în Japonia, ca să mănînce fugu proaspăt pescuit”. Se spune că dacă peştele fugu nu este corect tranşat, carnea sa devine veninoasă şi ucide în cîteva minute. Pregătirea unui bucătar specialist în fugu durează trei ani, iar la capătul acestora, zece elevi prepară fugu pentru zece voluntari. Elevul care greşeşte, repetă anul, iar procentul de reuşită este de şapte din zece. Totuşi, lista de aşteptare este atît de mare, că se întinde pe ani întregi. “- Păi atunci de ce … – Nu există nimic pe lume care să semene cu savoarea unui fugu crud, Daniel. Iar plăcerea de a mînca fugu e întreită de riscul morţii … Poţi să mănînci fugu normal, în Japonia, preparat de maeştri cu risc minim … dar la Kushimoto, … se mănîncă fugu cu posibilitatea reală de a nu supravieţui primei înghiţituri”. Aici, eu mă retrag. Nu vreu o astfel de experienţă, fie el acest fugu oricît de bun. Dar nu despre fugu este vorba mai departe.

            Daniel, descoperă că Lucidio este un bucătar incredibil de bun. “Prajită doar pînă la punctul perfecţiunii pe dinafară, umedă pe dinăuntru, lăbărţîndu-se pe farfurie cu consistenţa unui nectar al zeilor”. Daniel, are parte de prima sa omletă care îşi merită numele. Lucidio îl va ajuta deci, să repună Clubul pe picioare. Niciunul dintre prietenii săi nu va rezista în faţa măiestriei de bucătar a acestuia. Ca să nu mai fie certuri, nu vor mai chema şi femeile, iar reuniunile, se vor ţine numai la Daniel acasă, acesta nefiind însurat după ce îl părăsiseră cele trei foste soţii. La prima reuniune va pregăti şi “gigot d’agneau”  preferata sa? “– Nu, asta rămîne pentru sfîrşit”.

            Primul dineu este deja anunţat. Membrii Clubului se lasă greu convinşi, dar Abel, cînd aude de boeuf bourguignon, nu poate să reziste. Citind meniul trimis de Lucidio tuturor, toţi cei zece îşi anunţă sosirea. Gustînd preparatele, toţi exclamă în extaz : “Omul ăsta este un geniu!”, iar Abel, în contul căruia şi era oferit dineul, exclamă de mai multe ori “Dumnezeule Mare”, iar la final a declarat solemn “Acum pot să şi mor” stîrnind rîsete. Grupul se reconciliase. La finalul reuniunii, Lucidio vine din bucătărie şi anunţă că a mai rămas o porţie; o vrea cineva ? Toţi sunt ghiftuiţi dar Abel, nu rezistă şi devorează porţia. A doua zi, prietenii primesc stupefiaţi vestea morţii sale. Infarct.

Read Full Post »

            Tot de la BOOKFEST 2010 am cumpărat printre altele o carte a unui autor despre care nu ştiam nimic, Luis Fernando Verissimo. Titlul cărţii, m-a atras : Clubul îngerilor. Editura Curtea Veche este una dintre preferatele mele alături de Polirom, Humanitas, Art, Herald şi alte cîteva. Cele cîteva referinţe de pe copertă şi de pe pagina de gardă, m-au convins.

            Autorul, s-a născut în 1936 la Porto Alegre, capitala statului brazilian Rio Grande do Sul, ca fiu la celebrului romancier Erico Verisimo. “O carieră care astăzi uimeşte Brazilia. Luis Fernando Verissimo a ajuns tîrziu la scris – dar după aceea nu s-a mai oprit … A publicat în multe periodice, cărora pînă şi el le-a pierdut numărul. Povestirile şi cronicile lui au fost adunate în volume care se află mereu pe lista bestsellerurilor. Scrie pentru televiziune. După cronicile lui s-au făcut adaptări pentru teatru şi cinema. A scris şi romane. Ah, da, mai şi desenează, cîntă la saxofon într-un ansamblu de jazz, pe scurt : multiple talente. Sau dacă vreţi, feţele multiple ale unui talent nesecat” – Moacyr Scliar. Icaro Brazil.

            Clubul Îngerilor, apărută în 1998 şi publicată la Curtea Veche în 2005, a fost selectată drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului, a fost tradusă în mai toate limbile vorbite în Europa şi nu numai. Foarte pe scurt, un grup de zece prieteni se întîlnesc lunar, la un dineu. Amatori de viaţă bună, se întrec în a-şi delecta companionii cu delicatese. La un moment dat, unul dintre ei, moare. De Sida. Se va destrăma Clubul ? În momentele în care grupul celor zece trece prin disensiuni, apare un personaj straniu, Lucidio. Bucătar desăvîrşit, el ştie gusturile fiecăruia dintre cei zece şi pregăteşte cîte o masă.
            Dar, cei zece încep să moară. Coincidenţă ? Asasinate în serie ? atmosfera seamănă întrucîtva cu cea din “Zece negri mititei”. Interesant este faptul că deşi autorul te lasă să întrevezi deznodămîntul, interesul nu dispare pe măsură ce te apropii de finalul cărţii. Parcă tot aştepţi ca implacabilul să fie totuşi în final evitat. Cartea este străbătută de un umor fin, aproape de sarcasm şi are nenumărate accente filosofice. De procurat şi de citit.

Blogul zilei  http://turnofftheglory.com/blog/

Read Full Post »

            Vestea bună este că a început; vestea mai puţin bună este că în prima zi, cele două ore pe care le-am petrecut acolo, au fost mai degrabă marcate de absenteism. Edituri mai puţine decît în anii precedenţi, dar cele prezente au venit cu o ofertă de carte bogată, variată, cu multe reeditări dar şi cu noutăţi. Public relativ puţin. Nici-un stand vizitat de mine, nu avea mai mult de patru-cinci vizitatori simultan. Poate fiind numai prima zi, cititorii aşteaptă sfîrşitul săptămînii, în care lansările de carte vor fi mai numeroase.

            La cîteva edituri, şi n-am să le numesc din politeţe, vînzătorii habar nu aveau ce cărţi sunt pe rafturi. La întrebarea clasică, ‘aveţi cartea …’ o ridicare din umeri şi o privire goală mi-au adus aminte de vremurile vechi, în care răspunsul standard era ‘avem numai ce se vede’. Celor tineri nici nu le vine să creadă că pe vremea aceea, rafturile erau cel mai adesea, pur şi simplu, goale. Se contează prea mult totuşi, pe autoservire. În fine. Am întîlnit şi vînzători de carte bine informaţi, care mi-au spus titlul unor cărţi, numai după o descriere sumară. N-am să spun nici numele acestor edituri, pentru simetrie.

            Preţurile sunt în nota cunoscută iubitorilor de carte, nici mai mari, dar nici mai mici ca de obicei. Peste tot reducerile de pînă la 30 % te îmbie la cumpărat. Şi evident că lista cărţilor care costă numai 5, 7, 8, 10, sau 15 Ron, este bine garnisită cu titluri diverse, de la cărţi de specialitate la cărţi foarte valoroase, dar apreciate numai de un public de nişă.

            La un stand, Grigore Cartianu perora cam bîlbîit despre o carte; tot despre rezistenţa la ceauşism; rezistenţă sublimă, dar aproape inexistentă; nu m-am oprit. La uşa salonului destinat invitatului special, Spania, un cerber mi-a barat drumul hotărît : – fără invitaţie, accesul este permis numai după ora 14. – Dar este 13, 45. – Nu contează. Reveniţi după ora 14. Poate am sa revin sîmbătă, mi-am spus în gînd, destul de înciudat. Am cumpărat numai şapte cărţi, deşi am ochit lejer cărţi pe gustul meu, care ar fi umplut vreo şapte valize. O să mai cumpăr cîte ceva, sîmbătă sau duminică.

            La plecare, am aruncat o privire la TIBCO. M-am mai relaxat niţel : nici tîrgul bunurilor de consum nu avea prea mulţi vizitatori. Criza muşcă din toate categoriile de amatori de tîrguit, nu ? Iar pentru că accesul la Bookfest este gratuit, cu banii astfel economisiti, poţi să înfuleci la repezeală cîţiva mititei şi o bere, sau, mă rog, un suc pentru şoferi. Pînă duminică, poftiţi la Bookfest vă rog. Merită !

Read Full Post »

Ştiu destul de puţine lucruri despre Carlos Fuentes şi n-am de gînd să “mă dau pe goagăl” vorba unui ilustru agramat, ca s-o fac pe deşteptul. (numesc ‘a şti ceva’ , de-abia după ce parcurg cîteva cărţi de, sau despre un autor). Aşa că voi cita de pe pagina de gardă a acestui volum, la care fac referire. Precizare : nici această postare nu este o recenzie; nu este decît un pretext de discuţii pe teme extrem de actuale, surprinse magistral de acest autor, în această carte. Este dacă vreţi o invitaţie la lectura unei cărţi foarte interesante !

 “Carlos Fuentes, una din vocile cele mai proeminente ale literaturii mexicane contemporane, s-a născut în Panama la 11 noiembrie 1928. Fiu al unei familii de diplomaţi, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în diferite ţări, îndeosebi Statele Unite şi Chile. A primit numeroase premii literare, printre care premiul Cervantes în 1987 şi premiul Principe de Asturias în 1994. Opera sa, cuprinde romane, proză scurtă şi eseuri. (aici sunt enumerate 27 de titluri – din care din motive de spaţiu nu am să amintesc decît de “Todos los gatos son pardos” tradusă în România sub numele “toate pisicile sunt negre”, pe care mi-a recomandat-o un amic al acestui blog).”

 Cartea la care voi face referire, publicată în 2002 era în momentul apariţiei în româneşte în 2004 la editura Curtea Veche, ultima carte scrisă de acest autor extraordinar. Cartea, deşi catalogată drept ficţiune, acţiunea fiind plasată undeva în orizontul anilor 2020, este în foarte mare măsură absurd de realistă. Dezvăluie brutal, adevăratele iţe care se leagă şi dezleagă în spatele uşilor închise, la cel mai înalt nivel, pentru cucerirea puterii în stat. Puterea supremă este desigur, “jilţul vulturului” , care simbolizează fotoliul de preşedinte în politica mexicană. De ce şi-a plasat autorul acţiunea în Mexic, nu ştiu, dar presupun că a preferat această ţară, pentru că este un simbol al culturii din America Latină, cultură distrusă aproape integral, de către ‘omul alb’. Iar întreaga cultură  de tip nou a acestei entităţi geografice, este plasată sub semnul  a două singurătăţi : “ cea a tatălui venit de peste mări, conqistadorul, şi cea a mamei violate de acesta, la chingada. În paginile cărţii defilează o pleiadă întreagă de personaje, aproape în exclusivitate de rang înalt ; actuali sau foşti miniştri, actualul preşedinte şi cîţiva foşti preşedinti cu influenţă politică mai mare sau mai mică, plus arivişti aflaţi în bloc-starturi pentru a se lansa în cursa politică. Toţi, mînaţi de un singur ţel : “la noapte, voi dormi în patul celui învins”!

Se ştie bine că în politică nu trebuie să rămînă nimic scris, compromiţător. [ avem şi noi pe plan local, exemplul cu bileţelul adresat de un PM unui preşedinte, pentru intervenţia la un MJ în favoarea unui puturici ] . De aceea, autorul a recurs la ficţiune : drept represalii pentru o anume atitudine politică, într-o anume problemă regională a Mexicului, SUA ( cine altcineva ? ), întrerupe legăturile cu satelitul care asigura comunicaţiile. Evident, TV, radio, telefon, internet, etc, nu mai funcţionează. Scenariu coşmaresc ! De aceea, personajele cărţii sunt obligate să încalce prima lege a politicii : “ nu trebuie să laşi nici-o mărturie în scris”. Drept urmare, întreaga acţiune a cărţii se desfăşoară pe parcursul a 70 de epistole de diferite lungimi, în care autorul, cu o ingeniozitate remarcabilă ţese o reţea de intrigi, lovituri şi contra-lovituri, suspans, amoruri împărtăşite sau nu, trădări atît în politică dar şi în dragoste, amantlîcuri clandestine, chiar şi cîteva accente de roman poliţist. Extraordinară carte ! îţi spui chiar din momentul în care o începi; şi aşa şi E! pînă la final.

Dacă pe parcursul lecturii te întrebi permanent, dacă ceea ce citeşti, nu este chiar purul adevăr despre lupta personajelor politice pentru putere, are în final autorul grijă să romanţeze întreaga acţiune, plasînd-o sub semnul imposibilului : evident nu poţi să crezi că adevăratul personaj principal, aflat tot timpul sub reflectoare, dar de fapt foarte bine ascuns în intenţii, putea să prevadă evoluţia în timp a unor personaje pe o durată de zeci de ani. Adică autorul îşi ia măsuri de precauţie, plasînd întreaga acţiune, sub semnul ficţiunii.

Chiar de la prima epistolă, una dintre protagoniste, îl avertizează pe proaspătul învăţăcel, nou intrat în politică : …” mi-am organizat viaţa spre un singur ţel : să fiu politică, să fac politică, să mănînc politică, să visez politică, să mă bucur şi să sufăr politică. Acesta-i felul meu de a fi. Vocaţia mea”. Acesta, elev sîrguincios, parcurge toţi paşii necesari pentru a se blinda cu arta machiavelică a deplinei maturizări politice. Îşi sapă rivalii, organizează răpiri şi chiar un omor, corupe, se întîlneşte cu personaje malefice despre care se aude şi se ştie ce influenţă enormă ( mai ) au, îşi îngroapă adînc orice scrupul, minte cu neruşinare şi inventează vini imaginare oricărui nevinovat ce îi stă în cale.[parca ne sunt familiare lucrurile astea, nu e aşa ?] Sigur că în final, va reuşi să ocupe “ jilţul vulturului”, numai că de-abia ajuns acolo, încep adevăratele sale probleme. Fusese avertizat : “ Partea proastă la tine […] este că vrei ca harta şi teritoriul să coincidă. Uite ce îţi recomand, tu trăieşte liniştit în centrul hărţii şi lasă teritoriul să fie cultivat de mandatarii corupţiei […] Te vor răstigni că pozezi în mîntuitor … Nu distruge sistemul. Faci parte din el. Bun sau rău, nu avem altul. Cu ce o să-l înlocuieşti?”  [ Iar vă întreb : sună cunoscut, nu e aşa ?]

Printre lecţiile de politică pe care eroul nostru trebuie să şi le însuşească, mai este una foarte importantă. Şi anume, că toate partidele sunt formate din oameni …”cinstiţi, atunci cînd se află în opoziţie. Cum ajung la guvernare, fraternizează şi se dau pe brazdă dupa vechiul nărav ”  Şi asta pentru că “cine trăieşte în afara bugetului ( de stat, subl. mea, tibi ), trăieşte greşit!” În organigrama guvernamentală, există chiar şi un ministru de stat al locuinţei. Acesta, “ n-a construit decît o casă : A LUI  ! Eficienţa maximă a unui aghiotant, este atinsă atunci cînd “ şeful, l-a întrebat pe X ‘cît este ceasul ?’ iar acesta a răspuns : ‘cît doriţi dumneavoastră să fie, domnule Y!

Pe parcursul cărţii întîlnim atîtea situaţii cunoscute nouă, că uneori mă întreb dacă autorul nu s-a inspirat pentru această carte, din iubita noastră ţărişoară. Nimic nu lipseşte. Nici vînzarea la preţ de fier vechi a unor industrii, nici încredinţarea la preţ de nimic a rezervelor de petrol, nici schemele piramidale de jaf, nici intenţia fiecărui preşedinte de a schimba constituţia, nici bătălia pentru dosare, NIMIC !

Despre Mexic, Alexander von Humboldt ( geograf german 1769 – 1859 ) a spus prin 1800 “ Mexicul e un cerşetor care stă pe un munte de aur”!  despre noi, oare cine a spus “ munţii noştri aur poartă, noi …” ? Şi mai trebuie ca personajul nostru să înveţe temeinic o lecţie :“ într-o povestire poliţistă, nu aflăm decît la sfîrşit cine e criminalul. În schimb, în Mexic, indiferent cine e criminalul, victima e mereu ŢARA !”

 Teoremă : Un politician sărac e un sărman politician.

Corolar .  Pentru păstrarea obiceiurilor, să încălcăm legile.

Read Full Post »