Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘daca intr-o noapte de iarna un calator’

Orice carte are în mod firesc, un final. Unele cărţi s-au lipit de pana autorului şi nu se desprind decît după mai multe volume. Unele curg ca un roman-fluviu. Dar toate au un final. Unele au un final aşteptat, altele un final anunţat, bănuit, sau surprinzător. Cartea lui Italo Calvino, are mai multe finaluri. Unul anunţat de autor, dar zece dintre aceste finaluri aşteaptă răspuns de la fantezia fiecărui cititor în parte; cititorul care citeşte cartea, nu Cititorul din carte. Fiecare cititor este invitat să aleagă cum doreşte continuarea celor zece incipituri. Eu am ales altceva. Am ridicat mănuşa celor zece incipituri şi v-am arătat-o. Nu prea am ce să vă mai spun despre această carte. Decît că este una dintre cărţile de care te desparţi cu greu. Parcă n-ai mai vrea să se sfîrşească. Lumea este aşa cum ne-o închipuim fiecare dintre noi. Încurcată, complicată, cu şefi şi subalterni, ministere, şcoli sau magazine. E suportabilă totuşi pentru că există bibliotecile. Publice sau personale. În cărţi găseşti poveşti de viată, eroi care îţi stîrnesc fantezia, personaje care te alină, mituri care te cufundă în mister. Umberto Eco spunea – citez aproximativ – că un Necititor trăieşte o singură viaţă; cei care citesc, trăiesc viaţa tuturor personajelor din cărţile citite. Ajuns la bibliotecă, Cititorul încearcă săşi amintească ce carte ceruse şi nu reuşise pînă la urma sa o găsească. Nu mai ştia titlul. Nu mai ştia nici autorul. Tot ce-şi mai amintea, era o propoziţie stranie : „Dacă într-o noapte de iarnă un călător, În afara localităţii Malbork, indu-se de pe o coastă abruptă, Fără a se teme de vînt şi ameţeală, Priveşte în jos unde umbrele se-desesc, Într-o reţea de linii ce se leagă, Într-o reţea de linii ce se intersectează, Pe covorul de frunze luminate de lună, În jurul unei gropi goale, Ce poveste îşi aşteaptă finalul ?”. Chiar, orice poveste are un sfîrşit ? Poate că „sensul ultim la care trimit toate povestirile, are două feţe : continuitatea vieţii, inevitabilitatea morţii”. Cred că nu este greu de ghicit : Cititorul se va însura cu Ludmila. ” CITITOR şi CITITOARE, acum sunteţi soţ şi soţie. Un pat dublu, mare, e locul lecturilor voastre paralele. Ludmila îşi inchide cartea, stinge lumina, îşi lasă capul pe pernă, spune : – Stinge şi tu lumina. Nu eşti obosit de atîta citit ? Iar tu : – Încă o clipă. Aproape am terminat, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino”. Calvino spunea despre cartea sa, că este un roman despre plăcerea de a citi romane. Traducătorul acestei cărţi în limba română, spune că acesta este un roman despre frustrarea de a nu citi pînă la capăt. (prea?) Lungul şir de postări despre această carte a ajuns la final. Totusi. Cine are dreptate ?

Read Full Post »

Primul incipit din cartea lui Italo Calvino poartă numele întregului metaroman : Dacă într-o noapte de iarna un călător. Acesta, are o treabă  de făcut. Să schimbe ca din întîmplare propria sa valiză cu una asemănătoare, valiză pe care o va lua de la un necunoscut, într-o gară oarecare. Coboară pe peronul slab luminat şi încearcă să ghicească : oare care dintre anonimii din raza privirii sale este cel care ar trebui să-l aştepte ? Nimeni nu-i dă atenţie. Peronul rămîne gol. Clădirea micuţă a gării, adăposteşte un bar. Pe peretele exterior, un telefon aşteaptă răbdator să-i risipească nedumerirea. Degeaba încearcă să mituiască telefonul cu fise. La numărul format nu vrea nimeni să răspundă şi să-i spună ce are de făcut. Intră în bar. Aici, o parte dintre locuitorii micuţei localităţi vin în fiecare seară pentru a-şi omorî timpul. Unii, joacă diverse jocuri de noroc, de plictiseală, nu pe bani. Alţii fac pariuri. Cine va veni primul în această seară ? Doctorul Marne, sau comisarul ? Cei care au pariat pe doctor au cîştigat. Acesta intră, salută şi se duce direct la biliardul electric. Nu este atent la joc. El de fapt supraveghează – crede el discret – cu cine mai flirtează fosta sa soţie, proprietara magazinului de pielărie, valize şi articole de călătorie. Femeia remarcă valiza eroului nostru şi remarcă amuzată. „- Ia te uită ! Am vîndut astă-seară o valiză identică ! Mă mir, pentru că nimeni nu a mai cumpărat o astfel de valiză; nu sunt prea practice. Nici măcar arătoase nu sunt. „- Cine a cumpărat-o ? – Nu ştiu. Nu era din orăşelul nostru. S-a suit în primul tren şi a plecat”. Acela să fi fost oare omul care ar fi trebuit să-l aştepte ? Înainte de a se gîndi mai departe, intră comisarul. Ca din întîmplare spune : „- Zenon din Eleea.” Călătorul nostru ramîne interzis ! Asta este parola ! M-au dat pe mîna poliţiei ? Comisarul : „- L-au omorît pe Jan. Pleacă de aici. – Şi valiza ? – Ia-o cu tine … Ia rapidul de unsprezece. – Dar nu opreşte aici. – Va opri”. Rapidul opreşte şi călătorul nostru se pierde în noapte cu valiza sa cu tot. Aici, Italo Calvino se opreşte. Fantezia noastra, de-abia se pune în miscare. Ce fel de organizaţie secretă este aceea în care poliţia este parte ? Întrebare de naiv. Nici-o organizaţie clandestină nu poate funcţiona fără oblăduirea poliţiei. Organizaţia este chiar aşa de puternică, încît să oprească trenurile unde vrea şi cînd vrea ?

 Depun mărturie ca DA ! Eram la începutul anilor ’90 într-un oraş din vestul ţării. Era în ziua de Crăciun. Viscolul şi lipsa de călători anulase cursa de avion către Bucureşti. Numai că îngerul meu păzitor veghea. Un prieten al unui prieten, unul dintre primii întreprinzători din ţară, m-a întrebat dacă pot să-i duc un plic la o banca. Am răspuns că da, numai că nu ştiu cînd voi putea pleca. A zis el : – Cursa care pleacă spre capitală din oraşul vecin va opri aici, te va lua şi pe tine, te duci direct la bancă şi le predai plicul. – Dar ajung noaptea, va fi închis. – Cînd ajungi la bancă, baţi de două ori în uşă, apoi încă de trei ori, apoi încă o dată şi aştepţi. Paznicul mi-a deschis, am intrat, am dat plicul, am telefonat binefăcătorului şi meu i-am mulţumit din tot sufletul : puteam şi eu să petrec Crăciunul în familie.

Ei, cîrcotaşilor, mai aveţi ceva de spus ? Organizaţia există şi funcţionează. Cum în beneficiul cui ! În beneficiul oamenilor care mai cred în Moş Craciun.

Read Full Post »

ITALO CALVINO

Tot la Polirom a apărut în urmă cu ceva vreme o carte, care pare a fi un soi de carte a cărţilor destinată Cititorului şi Cititoarei în veşnica lor goană după cărţi. Străjuită în loc de prefaţă de o prezentare făcută de autor ca răspuns la adresa unui critic de-al său care ratase complet subiectul cărţii, şi încheiată cu o postfaţă foarte utilă, întocmită de traducătorul acestui volum, domnul Bogdan-Alexandru Stănescu. Compusă de fapt din 10 incipit, zece începuturi de roman, niciunul terminat, în zece stiluri diferite şi atingînd tematici din zece domenii literare diverse. După cum spune autorul, astfel de precedente există în istoria literaturii. De la bine cunoscuta O mie şi una de nopţi pînă la Exercices de style, „în care o anecdotă de cîteva rînduri era tratată în 99 de redactari diferite de Raymond Queneau” (1947). Cartea este scrisă sub forma narativă a personajului principal, dar titlul fiecărui capitol-nou roman este anunţat de Ludmila, o Cititoare. Nu lipseşte nici personajul antipodic, Necititorul în persoană, care are şi el un cuvînt de spus. Începutul cărţii este genial : „Tocmai te pregăteşti să începi noul roman Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Relaxează-te. Concentrează-te. Îndepărtează de tine orice alt gînd …Spune imediat celorlalţi : nu vreau să mă uit la televizor! … Citesc ! nu vreau să fiu deranjat !” Urmează cele zece capitole-roman despre care cred că fiecare va merita o postare de sine stătătoare, şi un epilog de-a dreptul hazliu : „Cititor şi Cititoare, acum sunteţi soţ şi soţie. Un pat dublu, mare, e locul lecturilor voastre paralele. Ludmila îşi închide cartea, stinge lumina, îşi lasă capul pe pernă, spune : Stinge şi tu lumina. Nu eşti obosit de atîta citit ? Iar tu : Încă o clipă. Aproape am terminat Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino”. Interesant este faptul că citite în succesiune, cele zece titluri alcătuiesc o frază filmică : „Dacă într-o noapte de iarnă un călător, în afara localităţii Malbork , iţindu-se de pe coasta abruptă, fără a se teme de vînt şi de ameţeală, priveşte în jos unde umbrele se-ndesesc, într-o reţea de linii ce se leagă, într-o reţea de linii ce se intersectează, pe covorul de frunze luminate de lună, în jurul unei gropi goale, ce poveste îşi aşteaptă finalul ?” Acest roman este considerat capodopera acestui genial scriitor italian. Acest metaroman a apărut în 1979. Un an mai tîrziu, va vedea lumina tiparului, o altă capodoperă : În numele trandafirului de Umberto Eco.

Mai departe am mers pe ideea de a dezvolta cele zece „incipit” în zece capitole separate, eventual împănate cu episoade din viaţa mea şi a altora, inventate mai mult sau mai puţin, unele poate chiar reale. Cine poate fi sigur ? Memoria înşeală întotdeauna, o dată cu trecerea anilor.

Read Full Post »