Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘dante’

Reuniţi în autocar, ne îndreptăm spre o mică  localitate denumită Montecatini Terme, localitate despre care am înţeles că este un soi de orăşel de vilegiatură; într-adevăr, locul alcătuit din străduţe situate pe pante deluroase, este înţesat de vile şi de viloaie care mai de care mai mari şi mai mîndre, care adăpostesc atît localnicii, cît şi turiştii veniţi aici; senzaţia de proaspăt şi de nou completează în mod fericit părerea de cochet. Pe scurt, deşi am ajuns cam pe seară ne-am făcut o imagine pozitivă despre acest orăşel, cu un aer  vădit de provincie; pe la zece seara, totul părea adormit. In fine; noi am fost cazaţi într-un hotel nici prea mare dar nici prea mititel, strălucind de curăţenie.

Pe tot parcursul excursiei am fost cazaţi numai cîte doi în camere; cele două/trei stele de la ei, au corespondent în circa patru pe la noi. Ştiu ce spun că am umblat ceva la viaţa mea.  Ne odihnim bine peste noapte şi după un mic dejun destul de frugal, purcedem spre Florenţa!

Ajuns aici cu precara mea istorisire, înainte de a mai relata ce am mai văzut prin Italia, respectiv – după Florenţa şi Pisa, apoi Roma şi Vatican, oraşele sfinte Assisi şi Padova – şi inevitabila întoarcere tranzit Austria şi Ungaria, periplu încheiat superb cu o splendidă croazieră de o oră şi jumătate pe Dunare cu “Cina tradiţională By Night”, trebuie să fac o paranteză destul de lungă. Trebuie să încep prin a spune că eu, în primele trei zile, am fost în transă! O transă de tip extatico-mistic-culturală, din care am ieşit destul de greu. Ce văzusem pînă atunci la Viena şi la Veneţia, s-a dovedit a fi DOAR un preambul la ceea ce urma să admir mut şi pierdut, de acum încolo. Splendorile care se revărsau cu nemiluita asupra mea, indicibilul cu care am fost literalmente bombardat, s-au repercutat mirific asupra mea; a fost primul moment în care am înţeles ce înseamnă ,,vedi Napoli poi mori ,,(prinNapoli înţelegînd Italia – fireşte!). Am trăit fiecare clipă la intensitate maximă, am neglijat voit să mă hrănesc altfel decît din fugă, am postit şi de la bere  🙂  , am fotografiat ahtiat aproape tot ce am putut (patru sute de poze stau mărturie), am cumparat sute de cartoline (vederi), am fost repet, în transă!

Chiar şi acum, la aproape trei săptămîni de la reîntoarcerea în cenuşiul cotidian, sînt încă pur şi simplu,  coplesit! Şi de-abia astăzi, cînd am recitit o carte scrisa de H-R Patapievici (Ochii Beatricei / cum arăta cu adevărat lumea lui Dante), am înţeleles DE CE!

Am înţeles cum a fost posibilă construcţia tuturor minunilor Renaşterii = cu ajutorul graţiei Divine! Şi cu voia ta, am să citez finalul cărţii sale:

Era o lume ce avea de rezolvat o problemă pe care noi modernii, am înlăturat-o. Ei aveau de reconciliat o imagine ştiinţifică a lumii, care era greacă, păgînă şi materialistă, cu o exigenţă absolută, care venea din certitudinea Revelaţiei. Pentru medievali existau şi Raţiunea şi Revelaţia, şi lumea simţurilor şi Dumnezeu. Existau şi partea de lume centrată pe Pămînt şi partea de lume centrată pe Dumnezeu, şi văzutele şi nevăzutele. Nu le era uşor să concilieze aceste lumi, dar trăiau în această tensiune, şi parte din fertilitatea extraordinară a culturii medievale, vine din faptul că au reuşit să trăiasca aceasta tensiune la o altitudine intelectuală care nouă, oameni care am optat numai pentru partea din stînga imaginii, ne scapă aproape în intregime. Noi am înlăturat complet partea din dreapta a lumii şi, de aceea , suntem capabili numai de creativitatea văzutelor, fiind aproape complet lipsiţi de sursa de creativitate a nevăzutelor. Trăim amputaţi.”

Aşa E! Dimensiunea absolut gigantescă a tuturor realizărilor Renaşterii, nu doar că vine de la inspiraţia Divină, dar e în totalitate călăuzită de Har! Am văzut de exemplu la Roma, monumentul dedicat lui Victor Emanuel al II-lea. E la fel de gigantic : o sută treizeci şi şase de metri înălţime, bogat împodobit cu picturi, sculpturi şi mozaicuri superbe, impresionant, dar … lipseşte senzaţia de Divin! E impresionant şi … cam atîta tot. Se vede clar că este închinat ,,omului,, şi nu lui Dumnezeu.

Read Full Post »

La 5 noiembrie 1989, în Auditoriul Academiei de Muzică din New York, Umberto Eco mă invita, împreuna cu cel mai mare specialist mondial în istoria Kabbalei, Moshe Idel din Ierusalim, să prezentăm traducerea engleză a cărţii sale Pendulul lui Foucault în faţa publicului american. Invitaţia nu era arbitrară : Umberto Eco ştia că mă ocupam de mult de istoria societăţilor secrete (subiectul romanului său) şi scrisese pagini admirabile despre cartea mea Eros şi magie în Renaştere , publicată în traducere italiană de ed. Mondadori în 1987.

Romanul, […] e organizat ca o problemă de algebră cu patru personaje, numite A,B,C şi D. Se numesc Belbo, Casaubon şi Diotalevi, trei muşchetari fără d’Artagnan. Dar cine e d’Artagnan însuşi ? Ar fi mai mulţi candidaţi care încep cu litera A : Aglie, De Angelis şi Abulafia. Aglie este Contele de Saint-Germain, omul fără moarte, care minte spunînd adevărul. De Angelis ar putea fi d’Artagnan dacă ar dori să-şi asume rolul. Dar nu o face, fiindcă are soţie şi copii; de iubirea lor cere transferarea în Sardinia. Dacă Aglie ar fi d’Artagnan, atunci cei trei – B,C,D – nu ar mai fi muşchetari, fiindcă nu se află de aceeaşi parte cu el; dacă De Angelis este, atunci e un d’Artagnan pe dos. De aceea, nu mai rămîne decît un singur candidat : Abulafia. Abulafia este un computer, dar este în acelaşi timp şi unul dintre cei mai mari mistici evrei. Moshe Idel a scris despre el trei cărţi de răsunet; ceea ce explică de ce Umberto Eco l-a invitat să-i prezinte cartea la New York. Abulafia e d’Artagnan mai curajos şi mai rezistent decît ceilalţi, el încearcă să descopere complotul. Dacă nu reuşeste este pentru că, ne spune Eco, realitatea este cuantică, în sensul că observatorul participă la ea şi o creează. ( În treacăt fie spus, ce formidabilă învăţătură pentru politicienii români, care nu înţeleg cum realitatea românească e formată de minţile lor nătînge ! ). B, C şi D fac permutari kabbalistice de litere şi numere pe nota unui furnizor din Provins, scrisă în franceză şi cifrată de cineva care, pare-se, găsise o cutie într-o ascunzătoare a Cavalerilor Templieri. Numai că şmecherul, folosind metodele criptografice ale abatelui Trithemius din Wurzburg ( 1462-1516 ) , cifrase în aceeaşi nota nenorocită o grămadă de alte mesaje fără nici o noimă. B, C şi D cad în cursă ca nişte ageamii : ei citesc numai mesajul în aparenţă “important” , “înalt” , care dă sens întregii istorii a omenirii, dar omit orice lectură banală. Numai Lia, tovarăşa de viaţă a lui Casaubon, înţelege perfida cursă. După tradiţia ebraică, Lia încarnează bunul simţ pămîntesc. El le lipseşte celor trei, care iau în serios biletul furnizorului şi astfel obţin o cheie de lectură a întregii istorii a omenirii din secolul al XIII-lea pînă azi. Este această cheie adevărată ? Este falsă ? Nu contează; ea funcţionează, pentru B, C şi D, ca şi cum ar fi adevărată. Ajunşi aici, trebuie să înţelegem că mesajul romanului lui Umberto Eco e departe de a fi simplu. După cum a explicat el la 5 noiembrie, a scris şase sute de pagini cu gîndul de a condamna abuzurile din interpretarea oricărui sistem de semne, în primul rînd, desigur, literatura însăşi. Cine cunoaşte activitatea ştiinţifică a lui Eco ştie că problema interpretării abuzive l-a preocupat încă de acum 20 de ani, dar că s-a dezlănţuit împotriva exceselor interpretative ale colegilor săi, mai ales francezi, de căţiva ani încoace. Acum cîteva luni prefaţa cartea intitulată L’Idea deforme, despre interpretarea abuzivă a lui Dante, în opera căruia nenumăraţi exegeţi au citit imense comploturi şi adînci secrete. Însuşi titlul e un joc de cuvinte : e anagrama de la Fedeli d’Amore , organizaţia exclusivistă din care făcea parte Dante şi la ale cărei secrete secrete nemaipomenite se referă majoritatea interpreţilor abuzivi. Aşadar, romanul lui Eco prelungeşte sforţările polemice ale savantului şi profesorului universitar de a se disocia de colegii săi francezi care acceptă drept valabilă orice interpretare a textului literar. Cu toate acestea, e uşor de dovedit că romanul lui Eco sfîrşeşte prin a demonstra contrariul, şi anume că orice interpretare îşi creează singură realitatea, adică are valoare ontologică.

De altfel, Eco singur pune acest “mesaj” chiar în centrul romanului, arătînd cum un fals patent – aşa-numitele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului – născocit de un ofiţer ţarist pe nume Boutmy, ca să justifice persecuţia evreilor, dă naştere halucinantei realităţi a holocaustului : şase milioane de evrei exterminaţi de aparatul nazist. Deci, chiar dacă, fără îndoială, anumite interpretări sunt abuzive şi fără sens, ele sfîrşesc prin a-şi crea realitatea lor. Fictiunea devine asadar, istorie. Nimic nu revelează mai adînc această dimensiune “cuantică” a istoriei decît holocaustul însuşi. Cînd creiere demente se pun în sintonie, ele creează o realitate alternativă, ucid pentru motive inventate şi găsesc motive pentru a acţiona creindu-si singure un punct fix in univers : punctul de care atirna pendulul lui Foucault. Aceasta este metafora de bază a romanului, de ajuns de complexă pentru a nu fi descifrată uşor. Cum e posibil ca lumea să aibă mai mult de un centru ? Ei bine, ne spune Eco, fiecare grup uman îşi are centrul său şi acţionează din această perspectivă, chiar dacă, dintr-un punct de vedere mai general, e vorba despre absurditate. Iată de ce B, C şi D sunt pedepsiţi pentru interpretarea lor abuzivă prin însuşi faptul că realitatea inventată de ei ia naştere, se pune în mişcare şi-i ameninţă cu distrugerea. La sfîrşitul romanului, D e mort, B e şi el mort cu toată probabilitatea, iar C asteaptă ca aceia pe care el însuşi i-a inventat să vină să-l ia fără întoarcere.

IOAN PETRU CULIANU,  Lumea libera, nr. 107 , 20 octombrie 1990

Read Full Post »

      Anul trecut, la ed. RAO a apărut o carte excepţională a lui Umberto Eco – profesor universitar, filosof, semiotician, lingvist şi bibliofil celebru pe plan internaţional. Citez de pe copertă : “Memoria vegetală” reuneşte noile reflecţii ale lui Eco despre lumea străveche şi fascinantă a cărţilor, despre bibliofilie, despre memoria şi bucuria lecturii […] o carte pentru bibliofili, dar nu numai, capabilă să transmită tuturor plăcerea lecturii ca dialog neîntrerupt cu cititorii”. De la bun început, autorul ne reaminteşte că omul este născut şi trăieşte sub semnul precarităţii” “Încă de pe vremea lui Adam, fiinţele umane manifestă două slăbiciuni; una de natură fizică şi una de natură psihică. Cea fizică se referă la faptul că mai devreme sau mai tîrziu, acestea mor; cea psihică la faptul că le pare rău că trebuie să moară. Neputînd-o împiedica pe cea fizică, încearcă să se revanşeze pe plan psihic, întrebîndu-se dacă există vreo formă de viaţă şi după moarte; răspunsul la această întrebare este dat de filosofie, de religiile fondate pe revelaţia divină şi de numeroasele credinţe mitice şi misterice”.

      Chiar aşa! Există viaţă după moarte ? Există măcar un singur om, care să nu-şi fi pus această întrebare ? nu există decît două posibilităţi : DA sau BA ! Şi în pofida tuturor filosofiilor şi religiilor care vehiculează diverse teorii, nu există decît un singur răspuns : cel pe care fiecare dintre noi îl va obţine la capătul vieţii mundane. Pînă atunci, fiecare e liber să creadă ce vrea.

      Cum omul este o fiinţă eminamente socială, fiecare individ trăieşte în mod direct propria sa viaţă, dar trăieşte fie şi în mod indirect, influenţat de precedesorii noştri de la care preluăm tradiţii, deprinderi, moduri de adaptare. Toate acestea se păstrează şi le găsim în memoria colectivă. “Încă de pe vremea cînd specia umană începe să emită primele sunete demne de luat în seamă […] bătrînii au devenit memoria organică a speciei. […] Însă odată cu inventarea scrisului, asistăm la naşterea memoriei minerale […] întrucît primele semne sînt scrise pe tabliţe de argilă sau sunt sculptate în piatră”.

      Epoca pregrafică a memoriei organice s-a terminat. De acum înainte omenirea îşi va păstra experienţele şi cunoştinţele în formă scrisă, pe diferite suporturi : piatră, lut, pergament, papirus, hîrtie şi mai nou, pe siliciu, adică înapoi la memoria minerală! De la descoperirea hîrtiei, memoria colectivă a devenit uriaşă, iar de la memoria stocată în ordinatoare, memoria a devenit pur şi simplu, colosală. Aproape orice informaţie se găseşte la un click distanţă de aproape oricine o doreşte.

      Dar, apropo de memoria vegetala, Umberto Eco semnalează un pericol uriaş. La început, hîrtia confecţionată din resturi textile era calitativ mult mai bună decît hîrtia utilizată masiv astăzi, hîrtia făcută din rumeguş. Urmarea putînd  fi faptul că, o uriaşă cantitate de MEMORIE este pe cale să se piardă iremediabil în 70-90 de ani, mai mult sau mai puţin. Ce e de făcut ? Sa fie retipărite cărţile care merită pe hirtie mai bună, sau să fie transpuse în format digital. Dar problema persistă! Cine poate să facă selecţia a ceea ce merită retipărit şi ce nu ? Spune Eco : “Dacă i-am fi dat ascultare lui Saverio Bettinelli în sec. al XVIII-lea, opera lui Dante ar fi fost distrusă”.

      De asemeni, ştim că de-a lungul vremii, diferite forme de imbecilitate au condus la pierderea unor comori literare, filosofice şi de alte genuri inestimabile, pentru vecie . Ne aducem aminte de rugurile pe care au fost şi încă mai sînt! arse cărţi, fie şi simbolic. Ne amintim fără plăcere butada :”toate cărţile în afară de Coran, trebuiesc distruse; dacă îl contrazic, sunt mincinoase; dacă îl confirmă, sunt inutile”. Bine că această uriaşă prostie nu poate fi pusă în practică.

      Nu în ultimul rînd, plăcerea pe care o simte un cititor pătimaş în preajma unei cărţi, ne spune Eco, este şi de neînlocuit, şi greu de explicat altora. “- Ce tot mai citeşti frate atîtea cărţi, mă întreabă unii dintre colegi sau amici, n-ai citit destule ? – Ce tot mai vreţi să mîncaţi şi să beţi şi astăzi musiilor, ce ieri şi alaltăieri nu v-aţi îndopat ?”

      Adevărul este  că cel neobişnuit cu lectura, îşi trăieşte propria sa viaţă. Cititorul însă, pe lîngă viaţa sa, trăieşte şi îşi aminteşte nenumarate alte vieţi. Valentino Bompiani inventase un slogan : “Un om care citeşte face cît doi”! De fapt, face cît o mie! spune modest, Umberto Eco.

       Am facut numai o scurtă prezentare a primului capitol din această carte, capitol care îi dă şi titlul. Carte în care, “cu inteligenţa, umorul şi competenţa obişnuite, autorul trece în revistă cîteva opere, povesteşte anecdote, trasează un criteriu de valoare, cu alte cuvinte ne conduce în lumea magică a bibliofiliei”.

 Un articol excelent despre aceasta carte aici

 http://bibliophyle.wordpress.com/2009/04/24/umberto-eco-memoria-vegetala/

Read Full Post »