La umbra fetelor în floare, regal curat de marcel proust, sînt împlinit şi nu mă doare, că poate-am devenit, vetust. Ţintesc cu paşii spre lumină iar vorbele nu-mi sunt de lemn; tu eşti iubire, o divină, şi către tine mă îndemn. În viaţa noastră multe ramuri s-au împletit într-un destin: corola falnicelor flamuri născute dintr-un alb, suspin: „plînge cerul către mine cu mirifica sa ploaie dar eu nu plîng către cer cu-ale mele lacrimi zoaie; de e ploaie sau doar zoaie nu voi şti-o niciodată; nici nu sper nici nu disper: ce e scris, e doar de bine.” La umbra fetelor care-nfloresc, şi-n lume-şi fac intrarea, îţi spun din nou, că te iubesc: iubita mea, doar TU eşti zarea!
