Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘descartes’

            Dizlocat de aşteptări secrete, indefinite, mă simţeam liber şi mă transformasem într-un vîrtej de senzaţii pure şi inocente – un miros amar de tapiţerii pe cale să se descompună, heringi, străvechi perne de pene, atroce ţigări de foi şi draperii purpurii; curenţi subtili de aer, uşi batante, voci şi volume. Uitasem cu totul unde mă aflam şi ce căutam în locul acela necunoscut. În fapt, aşteptam licitaţia unui obiect inestimabil. Totuşi, înainte de a povesti cum l-am întîlnit în acel depozit din beton, într-o zonă neaşteptată şi lipsită de farmec a Europei – sau poate cum am ajuns să fiu atras acolo -, ar trebui să-i menţionez cel puţin pe cîţiva dintre cei ce l-au precedat pe Brochart în ceea ce pe atunci, socoteam o glorioasă aventură.

            Lucrurile au început cu mult înainte de 1274. Mult, mult mai devreme : chiar înainte de roţile din Sefer Yetsirah cau Cartea Creaţiei, nobila străbună a Cabalei. Aceste roţi, pe care apăreau scrise multiple alfabete ebraice, produc infinitele combinaţii de litere capabile să repete limba sublimă a Creaţiei, limba ce anunţa toate lumile, cele văzute şi cele nevăzute.

            Pînă la sfîrşitul secolului al XII-lea, au existat mai multe persoane învestite cu autoritatea de a afirma că roţile alfabetice erau sferele cereşti : una era rabinul Yehuda ha-Levi (un prieten al vestitului rabin Abraham Ibn Ezra), menţionat pe pagina 87 a cărţii Golem, de Moshe Idel. Astfel, mişcarea roţilor a devenit mişcare a corpurilor cereşti, iar limba a devenit universul însuşi.

            Cu toate acestea, înainte de 1274, acei cercetători care puteau pretinde că stăpînesc graiul ascuns erau mai puţini la număr decît alchimiştii prosperi. În iarna aceea, Ramon Llull, latinizat Raymundus Lullus, un catalan în vîrstă de patruzeci de ani, a avut o revelaţie în peisajul sălbatic şi muntos din Palma de Majorca. El şi-a denumit descoperirea ARTĂ, iar ca s-o practice s-a făcut pustnic. În fiecare secol, nu există în lume mai mult de trei învăţaţi care să înţeleagă importanţa speculaţiilor lui Lullus (la un recent Congres al Orientaliştilor, unul dintre ei a apreciat că maşina logică a lui Lullus are pentru umanitate o importanţă mult mai mare decît descoperirea penicilinei; ceilalţi congresişti l-au contrazis cu tărie).

            Chiar acolo – între cer şi stînci şi arbuştii meschini – Lullus a înţeles deodată simplitatea frapantă a limbii arabe, felul în care creşte ea prin permutări ale unor grupuri de cîte trei litere. De vreme ce Dumnezeu a creat lumea asta prin formule matematice, rezultă că limba Creaţiei trebuie să fi fost vastă, şi totuşi înzestrată cu o simplicitate desăvîrşită. Lullus cunoştea bine numeroasele scrieri apocrife vechi, care pretind, fără a dovedi, că o limbă semită – îndeobşte ebraica sau caldeeana, adică aramaica – este graiul raiului. Acum însă ştia că o poate dovedi ştiinţific.

            Fireşte, în zilele noastre computerele simulează organisme şi medii sociale prin programe deschise, interactive. Multe limbi artificiale s-au constituit pornind de la o regulă fundamentală, asemănătoare celei din graiul arab, în sensul că permutari ale unor grupuri de cîte trei consoane stau la baza formării cuvintelor. Într-o anumită ordine, consoanele H-B-B vor transmite sensul “iubire”, într-o alta vor semnifica “miros”, iar într-o alta nu vor semnifica nimic.  Cu mult înainte de apariţia rasei computerelor, lui Ramon Lull i-a venit ideea că mintea divină şi cea omenească lucrează aidoma unor maşini digitale, prin nesfîrşite combinaţii derivate dintr-un set simplu de reguli generative.

            Lullus a extrapolat acest principiu pentru a demonstra, spre mare-ai satisfacţie, că tot ceea ce poate fi conceput este rezultatul permutării a trei simboluri sau noţiuni. În acelaşi timp, fiind un om practic,  a înţeles că, dacă acest cod prolific este limba Creaţiei, atunci el trebuie să aibă putere de convingere asupra fiinţelor omeneşti, indiferent de grai, cultură sau rasă. După ce a scris mai multe cărţi în care şi-a explicat Arta Universală, a părăsit coastele stîncoase ale Muntelui Randa şi, înarmat cu arma-i logică secretă, a purces în misiunea sa de a-i converti pe arabi la creştinism. Succesul întreprinderii sale a fost ambiguu, în cel mai bun caz.

            Cam la trei sute de ani după moartea lui Lullus, căruia legenda i-a creat o aură de martir ucis de o mînă păgînă, un călugar dominican răspopit şi cam desfrînat, Giordano Bruno pe numele lui, care nu se putea naşte altundeva decît la Neapole, a reluat cercetările lui Lullus. Aşa cum făceau toţi la vremea aceea, Bruno căuta limba Creaţiei în misterioasele hieroglife egiptene. În cartea sa Aegypt, Dr. John Crowley de la Barnabas College aduce dovezi că acest călugăr rătăcitor a descoperit graiul îngerilor. Iată de ce nu trebuie să ne surprindă că există unii care îi atribuie lui Bruno, construirea unui automat capabil de a reproduce sunetele limbii divine. Bruno rămîne cel mai mare comentator al operelor lui Lullus şi un practicant de primă mîna al Artei, care se credea el însuşi nemuritor.

            La numai cîteva zeci de după acea dimineaţă ceţoasă de februarie a anului 1600, care a făcut epocă, dimineaţa cînd Giordano Bruno a fost ars pentru vrăjitorie în Campo dei Fiori, un savant hoinar a cărui pasiune supremă era să doarmă pînă tîrziu (şi care a murit de extenuare spirituală cînd o regină nebună l-a silit să se scoale dimineaţă de dimineaţă la ora cinci) a săvîrşit următorul pas logic. Acel savant era francezul Rene Descartes, singurul care a avut curajul şi ambiţia să gîndească pînă la consecinţele ei extreme, povestea verosimilă că omul a fost alcătuit de cineva radical diferit de el, denumit Dumnezeu. ( sau Dieu, în cazul lui). Limba a intrat din nou în discuţie, pentru ca apărea limpede că graiurile omeneşti nu erau totuna cu graiul lui Dumnezeu, nici măcar cel francez, şi că limba secretă a lui Dumnezeu trebuie să aibă puteri nelimitate asupra finţelor omeneşti, care posedă un organ special (glanda pineală) în stare să o priceapă.  Descartes a înţeles, chiar mai bine decît Lullus, că acela ce va descifra limba Domnului va intra în posesia unei arme nemaipomenit de versatile, capabilă să îndeplinească orice năzuinţă pămîntească şi chiar mai mult de atît.

Read Full Post »

Dacă tot a fost amintit de Italo Calvino în cartea sa (Dacă într-o noapte de iarnă un calator), Athanasius Kircher, ca ” inventator al teatrului polidictic” poate n-ar strica, să spunem cîteva cuvinte despre acest savant, comparat deseori cu Leonardo da Vinci. Pentru doritori, sunt disponibile pe Wikipedia o lungă listă cu lucrările sale, şi cîteva date sumare despre viaţa sa; din care eu reţin că, eclipsat fiind de apariţia raţionalismului prin Descartea, a fost repus în drepturi de-abia la sfirşitul secolului douăzeci, ca fiind ultimul renascentist. În cartea sa, Memoria vegetală (despre care am două postări şi un fragment – despre cartile cu insule –) , Umberto Eco punctează cîteva aspecte din activitatea lui Kircher. La fel ca şi Leonardo, Kircher a fost un precursor. Dar. Spune Eco : „Farmecul lui Kircher se datorează şi dificultăţii de a-l încadra într-o categorie”. În afară de reuşite, Kircher a avut şi numeroase rateuri, lucrările sale oscilînd între ştiinţific şi ficţional, el aparţinîndu-i deci categoriei denumite de francezi, „les fous litteraire”. Tocmai acestea îl interesează pe Eco. Mulţi savanţi, atunci cînd statutul academic nu le permite să avanseze teorii nesustenabile cu dovezi, apelează la romanul de ficţiune. Exemple avem destule. Eco însuşi, Eliade, Culianu, C. L. Dogson – cunoscut ca Lewis Caroll – mulţi alţii. Interesant este faptul că dacă în preocuparile sale, Kircher a ratat uneori finalitatea unor idei îndrăzneţe, a fost destul de aproape de reuşită. Dacă de exemplu a ratat complet descifrarea hieroglifelor, fără planşele sale, Champolion n-ar fi putut să aprofundeze subiectul şi n-ar fi găsit cheia potrivită pentru a descifra acele imagini. În cartea de care amiteşte Calvino, Ars magna lucis et umbrae, puţin i-a lipsit să descopere cinematograful. Cartea, plină de analiză combinatorică, încă îi mai uimeşte pe informaticieni. Tot el, înţelege că ciuma este produsă de microorganisme, care pot fi văzute la microscop. Se preocupă de astronomie, de vulcani, de maree, de curenţii oceanici, de eclipse, de străfundurile pămîntului, focuri de artificii, etcetera! A avut dreptate în unele privinţe, a greşit în altele. Spune Eco : Răutăcioşii vor spune că preocupîndu-se de prea multe domenii, statistic se putea uneori să nimerească, alteori nu, ca la jocurile de noroc. Un lucru este sigur. Athanasius Kircher a fost o personalitate interesantă, care s-a bucurat de preţuirea multor contemporani, printre care şi Leibniz. . Născut la graniţa a doua epoci ale enciclopediei, cea bazată pe informaţie rareori verificată amănunţit şi iluminism, în care enciclopedistul se baza pe munca unor experţi. „Kircher se găseşte la mijloc, între grija pentru exactitate a omului de ştiinţă …, şi imaginaţia povestitorului”.

Un sfat : nu căutaţi pe Google „teatru polidictic”. Google vă va trimite la pagina aceasta; eu am tras concluzia că termenul este inventat de Italo Calvino. Dumneavoastră ştiţi altceva ?

Read Full Post »

ALEXANDRU DRAGOMIR

 Oriunde se vorbeste – chiar si cu tine insuti, chiar si in porunca sau in rugaciune – este locul dialogului : pe strada, la telefon, in Parlament, la confesional, intre indragostiti. Aici nu am insa in vedere dialogul agonic, sofistic sau pe cel interdisciplinar, ci heuristic si peirastic (peirastikos), asa cum este el definit de Thrasyllos si de Aristofan din Bizant. Propun o simpla definitie de lucru a dialogului :  dialogul este dezbatere in comun, prin argumente logice, a unei teme (probleme), cu scopul rezolvarii ei. Chiar si din aceasta definitie de lucru rezulta ca dialogul ideal este irealizabil. Aproape orice dialog este pindit de la inceput de doua vicii : viciul obiectului – tema este prost pusa sau este prea vasta – si viciul interlocutorilor : fie 1) sint de rea-credinta, fie 2) au o funciara lipsa de deschidere pentru dialog : agonistii, clericii, atotstiutorii, superiorii, resentimentarii.* Ce se intimpla pe parcursul dialogului, ce elemente survin, facind dialogul cu neputinta ? 1) lipsa de disciplina : intreruperi, prolixitate, contradictii, patima, mirlanie; 2) argumente ad hominem (atac la persoana); 3) afectivitati nemarturisite (pica, invidia); 4) argumente logic gresite; 5) neintelegerea argumentelor celorlalti sau nerabdarea; 6) abateri de la tema, voite sau nu. Dialogul este favorizat si debilitat de citeva elemente istorice. Primul element : vorbirea a fost dublata (daca nu inlocuita) la un moment dat de scris. Care a fost urmarea, pentru dialog, a aparitiei scrisului se poate afla din dialogul Phaidros (sf 274 si urm.) al lui Platon. Al doilea element : in epoca noastra mai ales, vorbirea devine pletorica si se degradeaza in vorbarie. In sfirsit, vorbirea pierde astazi trenul in favoarea imaginii si “actiunii”. Practic, la TV si in presa aflam actiuni : filme de actiune, sport, evenimente, iar in politica decizii, masuri luate, terorism, orice, dar nu vorbe.( Talk-skow-ul este o replica debila la toate acestea.) De unde non-eficienta, astazi, a dialogului. Sa revenim putin la conditia dialogului. Dialogul se bazeaza pe argumente logice, rationale. El este eminamente legat de ratiune, si anume de afirmatia ca ratiunea este egal impartita la oameni. Cu toate acestea nu consensul si nu numarul interlocutorilor care intervin intr-un dialog este criteriul adevarului, ci evidenta, certitudinea, 2 + 2 = 4. Certitudinea pare a fi un criteriu garantat de subiect ( cogito ergo sum ) fundat ontologic. Deosebirea dintre certitudinea ontologica ( de tip Descartes ) si cea logica ( de tip Aristotel ) consta in faptul ca cea logica e apriorica (cf. Rene Thom ). Certitudinea logica a argumentelor este pusa in scris ( in maniera formalizata ), si nicidecum in vorbit, ceea ce inseamna ca dialogul ideal este irealizabil. Ar exista, asadar, o analogie intre dialogul viciat si limbajul natural si dialogul pur si limbajul pur. Dar cum limbajul pur nu se poate obtine in vorbire, dialogul pur e cu neputinta.

 * NEDIALOGABILI = clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; comunistii si extrema dreapta; posesorii adevarului; fanaticii de orice fel; prostii care se cred destepti; mincinosii.

 O scurta comunicare reprodusa din volumul “Crase banalitati metafizice” / Humanitas

Read Full Post »