Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘dostoievski’

Jucatorul

Este posibilă iertarea ? F.M.Dostoievski spune că da, iertarea este posibilă. Romanul său, Jucătorul, este construit abil, în jurul aceste idei = iertarea. Dacă poţi ierta, poţi trăi. Poţi trăi cu toată imperfecţiunea? creaţiei bunului Dumnezeu. Totuşi, nu despre iertare este vorba în Jucătorul. În acest roman, Dostoievski pune în valoare puterea patimii :  patima care îi animă de fapt, pe toţi oamenii. Patima bărbatului pentru femeie, patima femeii pentru  bărbat,  patima femeilor şi a bărbaţilor pentru avere, sau de exemplu, patima prin care oamenii pot crede că îşi pot rezolva preblemele materiale printr-o savanta dozare a norocului. Pe acest sentiment confuz şi de fapt nebunesc, îşi axează toţi jucătorii pătimaşi, existenţa. Aceştia cred că întotdeauna există o şansă de a răsturna destinul nefavorabil printr-o lovitura norocoasă la ruleta vieţii. Sau, la ruleta unui cazinou unde nu ai altceva de făcut decît să joci bine ca să cîştigi. Seducătoare idee. Dar, falsă. Chiar dacă reuşeşti să cîştigi atunci cînd vrei, atunci cînd chiar ai nevoie, nu cîştigi nimic. De fapt, pierzi tot :  IUBIRE, BANI, VIAŢĂ.

Subiectul pe scurt. Personajul principal al acestui roman, Aleksei, este îndrăgostit cu patimă de Polina şi pentru că nu este decît un umil preceptor (outchitel) în slujba unui general rus în retragere, aşteaptă pătimaş la ruletă îmbogăţirea care i-ar permite să se căsătorească cu aleasa inimii sale. Generalul, este îndrăgostit de Blanche, o franţuzoaică misterioasă. Polina, este îndrăgostită de un comte, Des Grieux, deşi este conştientă că se poate căsători mult mai convenabil, cu un englez, Mister Astley.

Toate aceste personaje, locuiesc într-un hotel pretenţios, într-o localitate în care se află, cum altfel? un cazinou. Şi toate aceste personaje, aşteaptă o telegramă care să-l anunţe pe general, că La Baboulinka, mătuşa sa, a murit şi i-a lăsat averea moştenire. Numai că, lovitură de teatru : în locul telegramei, soseşte chiar mătuşa, care la cei 75 de ani ai săi, chiar imobilizată într-un cărucior cu rotile, dă dovadă de o energie ieşită din comun.

Nici nu soseşte bine şi mătuşa, îl anunţă pe general că degeaba aşteaptă bani de la ea, că n-o să vadă nici măcar o copeică. Aparenta armonie în care aceste personaje trăiesc se prăbuşeşte. Des Grieux înţelege că nu-şi mai poate recupera banii cu care îl împrumutase pe general, Blanche înţelege că generalul nu-i va mai putea plăti traiul pe picior mare, Polina înţelege că domnul comte nu o va mai transforma din metresă, în soţie. Împinsă de un sentiment confuz, Polina aleargă la Aleksei în cameră şi-i povesteşte tragedia.

Jucătorul, crede că a sosit clipa mult aşteptată : fuge la cazinou, cîştigă o sumă de bani uriaşă şi îi oferă Polinei toţi banii de care aceasta ar fi avut nevoie ca să-i poată arunca domnului comte în faţă, tot ce acesta cheltuise cu ea. Altă lovitură de teatru : Polina refuză banii, dar nu înainte de a-i ceda lui Aleksei, după care se refugiază cu mintea zdruncinată, la Mister Astley.

Blanche, de fapt o întreţinută de lux, pe fază fiind, îi promite lui Aleksei că o să-l  facă să vadă stelele cerului în plină zi dacă, acesta o va întreţine din acea sumă de bani uriaşă, vreo două luni, la Paris. Ce mai are Aleksei de făcut ? Acceptă oferta lui Blanche, conştient fiind că aceasta îl va ruina repejor. Stelele promise, rămîn doar o frumoasă iluzie dar banii se duc şi Aleksei îşi reia viaţa mizeră de mărunt slujbaş, veşnic în aşteptarea norocului care nu va mai poposi la el, niciodată.

Interesant lucru este că pînă la urmă, toate aceste personaje cu excepţia jucătorului, îşi aranjează cumva destul de convenabil, viaţa (scopurile care îi animau). Generalul o moşteneşte pînă la urmă pe La Baboulinka şi se căsătoreşte cu Blanche, care la rîndul ei îl moşteneşte pe general destul de repede. Polina va trăi restul vieţii sale în compania unor rude de-ale lui Astley. Toată lumea a iertat pe toată lumea. Înclusiv mătuşa îl iertase pe general înţelegînd pînă la urmă că patima, nu este uşor de stăpînit : ea însăşi pierduse la  ruletă o sumă uriaşă, prinsă fiind de patima jocului. Singurul perdant, este chiar jucătorul.

Aveţi cîteva pagini din această carte, AICI . Merită să le citiţi.

Read Full Post »

Am decis ca de la capitolul 42 să nu mai joc Şotron. Pînă la sfîrşitul capitolului 56 am să mă comport ca un cititor obişnuit, aşa cum a indicat J. Cortazar în îndrumarul de lectură pe care l-am citat integral în : Şotron.2.Julio Cortazar. Pînă la urmă, Oliveira fusese angajat la circ, deşi cam primea leafa de pomană, el mare lucru ne prea ştiind a face. Manolo îl ajutase deşi mai degrabă l-ar fi vrut ori plecat, ori să nu se fi întors. Încă de cînd îl aşteptase în port, ştiuse că Talita va fi suspendată între ei doi, cum am arătat în Şotron.9. Julio Cortazar. E limpede că Julio ştie destule despre România, doar îşi plasează acţiunea în anul morţii lui Dinu Lipatti – o spune chiar el, Cortazar . De ce tot revine Oliveira la iubirea sa pentru Maga ? E condamnat să rămînă veşnic în răspîntie ? Nu poate să meargă mai departe ? Proprietarul circului decide să vîndă şi să cumpere în schimb, sanatoriul de nebuni. Talita ar tocmai potrivită cu ştiinţa sa despre farmacie. Este acesta un pas înainte, sau circul era o nebunie încă şi mai mare ? Regulamentul spune că internaţii trebuie să consimtă la schimbarea proprietarului, la fel ca în orice democraţie, unde oamenii aleg singuri cine să îi călărească; tot un soi de circ, spre deosebire de tiranie, unde este oricum mult mai multă disciplină. Exact ca în orice campanie electorală, pacienţilor li se promit îmbunătăţiri. Sunt aceştia nebuni ? Cine ştie ? Unul vrea oranjadă, altul aşteaptă să moară cîinele, altul desenase un şotron şi juca neîncetat, devenind imbatabil. Oare Talita cînd juca şotron, semăna cu Maga ? – Aşadar semăn cu femeia aceea. – Puţin, da, zise Oliveira, dar n-are nici-o importanţă. Da. Talita juca şotron exact cum ar fi jucat Maga şi mai ştia şi Les Amants du Havre, ca Emanuelle. Sotron.8.Julio Cortazar. De cînd citise o ştire că pe Sena fusese văzută o femeie înnecată care semăna cu Maga, Oliveira începuse să creadă că Maga este moartă, dar o vedea peste tot. Oricare femeie putea fi Maga, sau Talita sau chiar Pola. Cum să-l facă pe Traveler să înţeleagă că acea sărutare pe care i-o daduse Talitei, putea să fie o sărutare dată oricărei femei, ca într-un joc de oglinzi multiple : Incipit 7-2. Italo Calvino, şi doar ăsta nu era un motiv să se lase înjunghiat; femeile sunt moartea Manolo. Iar Manolo încearcă să-l facă să-i promită că n-o să se arunce pe geam, chiar dacă în acest fel ajunge direct în CER, iar dacă vrea să ştie cum e cu substituirile, trebuie să-l consulte pe Dostoievski şi dacă tot insistă să o confunde pe Talita cu Maga, înseamnă că este deja nebun. „Aşa era, armonia dăinuie incredibil, nu există cuvinte ca să răspunzi bunătăţii celor doi care stăteau jos, privindu-l şi vorbindu-i din şotron, … Talita din pătratul numărul 3, iar Manolo era cu un picior la numărul 6, astfel că tot ce mai putea face el, era săşi fluture mîna dreaptă în chip de salut sfios şi să rămînă cu ochii la Maga, la Manu … să se aplece doar puţin în afară, gata, s-a sfîrşit”. ***

Am sărit peste capitolele : 125, 102, 80, 110, 111, 118, 119, 69, 89, 66, 129. La relectură, voi urmări traseul indicat de J. Cortazar. Probabil.

Read Full Post »