Diavolul la matineu

Curînd după ce-i dădu afară din Paradis pe om şi pe femeia lui, ba îi mai şi blestemă să aibă numai necazuri unul de pe seama altuia, se zice că Dumnezeu fu cuprins de părere de rău. „m-am pripit, îşi spuse cu căinţă Atotputernicul. De fapt, ăştia doi sunt copiii mei şi ar fi trebuit să am mai multă răbdare cu ei. Sunt soi bun şi fata, şi băiatul, că doar eu i-am făcut, da’ cu anturajul rău al şarpelui, la ce puteai să te aştepţi din parte-le? Acuma, să văd cum aş putea să le fac viaţa ceva mai uşoară şi mai plăcută… Hmmm, nu prea ştiu cum…”

Şi fiind în pană de idei, Cel Veşnic se adresă îngerilor:

– Ei, voi, băieţi, ia nu mai cîntaţi atîta şi ziceţi-mi ce să fac, pentru ca omului să-i fie un pic mai bine?

Îngerii nu păreau nici ei prea dumiriţi. Totuşi, după ce îşi rîcîiră un pic a inspiraţie aureolele de raze, unii propuseră să i se dea omului una sau două perechi de picioare peste cîte avea, ca să alerge foarte sprinten acolo unde ar pofti; alţii – să i se dea încă un ochi, neapărat la spate, în ceafă, ca să vadă orice primejdie, chiar venită dinapoi; alţii – să aibă cîte şaizeci şi unu de degete la fiecare mînă, ca să fie mai îndemînatic; în gen eral, propunerile luară acest aspect. Dar Preaînaltul se opuse:

– Vor învăţa şi singuri şi fără toate astea să alerge ca vîntul, să vadă totul chiar de la mare distanţă şi în toate direcţiile, iar îndemînarea lor nu va cunoaşte limite. Ce spuneţi voi sunt neghiobii, aşa că nu ştiu de ce vă mai ţin în Cer pe casă şi masă!

– Doamne, ascultă şi propunerea mea proastă! răsună o voce dogită din fundul grădinii.

– A, Satano, tu eşti? Ai şi tu idei?! (Hotărît, ăstuia i s-a schimbat vocea şi nu mai e bun de cor printre îngeraşii mei! îşi  spuse în gînd Atotştiutorul. Am să-l trimit jos… la dracu-n praznic!)

– Dă-le, Doamne, visele frumoase…

– Păi le-am dat deja! Doar n-or fi avînd coşmaruri chiar în fiecare noapte visîndu-te pe tine!

– Nu, Doamne, nu despre visele de noapte vorbesc; alea nu servesc la mare lucru, căci se şterg odată cu dimineaţa. Ci dă-le acum oamenilor să viseze cu ochii larg deschişi vise de zi – cît mai multe! Astea nu pier decît anevoie, căci nu le pot împrăştia razele soarelui; astfel viaţa li se va părea mai frumoasă, primejdiile mai îndepărtate şi mai mici şi răul mai decolorat… şi aşa vor fi fericiţi… un timp măcar!

Atotmilostivul căzu pe gînduri cîteva momente:

– Mda, recunosc, asta e o idee ceva mai deşteaptă decît aia cu ochiul înfipt în ceafă sau mîna cu şaizeci  şi unu de degete, deşi vine de la slutul ăsta… mormăi El. Ştiu eu? Fie.

Şi se făcu aşa, iar oamenii începură să viseze frumos cu ochii deschişi, ziua în amiaza mare… şi se grăbiră să aducă osanale Domnului, binecuvînta fie Numele Lui în veci.

Doar că, în entuziasmul lor, ei uitară să vadă că pe dosul tuturor acelor vise fermecătoare, care rulează gratis pentru ei, matinei de matineu, stătea scris mărunt-mărunt (cum e scris numele ingredientelor cancerigene de pe ambalajele cu bomboane): „scenariul şi regia – Dumnezeu; după o idee a Diavolului”…

Fragment selectat dintr-o excelentă carte a domnului Andrei Cornea  Miracolul / Humanitas / 2014 carte din care puteţi citi cîteva pagini pe situl editurii, AICI

Read Full Post »

Totul e îngăduit?

– Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.

Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştile nu mai au nici un rost, poţi face – netulburat – orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om. Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul e posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa – sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu şi eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.

Iubitorii de raţiune şi dreptate – printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii – ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu mai fie îngăduit chiar orice.

(Oare Troţki şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist fost – aşa, niţel – bucuroşi că există totuşi ţări cu alte regimuri în care s-au putut refugia?)

Fragment din Junalul fericirii – pag. 269 / N. Steindhardt / Polirom – 2008.

Read Full Post »

Cibernetica şi Dumnezeu

“Pînă la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de

credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei

simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi.desigur nu. Bacon,

acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certîndu-i că nu-1 pot

gîndi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc

necitind Scriptura şi necunoscînd puterea lui Dumnezeu.”

Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor

dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator.

Biologia: admite în cele din urmă că analizorii (cum ar fi ai văzului) intră în

acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod) şi că transmit

numai selectiv – există neuroni specializaţi numai pentru viziunea liniilor drepte,

spre pildă -, realitatea fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente.

Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai

după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca

inconştientul, după program. Invarianta speciilor? Tot dovada unor limite

prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu

infinite, deci iar structuri, programare.

Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atîtea recunoaşteri ale

unor modele. Să fie toate spontane şi întîmplătoare? Aida de! Cibernetica este

suprema dovadă raţional ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare

nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenta Creatorului.”

N. Steinhard / Jurnalul fericirii

Cartea poate fi citită on-line AICI.

Cules de pe FB ( Tudorel Urian )  „Nu e bine să ne jucăm cu numele oamenilor. Văd că s-a generalizat aproape, pe Wikipedia și chiar în articole cu evident conținut academic, numele Nicolae Steinhardt. În realitate prenumele cunoscutului autor este Nicu. Am studiat toate documentele procesului său, aflate în arhivele CNSAS, în care erau reproduse datele sale din actele de identitate și peste tot apărea sub numele de Nicu Steinhardt. Ca publicist și autor de cărți a semnat mereu N. Steinhardt. E drept numele său de monah a fost Părintele Nicolae. Așadar, ori Părintele Nicolae, ori Nicu Steinhardt. Altminteri încurcăm borcanele și omul se impune în istoria culturii române cu alt nume decât cel real.”

 

Read Full Post »

LIP – Bloguri, eu şi Dumnezeu

Cînd cu gene obosite noaptea sting calculatorul iar mă-ntreb, mai vine mîine, cum sperat-am viitorul? Vine viitorul vine, dar cu zile-mpleticite îmbrăcate-n straie sumbre şi profund nefericite.

Noaptea dorm iar fără vise şi mă-ntreb: pe unde-s Doamne, aşteptările promise? Iar n-a venit încă vremea să ne bucurăm de soare? Iar petrecem dimineaţa nourată de vifoare?

Nu te-ngrijora copile, mi-a spus Domnul, vei afla, că lucrarea mea e mare: nourii vor dispărea. Dăruit-am vouă lumea şi v-am dăruit puterea de-a da lucrurilor nume; veţi trăi cum vă e vrerea.

Iar deschid calculatorul frunzărind alene bloage; unele-s păşuni fertile, altele-s simple pîrloage.

Nu le tălmăci copile, mi-a spus bunul Dumnezeu; peste toate-acele file, întru toţi, prezent sînt EU!

– – –

Life in Pictures, o idee a lui Costin Comba la care puteţi participa şi voi!

Duminică plăcută!

Read Full Post »

Sfîntul Ştefan

Venind dinspre Muntele Măslinilor către Ierusalim, cobori o pantă destul de abruptă; laşi pe partea stîngă Grădina Ghetsemani, pe partea dreaptă Dominus flevit (Domnul a plîns) şi Mormîntul Fecioarei, traversezi o stradă, urci o colină de cîteva sute de metri şi ajungi în faţa uneia dintre cele opt porţi ale cetăţii: Poarta Sfîntului Ştefan, denumită în vremea stăpînirii otomane, Poarta Leilor.

Ştefan (stephanos în greceşte înseamnă coroană) a fost unul dintre cei şapte diaconi în Biserica Primară aleşi de Apostoli pentru a predica. Pentru că a fost unul dintre Ucenici, l-a urmat pe Iisus peste tot şi a fost martor la toate faptele Sale. Intrat în atenţia fariseilor, pînă la urmă Ştefan a fost adus în faţa lui Caiafa, cel care-l judecase şi pe Iisus şi acuzat de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Ştefan la rîndul său i-a acuzat pe acuzatorii săi: „Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Condamnat la moarte prin lapidare, a fost condus în afara  cetăţii şi ucis, devenind primul martir creştin care s-a jertit mărturisindu-L pe Iisus.

La mulţi ani! Ştefanilor şi Ştefaniilor.

– – –

Înserez:

Nora

ȘTEFAN – ÎN CE SENS MARTIR?

Termenul grecesc folosit în Biblie cu referire la Ştefan este mártys, care înseamnă „martor“, adică o persoană ce este de faţă la o întâmplare sau la un eveniment. Însă acest termen are un sens mult mai larg. Potrivit unui lexicon grecesc, persoana numită în Biblie mártys nu era doar un simplu observator, ci avea şi „un rol activ, era chemată să spună ce a văzut şi ce a auzit, să declare ceea ce ştie“. Toţi creştinii adevăraţi au obligaţia de a depune mărturie despre ceea ce ştiu cu privire la DUMNEZEU TATĂL şi la scopurile sale (Luca 24:48; Fap. 1:8). Prin urmare, în Scripturi, Ştefan este numit ‘martor’ pentru că a vorbit despre Isus (Fap. 22:20).

Creştinii care depun mărturie întâmpină adesea opoziţie şi sunt uneori arestaţi, bătuţi sau chiar omorâţi. Astfel, încă din secolul al II-lea e.n., cuvântul mártys a căpătat şi sensul de persoană care preferă să sufere asemenea consecinţe decât să renunţe la credinţă. În acest sens poate fi considerat Ştefan primul martir creştin. Însă, iniţial, cineva era numit „martir“ nu fiindcă a murit pentru convingerile sale, ci fiindcă depunea mărturie.

Read Full Post »

Iisus şi omul

Fragment din Decalog pentru Mileniul III

Dumnezeu s-a întrupat ca să lumineze viaţa umană, ba chiar ca să fie semnificaţia ei. Acest lucru trebuie crezut cu convingere profundă şi cu bucurie; trebuie trăit cu statornicie şi coerenţă; trebuie vestit şi mărturisit, în ciuda frămîntărilor vremii şi a ideologiilor opuse, aproape întotdeauna insinuante şi îngrijorătoare.

În ce fel este Iisus semnificaţia existenţei omului? El însuşi lămureşte, cu mîngîietoare claritate: „Tatăl Meu vă dă adevărata Pîine din cer. Căci Pîinea lui Dumnezeu este cea care coboară din cer şi dă viaţă lumii (…). Eu sînt Pîinea vieţii; cel care vine la mine nu va flămînzi şi cel care crede în mine nu va înseta niciodată.” (Ioan 6, 32-35). Iisus vorbeşte simbolic, referindu-se la marea minune a manei dată de Dumnezeu poporului evreu la trecerea prin pustiu. E clar că Iisus nu înlătură grija normală şi căutarea hranei zilnice şi a tot ceea ce poate face viaţa omului mai avansată, mai evoluată, mai împlinită. Dar viaţa trece inevitabil. Iisus arată că adevărata semnificaţie a existenţei noastre pămînteşti se află în veşnicie şi că întreaga istorie umană, cu dramele şi bucuriile ei, trebuie văzută în perspectiva veşniciei.

Şi noi, ca şi poporul lui Israel, trăim pe pămînt experienţa Exodului: „pămîntul făgăduinţei” este cerul.

Dumnezeu, care nu l-a părăsit pe poporul său în pustiu, nu-l părăseşte nici pe om în pelerinajul său pe pămînt. I-a dat o „pîine”, în stare să-l susţină pe drum: „pîinea” este Hristos. El este, înainte de toate, hrana sufletului, prin adevărul revelat şi apoi prin însăşi persoana sa, în Sacramentul Euharistiei.

Omul are nevoie de transcedenţă! Omul are nevoie de prezenţa lui Dumnezeu în istoria zilnică! Numai astfel îşi poate afla sensul vieţii! Iar Iisus nu încetează să le spună tuturor: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa (Ioan14, 6); „Eu sînt Lumina lumii; cel care mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12); „Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi alina!” (Matei 11, 28).

Ioan Paul al II-lea – PLANUL LUI DUMNEZEU, Editura Enciclopedică, 1999

Read Full Post »

Un raspuns genial

Anne Graham, intr-un interviu in emisiunea „Early Show” (Spectacolul matinal), a fost intrebata de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 si i s-a pus o intrebare la care multi ar fi dat raspunsuri nesatisfacatoare: „Cum a putut Bunul Dumnezeu sa lase sa se intimple asa ceva si sa priveasca atat de nepasator aceasta catastrofa de pe pamantul Americii?„

       Anne Graham, dupa ce a meditat cateva clipe, a dat un raspuns magistral, a raspuns cu niste replici foarte logice, profunde si inspirate, nepregatite dinainte (se poate vedea pe videoclipul inregistrat). Dansa a raspuns foarte calm si explicit, precizand urmatoarele:

„Si eu mi-am pus deseori aceasta intrebare si mi-am gasit urmatoarele raspunsuri…

1. Cred – nu cred, dar sunt profund convinsa – ca Dumnezeu a fost si ramane adanc intristat de aceasta, la fel ca si noi, numai ca noi, de ani de zile, Īi spunem si chiar Ii poruncim sa iasa din scolile noastre, din guvernul si din vietile noastre, ca ne descurcam si singuri, fara ajutorul Lui…

2. Si, fiind El un adevarat gentleman, cred ca pur si simplu S-a dat, calm, la o parte…

3. Cum de mai indraznim noi oare sa-I cerem binecuvintarea, mila si protectia Sa, daca Ii cerem sa ne lase in pace? (Īn lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate in scoli,etc.)

4. Cred ca totul a inceput cind Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America sa devina o tara atee si care a fost ucisa, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat ca nu dorea nici un fel de rugaciuni in scolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobata si a devenit lege obligatorie in SUA…

5. Apoi, cineva a spus ca mai bine nu am citi Biblia in scoli (Biblia care spune sa nu ucizi, sa nu furi si sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti), iar noi am spus O.K..

6. Apoi, dr. Benjamin Spock a spus ca nu ar trebui sa ne plesnim copiii atunci cind se poarta urit, pentru ca aceasta le-ar afecta mica lor personalitate si stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis!). Iar noi am spus ca un expert trebuie sa stie ce vorbeste, asa ca am spus O.K.

7. Apoi, altcineva a spus ca profesorii si dirigintii nu ar trebui sa ii disciplineze pe copii atunci cind gresesc. Iar conducatorii de scoli au spus ca nici un membru al personalului sa nu atinga vreun elev atunci cind se poarta urit, pentru ca scolile nu au nevoie de publicitate proasta si in nici un caz de procese. (Totusi, exista o mare diferenta intre a disciplina si a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili,etc.). Iar noi am spus O.K.

8. Apoi, cine stie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus ca, baietii fiind baieti, vor face dragoste oricum, deci ar trebui sa le dam fiilor nostri prezervative. Asa, ei vor putea sa se distreze cit vor, iar noi nu vom trebui sa le spunem parintilor ca le-au primit de la scoala. Iar noi am spus O.K.

9. Apoi, unii dintre alesii nostri de virf au spus ca nu conteaza ceea ce fac in viata lor privata atit timp cit isi fac treaba la slujba. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasa de ceea ce face altcineva, inclusiv presedintele, in viata sa privata, atit timp cit am o slujba si economia merge bine.

10. Apoi, niste libertini au cerut sa tiparim cat mai multe reviste cu femei goale, in semn de respect si apreciere a frumusetii feminine.. Iar noi am spus O.K.

11. Apoi, altcineva a impins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, si inca mai departe, afisindu-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.

12. Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV si filme care sa promoveze indepartarea de Dumnezeu, violenta si sexul ilicit, sa inregistram melodii care sa incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea si temele satanice. Iar noi am spus ca nu este decit entertainment-amuzament, nu are efecte adverse si oricum nu o ia nimeni in serios, asa ca totul a mers inainte.

13. Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au constiinta, de ce nu disting binele de rau, de ce nu ii deranjeaza sa ucida pe straini, pe colegii de clasa sau pe ei insisi.

14. Probabil ca, daca ne-am gindi mai mult, ne-am da seama de ce.

15. Cred ca totul se reduce la faptul ca ceea ce vei semana, aceea vei si culege.

16. Noi Ii spunem lui Dumnezeu: Draga Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisa in clasa?Iar Dumnezeu raspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, cind voi mi-ati spus sa plec din scoli?

17. E ciudat cum oamenii Il dispretuiesc pe Dumnezeu, si apoi se intreaba cu naivitate de ce totul merge tot mai prost.

18. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne indoim de ceea ce spune Biblia.

19. E ciudat cum de toti oamenii vor sa mearga in ceruri, desi nu cred, nu gindesc, si nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie in Biblie.

20. Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred in Dumnezeu si de fapt sa il urmeaza pe Satana, care, se stie ca, la randul lui, crede si el in Dumnezeu……

21. E ciudat cum ne repezim sa judecam, dar nu ne place sa fim judecati.

22. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail si ele se raspindesc precum focul salbatic, dar cind incepi sa trimiti mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gindesc de doua ori inainte de a le trimite si altora.

23. E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud si obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discutie publica despre Dumnezeu este impiedicata la scoala si la locul de munca.

24. Este, in sfarsit, ciudat cum poate fi cineva atit de inflacarat de dragoste pentru Hristos fiind in acelasi timp un crestin invizibil in timpul saptaminii.”

(Interlocutoarea a mai venit si cu alte argumente, dar ne oprim aici).

Primit pe mail.

– – –

Ce părere aveţi?

UP date. Am numerotat paragrafele. Dacă este să vorbim concret, vă rog să vorbim la obiect: care paragraf este neconform cu părerea voastră despre aceste probleme? La obiect, NU la persoană. OK?

Read Full Post »

LIMBA CREAŢIEI .3. Ioan Petru Culianu

            Inspirîndu-se atît de la Lullus (pe care-l cunoştea prin comentariile lui Giordano Bruno), cît şi de la Descartes, baronul Gottfried Wilhelm von Leibniz visa adesea la o limbă universală, şi a încercat să o reconstituie. Între timp, societăţi secrete din întreaga Europă inventau alte şi alte limbi secrete (dintre care cel puţin două au supravieţuit pînă în prezent), în speranţa că într-o bună zi toată omenirea va fi unită de un grai comun. Circumstanţele existente astăzi au făcut poate acest ideal mai puţin atrăgător ca niciodată. Cu toate acestea, istoria umană posedă o trăsătură caracteristică, şi anume aceea că multe idealuri decad, deşi nu sunt neapărat eronate, iar mari intreprinderi nu produc adesea decît rezultate banale. Dar anticipez. Pentru că acum am ajuns în inima chestiunii; ne-am întors la Bochart de Saron şi la cutia enigmatică de pe masa de licitaţie. Era lungă de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi poate cu puţin mai lată, confecţionată din lemn; părea murdară şi era căptuşită cu o catifea albastră veche, acum tocită şi decolorată, care-i dădea un aer trist.

            Dacă îi ridicai capacul, mecanismul rămînea ascuns sub o placă mată din cupru. Era un obiect neînsemnat, la o licitaţie neînsemnată dintr-o ţară neînsemnată, şi nici un vizitator nu se arătase interesat de minusculul ei semn de identificare, literele ebraice Aleph, Resh, Lamed încrustate pe partea dreaptă : o Mapă, o Dublă şi o Simplă. Ele simbolizau cifra 231, numărul Porţilor creaţiei, marcată astfel de Bochart nu ca un semn al credinţei lui în ştiinţa cabalistică, ci fără îndoială din respect faţă de tradiţie.

            Istoria acestui obiect a ieşit la iveală după cercetări minuţioase. Pntru început, unul dintre servitorii lui Bochart a salvat-o de la distrugere împreună cu o reţetă inutilă. Mai tîrziu a vîndut cutia pentru cîţiva sous (cutia în sine nu avea nimic atrăgător, mai mult, curînd s-a dovedit că era lipsită de însuşirea elementară ce este în mod normal atribuită cutiilor muzicale), amantei unui tînăr ofiţer corsican. Cutia a apărut din nou în prada luată la Waterloo, a fost achiziţionată de un judecător ieşit la pensie din Calcutta, a ajuns în familia logicianului Boole, fiind unul dintre puţinele obiecte pe care Mary Boole l-a luat cu ea în timpul nefericiţilor ani de peregrinări, provocaţi de bigamia soţului. Trecînd din mînă în mînă, a scăpat de sub control şi a dispărut după ce ultimul ei proprietar, un filosof existenţialist, a fost ucis într-un accident de maşină.

            Principala atracţie a licitaţiei era o reproducere la scară a unei sculpturi de Antonio Canova, căruia explicaţia în limba engleză îi atribuia o longevitate dubioasă :”Capricii în marmură. De artistul italian Canova (1757-1882.” O frumuseţe locală în veşminte transparente îi dădea roată cu fălcile căscate de admiraţie.

            În cele din urmă, m-a ajuns şocul recunoaşterii limbii, pentru că plecasem din Paris dimineaţă şi nu fusesem conştient de traversarea vreunei bariere lingvistice. Cu o zi în urmă o vagă cunoştinţă ce arbora insigna unui partid extremist mă introdusese într-o încăpere mucegăită, ale cărei spaţiu şi timp erau îmbîcsite cu franceză stricată şi fum să-l tai cu cuţitul : un preţ mic, dacă puneai în balanţă aflarea locului de desfăşurare şi a importanţei licitaţiei. Acum mă aflam undeva, fără să ştiu foarte bine unde, pentru că singurul lucru care conta era cutia. Am recunoscut totuşi imediat limba străină vorbită de licitator (înţelegînd-o cu mult mai bine decît propria lui traducere în engleză), iar în starea mea iniţială de uimire mi-a trecut prin minte să leg acest miracol de cutia lui Bochart. De abia după aceea mi-am dat seama că o ştiam, că-mi petrecusem în ţara aceea o vreme care acum mi se părea absolut pierdută, că fusesem chiar funcţionar public, iar undeva, în nord, într-un loc al cărui dialect îmi era greu de înţeles, mai aveam încă o casă şi o fostă soţie.

            Licitatorul povesti cîte ceva dintre cele mai puţin relevante momente din istoria cutiei, acele episoade care, se presupunea, aveau să fie considerate extraordinare de spectatorii obişnuiţi ai unei licitaţii. Cu toate acestea, nimeni n-a părut interesat de obiect, în timp ce îndoielnica piesă a lui Canova iscă o bătălie crîncenă, iar eu, înaintea căderii întunericului (care se lăsă cu grabă), am putut să mă întorc la Paris şi, în camera purpurie a hotelului pentru savanţi pe moarte de vizavi de College de  France, am deschis modestul pachet. Cu o grijă hughenotă, cutia fusese înfăşurată într-un număr întreg din Del Telegraaf anunţînd cu litere uriaşe invadarea Irakului, ştire de care eu nu avusesem habar şi care nu a reuşit să-mi trezească interesul nici după ce am descoperit-o. Evident, atemporalitatea cutiei era pentru mine mai importantă decît orice eveniment exterior confuz. Faptul ar fi fost valabil chiar şi dacă invazia Irakului s-ar fi petrecut tocmai în acea cameră din Paris, iar eu aş fi fost de faţă.

            Mi-am dat seama că, lăsînd deoparte zgomotul perfect distinct produs de deschiderea şi de închiderea capacului, cutia era iremediabil tăcută. Mai tîrziu aveam să verific că mecanismul ei – care era cel original, am toate motivele să cred acest lucru – nu putea fi reparat din cauză că era o pură ficţiune, incapabilă ca atare să acţioneze o cutie muzicală sau orice alt dispozitiv omenesc.

            După acea noapte memorabilă de veghe la Paris, am petrecut nenumărate altele încercînd să-mi dau seama ce anume piese puteau lipsi din monstruosul puzzle. Totusi, nu i se putea adăuga sau scoate nici o piesă : mecanismul era întreg şi simetric, dar absurd. Părea rezonabil să consider că reflecta fidel planul iniţial al lui Bochart.

            După ce epuizasem toate ipotezele legate de cutia muzicală a lui Bochart, am înţeles că, în loc să fie întruchiparea unui adevăr etern oarecare, aşa cum un automobil este întruchiparea primului principiu al termodinamicii, ea era mai degrabă un obiect înzestrat cu valoare istorică, în care cineva ar fi reuşit să descifreze ceea ce Bochart şi generaţia lui îşi închipuiseră că este limba lui Dumnezeu.

            Dar, indiferent cît de mult am cercetat perioada şi am examinat mecanismul, nu am izbutit să trec peste binecunoscutul principiu al ereticilor noetici, pe care Hippolytus i-a acuzat de reînvierea învăţăturilor presocraticului Heraclit, anume că plinul absolut şi golul sunt echivalente, şi astfel o cutie muzicală proiectată să nu producă nici un sunet produce literalmente tot timpul graiul tăcut şi insondabil de care Dumnezeu s-a folosit atunci cînd a creat lumea. Oricît eram de convins de adevărul acestei cugetări, de consolat nu mă consola cîtuşi de puţin.

            Acum vine partea cel mai greu de relatat a poveştii.

            Eram un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani, locuind într-un imobil înalt şi binepăzit din cartierul Lake, cu o cutie inutilă, care-mi absorbea cea mai mare parte a energiei mentale. În fapt, mintea mea era departe, departe de acea alternanţă dureroasă de evenimente accidentale, dorinţe potolite, regrete vane şi promisiuni neîmplinite pe care cei mai mulţi dintre noi – fie că se bucură de succes sau nu – o numesc realitate. Dat fiind caracterul slujbei mele, de profesor de istorie într-o universitate cenuşie şi renumită din Midwest, zilele îmi erau umplute cu gînduri din secolul al XVIII-lea, iar nopţile cu vise previzibile, în care reprezentanţi ai stării a treia conversau în dialecte ininteligibile. Limba Creaţiei nu o întîlneam, desigur, nicăieri; în acel moment înţelesesem deja că orice limbaj de acest gen trebuie să aproximeze nişte formule matematice, transformabile într-o succesiune de sunete doar în virtutea convertibilităţii tuturor sistemelor de semne.

            Ştiam că devenisem unul dintre posesorii cutiei blestemate. Şi că, în calitate de posesor al cutiei, eram şi cercetător al limbii Creaţiei, izolat de toţi ceilalţi oameni şi animale printr-un zid invizibil. Uneori mă gîndeam că această cutie formulase o ghicitoare care îmi absorbea întreaga viaţă, împlinind astfel un anume scop ce nu ar fi putut fi împlinit decît de idiomul divin însuşi. Dar o asemenea judecată ieftină nu mă mulţumea mai mult decît principiul suprem Mahayana, al identităţii dintre plin şi gol (şi, peste toate, nu cumva mă lăsam pradă ispitei care-i dusese pe Lullus, Bruno şi Bochart la sabie, rug şi furci, atunci cînd raţionam că, dacă graiul divin există – ceea ce era cu siguranţă adevărat -, orice putea fi săvîrşit prin el, absolut orice, pentru că el ar fi recreat pe de-a-ntregul percepţia ce structurează realitatea ?). Aşadar ce s-a întîmplat cu mine ? S-ar putea să fie nevoie ca, o dată ajuns în acest punct, cititorul să renunţe la neîncredere, cel puţin pentru cîteva clipe. Căci … (va urma – ultima parte)

Read Full Post »

Cabala şi Eros MOSHE IDEL

Reluînd “Pendulul lui Foucault” – Umberto Eco, imaginea arborelui sefirotic de la începutul cărţii, mi-a adus aminte de această carte formidabilă a lui Moshe Idel, eminent cărturar evreu născut în Romania la Tg. Neamţ în 1947. Nici vorbă să se poată recenza o astfel de carte. Nu mi-am propus decît să vă ofer un scurt fragment, o frumoasă poveste.

“Iudaismul este în general considerat sursa monoteismului. Această afirmaţie pare a a fi cea mai evidentă din istoria religiilor. Însă în multe versiuni ale cărţii de rugăciune, cel mai răspîndit text evreiesc, întîlnim o formulă arameică alarmantă : Le-Shem Yihud  Qudesha’ Berikh Hu’ u-Shekhinteih … traducerea literală ar fi : (serviciul divin are loc) pentru unirea Celui Sfînt, binecuvîntat fie el, cu Prezenţa Sa Divină”. – scrie Moshe Idel chiar la începutul cărţii sale.

Această formulă sugerează nici mai mult nici mai puţin, că Dumnezeu nu este singur. În Geneza, 3,22 scrie : “Iată, Adam a devenit ca unul din noi; cunoaşte binele şi răul; acum, nu cumva să întindă mîna şi să culeagă din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască veşnic”. Acest plural tulburător a dat naştere la enorme dispute. Nu la aceste dispute mă refer eu aici. Ci am să reproduc din carte un scurt fragment interesant care încearcă să explice originea răului în lume.

 “Într-una din povestirile sale, Primo Levi scrie : Ştii că Dumnezeu l-a creat pe Adam şi imediat după aceea şi-a dat seama că omului nu-i e bine singur, aşa că i-a adus o tovarăşă lînga el. Ei bine, cabaliştii spuneau că nici măcar lui Dumnezeu nu-i e bine singur şi că de la început a luat-o ca tovarăşă pe Shekhinah, adică prezenţa Lui la creare. Astfel, Shekhinah a devenit nevasta lui Dumnezeu şi, deci mama tuturor oamenilor. Cînd Templul din Ierusalim a fost distrus de romani, iar noi ne-am împrăştiat şi am fost subjugaţi, Shekhinah s-a înfuriat, L-a părăsit pe Dumnezeu şi a venit cu noi în exil. De fapt, eu am gîndit aşa : că şi Shekhinah s-a lăsat subjugată şi e aici, în jurul nostru, în exilul din exil, în această casă a mocirlei şi mîhnirii. Aşa că Dumnezeu a ramas singur; cum se întîmplă muiltora, nu a mai putut îndura singurătatea şi n-a rezistat ispitei, aşa ca şi-a luat o amantă. Ştii pe cine ? Pe ea, pe Lilith, demonul feminin, şi a iesit un scandal de neimaginat… Într-un fel, aceasta este cauza răului pe pămînt; într- un alt fel, e efectul său. Atîta vreme cît Dumnezeu continuă să păcătuiască cu Lilith, pe pămînt va fi sînge şi supărare. Dar într-o zi va veni un lucru mare – cel pe care îl aşteptăm cu toţii. El o va face pe Lilith să moară şi va pune capăt desfrîului lui Dumnezeu şi exilului nostru”.

Eu prefer soluţia imaginată de Doina Popescu în carte sa “Dumnezeu era-n vacanţă”.

 “ – Dumnezeule, Eli, ce viaţă am avut şi noi ! – Care Dumnezeu, dragă Erna ? Dumnezeul meu sau catolicul tău ? Cum a putut lăsa Dumnezeu să se întîmple toate cîte am trăit noi ? Cum a fost posibil ? – Eli, dragul meu, eu văd o singură explicaţie : probabil că atunci cînd s-au întîmplat toate acestea, Dumnezeu era-n vacanţă ! – Poate ai dreptate, Erna. Probabil că, din cînd în cînd, Dumnezeu îşi mai ia vacanţă!”

Read Full Post »

TEOREMA.2. Pier Paolo Pasolini

„Dumnezeu destabilizează. Iar Mesia, dacă ar coborî astăzi în lume, ar face acelaşi lucru. Personajul meu nu este Isus plasat într-un context modern, nici Eros identificat cu Isus, ci mesagerul unui Dumnezeu mînios, Dumnezeul Vechiului Testament, care se foloseşte de o prezenţă misterioasă pentru a le alunga muritorilor sentimentul de falsă siguranţă de sine, amorţeala conştiinţei care le permite oamenilor de bine, burghezilor, să vegheze liniştiţi, legănîndu-se cu iluzia că duc o viaţă autentică„. – spune Pier Paolo Pasolini despre cartea sa. Aşa să fie oare ?

După plecarea Oaspetelui, fiecare dintre membrii familiei rămîne pe gînduri. Existenţa lor fusese spartă în ţăndări iar fiecare dintre ei, încearcă să–şi recompună viaţa.

Emilia îşi strînge toate lucruşoarele într-o valiză sărăcăciosă şi părăseşte casa pe furiş. Ajunsă la o răspîntie ezită. Încotro ? Amestecată printre anonimi ca şi ea, aşteaptă; soseşte un autobuz hodorogit, cu care se reîntoarce la matca, la locul în care a copilărit, se reîntoarce acasă. Intră în curtea în care doi copii se joacă, iar cîinele o adulmecă. Aşezată pe o băncuţă, priveşte spre casa de unde pe fereastră o privesc un bătrîn, o batrînă, o tînără soţie şi un bărbat. Nu vrea să intre în casă. Refuză hrana copioasă oferită şi se mulţumeşte numai cu ciorbă de urzici. Capătă faima de sfîntă. Face minuni. În sfîrşit, îşi împlineşte vocaţia sa bisericească, adînc îngropată printre îndatoririle sale de servitoare . Cînd vine vremea să moară, găseşte o groapă imensă pe care se străduia un excavator să o astupe, se ascunde pe fundul şi este acoperită de pămînt. La suprafaţă, urcă un firicel de apă care se transformă într-un izvoraş tămăduitor : sunt lacrimile Emiliei. Noua servitoare din casa de unde plecase, se numeşte bineînţeles, tot Emilia.

Odette. Retrăieşte iar şi iar, scena petrecută între tatăl său pe cînd era suferind, Oaspete şi ea. Retrăieşte scena de iubire dintre Oaspete şi ea. În sfîrşit, înţelege că EA ar fi trebuit să–şi îngrijească tatăl cu devoţiune mergînd pînă la a lua suferinţa acestuia asupra sa. Nu asta îi învăţau cei de la Institutul Surorilor Marceline ? Sub o puternică autosugestie, Odette cade la pat şi este transportată la spital.

Pietro. Redeschide la nesfîrşit albumul de picturi pe care îl privea cu Oaspetele. Începe să picteze. Pleacă de acasă, îşi deschide un atelier de pictură şi pictează cu furie, pe carton, pe sticlă, pe lemne, pe orice. De fapt, ca orice tînăr, recrează lumea, asta este vocaţia sa.

Lucia. Zilnic rătăceşte pe străzi cu automobilul în căutare de aventuri cu tineri. La sfîrşitul fiecărei aventuri, intră într-o capela şi se roagă îndelung.

Paolo. Este cuprins de remuşcări că atît de mulţi oameni mai ales tineri sunt atît de săraci. Se hotăraşte să–şi doneze fabrica muncitorilor. ( Din cîte ştiu, autorul se înspiră aici dintr-un fapt real – Frost). Este lesne de observat că de fapt apropierea Oaspetelui de fiecare dintre aceste personaje, a descătuşat dorinţele sau chiar vocaţia lor, reprimate prin convenienţele sociale făcîndu-i să-şi trăiască viaţa aşa cum doresc. E bine ? E rău ? Rămîne de văzut.

De ce sunt scandalizaţi criticii lui Pasolini de arta sa ? Pentru că într-un capitol, descrie o posibilitate halucinantă ( care se pare că se întîmplă în unele familii), ca în această familie burgheză, după plecarea Oaspetelui, lucrurile să scape de sub orice control. Dacă Lucia tot aprecia amorul cu cei mai tineri, de ce nu ar fi unul dintre ei chiar propriul său fiu ? Sau dacă Odette tot s-a dăruit Oaspetelui pentru că i-a salvat tatăl, de ce nu s-ar da direct tatălui şi în acest fel vindecîndu-l ?

Mai departe poate să–şi imagineze fiecarece doreşte. Pier Paolo Pasolini arată cu rigoare şi exactitate ca într-o teoremă matematică : racilele omenirii sunt aceleaşi, indiferent dacă Mesia a venit sub chipul lui Cristos, cum cred unii, sau se mai lasă încă aşteptat, aşa după cum cred alţii. Dar nu pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu. Iar poştasul de la începutul povestirii, Angelino, este chiar mesagerul Său.

Read Full Post »