Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘eco’

Marele Maestru

 Cei puternici cu adevarat sunt cei pe care nu-i vom cunoaste cu adevarat niciodata. O traditie strabuna, din timpurile pierdute in negura istoriei, sustine ca in fiecare generatie traiesc printre noi 18 drepţi care deţin harul divin. Ei nu stiu existenta harului si nu se vor cunoaste niciodata intre ei. Harul divin le va ajuta pentru a promova binele omenirii in generatia lor. Pana aici, legenda existenta in esotericul a cel putin 3 religii pe care eu le cunosc. Daca este sau nu adevarat nu vom sti niciodata; in orice caz, daca legenda ar fi adevarata, Johannes Trithemius ar fi putut fi unul din acesti oameni. Putin oameni, chiar si din cei mai avizati, au auzit de el, desi cu totii intr-un fel ne folosim de invataturile lui, chiar dupa 500 de ani. Cand veti vedea in timpul activitatilor voastre pe internet ecranul de mai jos 

trebuie sa stiti ca el se datoreaza in primul rand lucrarilor stiintifice ale lui Johannes Trithemius.

Johannes Trithemius (1462 – 1516) a fost calugar catolic german,stareţul manastirii Sponheim, langa Bad Kreuznach, in sud-vestul Germaniei. Johannes Trithemius, absolvent al celebrei universitati dinHeidelberg, s-a adapostit intamplator in aceasta manastire benedictina in timpul unei furtuni, manastirea fiind aproape o ruina, cu cativa calugari dezordonati, aproape morti de foame. Trithemius ramane la aceasta manastire si la varsta de 21 de ani devine staretul ei. In cativa ani manastirea devine cunoscuta ca centru de studiu, reusind in 10 ani sa posede una din cele mai valoroase biblioteci din Germania (mai mult de 2000 de manuscrise) . In 15o6, adica dupa ce a construit una din cele mai faimoase biblioteci scolastice si a reconstruit o manastire din ruine, asa cum se intampla mai intotdeuna ca o fapta buna nu este iertata niciodata, este nevoit sa paraseasca manastirea din cauza acuzelor de magie si lipsa de compatibilitate dogmatica. Din fericire, Episcopul catolic al diocesei din Würzburg, om cult si vizionar il recupereaza si-l numeste staretul manastirii Sf. Iacob din Würzburg (Schottenklöster – o misiune Scotiana in Germania). Johannes Trithemius va ramane in aceasta manastire pana la sfarsitul vietii lui.

Articol preluat de pe portalul http://politeia.org.ro/ unde găsiţi şi continuarea sa.

Anunțuri

Read Full Post »

Blog. Ce este un blog?

Redau încă un mic fragment din cartea domnului Liiceanu, Estul naivităţilor noastre (pagina 348):

“- Cum vă împăcaţi cu jurnalul modern – blogul? Aţi fost vreun moment tentat să-l  încercaţi?

– Nu, n-am fost, pentru că aparţin unui model cultural care s-a format înainte de apariţia blogului. În acest model, cartea deţine poziţia centrală. Nu mă pot desprinde încă de prestigiul cărţii. Blogul plăteşte spontaneitatea şi viteza comunicării cu un grad mare de efemer. Cartea se deschide ce-i drept, mai greu, dar, odată gestul deschiderii făcut, ea realizează un grad de complicitate cu cititorul pe care blogul nu-l poate obţine. La carte te poţi întoarce, o poţi redeschide după pofta inimii, poţi marca pasaje din ea… Nu cred că la un text postat pe un blog, odată consumată prima întîlnire, apuci să te mai întorci. Blogul este extinderea spiritului consumerist în lumea spiritului. Cărţile nu se aruncă după prima folosire.”

Nu este singurul motiv pentru care uneori, mă despart de ideile domnului Liiceanu. Şi eu iubesc mult mai mult cartea tipărită dar asta nu mă împiedică să citesc şi on-line, cărţi la care altfel, nu am momentan, acces; exemple puteţi găsi pe Scribd şi nu numai.

Revenind la blog. Nu cred că blogul păcătuieşte prin efemer. Prin efemer păcătuieşte – cred eu – mult mai mult, e-bookul, pe care în treacăt fie spus, domnul Liiceanu îl promovează constant şi în virtuţile căruia crede cu tărie. Nu insist.

Ideea aceasta – dihotomia între tipăritură şi alte moduri de exprimare, eventual blog – nu este foarte nouă, a fost excelent exprimată şi de Umberto Eco în cartea sa, Apocaliptici sau integraţi. Apocalipticii fiind cei care nu cred în variantele alternative de comunicare, iar integraţii fiind tocmai cei care le utilizează; asta pe foarte scurt.

În definitiv întrebarea mea, este: de ce blog?

Read Full Post »

“- Ameninţările ?

– Sigur. Televizorul, de exemplu.

– Televizorul ?

– Sigur. Unde credeţi că se află în acest moment milioane de americani, de italieni, de francezi, de japonezi şi aşa mai departe ? Se uită la televizor, tembelizaţi. Nu gîndesc. Nu se mişcă. Se uită şi atîta. Televizorul gîndeşte pentru ei, se mişcă pentru ei, trăieşte pentru ei. Trăieşte ? Îi otrăveşte cu idioţenia lui şi ei nu-şi dau seama. Îi face apatici, dar ei nu-şi dau seama. De ce se uită, se uită şi iar se uită ? Toate pericolele lumii sînt închise în cutia asta blestemată care stă în mijlocul casei ca un altar şi toţi îngenunchează muţi în faţa acelui altar. Orice Hitler ar putea să transforme prin televiziune o naţiune paşnică într-o haită de fiare : mitingurile sale, ochii săi, ar putea intra în orice sufragerie, în fiecare dormitor, şi n-ar mai fi nevoie să mergi undeva ca să-l asculţi sau să-l vezi. Totuşi, ei nu stiu asta, nu bănuiesc nimic, nici măcar nu se gîndesc de ce se uită; se uită şi gata. (…)

– Foarte bine, domnule Bradbury, dar datoria jurnalistului nu este să exalte fărîma de frumos care există, ci aceea de a căuta răul, urîtul şi să-l denunţe. Datoria omului nu este aceea de a se mulţumi, este aceea de a se răzvrăti. Numai prin revoltă se poate afla adevărul.

– Dar într-un anumit moment trebuie să găseşti acel adevăr. Vine o vreme cînd societatea spune jurnalistului, OK, băiete, totul e în regulă, e perfect. Dar, devreme ce eşti aşa de grozav şi dai în stînga şi-n dreapta aşa de bine, devreme ce ai stricat totul, toate speranţele noastre, iluziile noastre, explică-ne cum să ni le refacem. Atunci, draga mea, ori spui cum să se refacă ori închizi prăvălia. Au atacat mult societatea, cu un entuziasm de balic. Dar nu poţi fi balic o veşnicie. Balicii au întotdeauna febră şi nu poţi să ai febră o veşnicie. Febra este o boală, iar boala nu este veşnică. Atunci cînd termometrul urcă la patruzeci şi unu de grade, sau mori sau te vindeci”.

Au trecut aproape cinci decenii de cînd Ray Bradbury a spus acest adevăr dureros, într-un interviu acordat excelentei jurnaliste care a fost Oriana Fallaci. (Dacă soarele moare / editura Dacia / 1981 / pag. 23 şi 25)

Vi se pare actual?

#

“Televiziunea, prin urmare, ŞTIE că poate determina gusturile publicului fără nevoia de a li se adecva în mod servil. În regim de liberă concurenţă, ea se adaptează, bineînţeles, unei legi a cereri şi a ofertei, dar nu faţă de public, ci faţă de comanditari : educă publicul potrivit intenţiilor comanditarilor”, spune Umberto Eco (Apocaliptici şi integraţi – comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă / Polirom / 2008 / pag.341) .

Vi se pare cunoscută această metodă ?

# acest articol este o repostare#

Blogurile zilei :   http://theophylepoliteia.wordpress.com/

http://politeiaeuropa.wordpress.com/    http://bibliophyle.wordpress.com/ 

Reproduc un comentariu de pe politeia

Globalizarea a fost pentru toti un soi de cutie a Pandorei.Explozia barierelor culturale si comerciale a dus la o un amestec teribil. Tipul de democratie clasic oocidental e in pericol deoarece pina acum democratia a presupus un control al statului de catre cetateni.Acum statul nu mai e controlat de cetateni ci de corporatii sau de alte tari mai puternice economic.Lipsa reglementarii puterii globale a corporatiilor sau statelor puternice economice a dus la distrugerea economica si politica a statelor mici.Va intrebati de ce politicienii romani sunt corupti – e simplu atit timp cit el poate primi spaga de la cineva din Romania sau din exterior ca sa faca ceva contra cetatenilor si e vorba de sume imense nu va apara interesele noastre.Sunt corporatii mondiale/locale care la ora actuala nu platesc impozite nimanui.Ar trebui interzise paradisurile fiscale si reglementate bancile internationale si atunci poate am avea o sansa pentru democratie si corectitudine.Poate am scris prea mult dar eu sunt sceptic ca tari cu populatie sub 50 milioane au vreo sansa sa mai ajunga democratice in sens occidental- sunt prea mici economic in raport cu corporatiile mondiale.”

bigone

Read Full Post »

Este unul dintre cei mai mari autori britanici contemporani. Pentru cei interesaţi, cîteva date biografice şi nu numai, AICI. Am citit din lunga listă de titluri traduse în limba  română (16 numai la Polirom) o carte interesantă, Inocentul.

 “Plasat în Berlinul Războiului Rece, la începutul anilor ’50, Inocentul porneşte de la un fapt real puţin cunoscut : un tunel secret pe care britanicii şi americanii l-au săpat pe sub sectorul controlat de sovietici pentru a intercepta liniile de comunicaţie ale acestora. Un timid şi neexperimentat tehnician britanic, Leonard Marnham, este trimis de la Londra pentru a coopera cu armata americană la această operaţiune strict secretă. Odată cu pierderea inocenţei politice, Leonard trăieşte o pasională – şi clandestină! – poveste de dragoste.”

Cam la atît se reduce recomandarea editurii, pe pagina de gardă. Romanul acesta este totuşi, mult mai cuprinzător.

Inocentul a fost încadrat, nu tocmai justificat, în categoria romanelor de spionaj dedicate confruntărilor Est-Vest din a doua jumătate a secolului trecut. În plus, o pasională poveste de dragoste romanţează elementele intrigii captivante, pentru ca finalul să introducă o notă de meditaţie gravă asupra zădărniciei eforturilor individului de se lua la întrecere cu timpul şi cu istoria.” – este părerea ceva mai apropiată de adevăr a lui Ilă Citilă de la bookiseala.ro .

De fapt, această carte este o radiografie foarte exactă a lumii europene postbelice, lume traumatizată de un război care a întrecut în atrocitate tot ce se putea imagina că omul ar fi în stare să facă nu ca om, ci ca bestie. Experienţa războiului cald nu a fost suficientă. Cum omul este prin excelenţă o fiinţă războinică, în Europa acelor ani, s-a declanşat aşa numitul război rece. Adică o confruntare chiar mai dură decît confruntarea armată, confruntare în care sumele cheltuite absurd, au depăşit orice imaginaţie. O confruntare care a împărţit lumea în două, respectiv lagărul socialist – o imensă închisoare spoită cu principii democratice dar în care teroarea şi dictatura au fost termenii în care oamenii au fost nevoiţi să trăiască, pe de o parte, şi lumea liberă cu adevărat democratică, de cealaltă parte.

O lume care se va dovedi a nu fi tocmai perfectă aşa cum visau (şi mai visează unii), o lume în care oamenii nu sunt decît piese de şah mînuite cu cinism pe imensul eşichier politic al lumii, de nişte păpuşari demenţi. O lume care iată! chiar şi după pretinsa cădere a comunismului – de fapt o intrare în conservare, o latenţă numai aparentă, un agresiv pas înapoi făcut numai formal – o lume care departe de a-şi găsi un făgaş către normalitate, îşi inventează pe zi ce trece, noi probleme care frizează absurdul, o lume care se îndreaptă cu paşi acceleraţi către… către ce ? Nimeni nu ştie!

În această lume, tînărul Leonard nici nu are cum să nu fie păpuşa tuturor celor hîrşiţi în rele, în mijlocul cărora era nevoit să trăiască. Şefii săi militari, agenţii secreţi, o lume interlopă cunoscută dar tolerată (ca şi acum!), prostituate şi false iubiri, o lume în care dacă nu mă înşel, Leonard este prototipul fiecăruia dintre cei care mai cred că lumea asta are scăpare din ghearele răului. Adică noi, inocenţii, cei  care încă mai avem naivităţi candide.

În numele iubirii, Leonard a mers în naivitatea sa, pînă la a fi părtaş la crimă şi la trădare. Mă întreb pînă unde ar fi capabil oricare dintre noi, să meargă în numele iubirii. Ce părere aveţi ?

Acest roman a fost ecranizat cu un imens succes, în regia lui John Schlesinger, cu Anthony Hopkins, Isabella Rosselini şi Campbell Scott, în rolurile principale.

Cîteva pagini din carte pot fi citite AICI. Cum Ian McEwan este un om modern, are şi blog care poate fi găsit, AICI. Adică aşa cum ar spune Umberto Eco, Ian McEwan este integrat, nu apocaliptic. O carte cu adevărat foarte bună a unui autor de excepţie.

Blogul zilei  :  http://bookiseala.ro/

Read Full Post »

Moshe Idel, (n. 1947, Tîrgu Neamţ – despre care S. Antohi avea să spună că este un soi de Ierusalim al României ), este profesor de gîndire iudaică la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi cercetător la Institutul Shalom Hartman, este doctor în filosofie cu specializarea Cabala. În 1990 a primit prestigiosul “Israel Prize” pentru excelenţă în domeniul filosofiei iudaice. În româneşte i-au apărut lucrări printre care enumăr “ Cabala şi eros” , ‘Ceea ce ne uneşte” –un volum sub forma unui amplu interviu realizat în compania lui Sorin Antohi, “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”. Emigrat din România în 1963, avea să păstreze ţării de origine amintiri foarte frumoase : “ Am învăţat la şcoala lui Ion Creanga : exact acolo unde a studiat el, am studiat şi eu. Şi noi, copiii, care mergeam literalmente pe urmele lui, auzeam o mulţime de lucruri despre Creangă, era şi vîrsta potrivita. […] Treaba asta cu Ion Creangă, plutea în aer.”  Sau : “ … vedeam tot timpul plopii lui Eminescu! Îi vedeam din clasă, pentru că vizavi de şcoala mea primară era şcoala secundară, iar lîngă ea se afla casa Veronicăi Micle, cu faimoşii plopi.” Prieten cu Mircea Eliade, Cu Ioan Petru Culianu, Cu Umberto Eco. Nu propun un referat despre viaţa şi opera lui Moshe Idel. Propun numai un mic fragment, din cartea sa “Ascensiuni la cer în mistica evreiască” Mie mi-a dat de gîndit acest fragment.

 >>Am auzit de la înţeleptul rabin Nathan ( Rabbi Nathan ben Sa’adya) o explicaţie a acestui cuvînt [intelect] : Trebuie să ştii că atunci cînd Intelectul Divin coboară, el intîlneşte Intelectul Activ şi se numeşte Intelect Activ; iar cînd Intelectul Activ coboară la Intelectul Dobîndit, se numeşte Intelect Dobîndit; iar cînd intelectul Dobîndit coboară la Intelectul Pasiv, se numeşte Intelect Pasiv; iar cînd Intelectul Pasiv coboară la sufletul care se află în om, el se numeşte suflet. Prin urmare, aflăm că intelectul Divin care este înăuntrul sufletului uman, se numeşte suflet. Aşa stau lucrurile de sus în jos. Iar dacă examinăm acum aceeaşi problemă de jos în sus, vei vedea că, atunci cînd omul se desparte de deşertăciunile acestei lumi şi aderă, prin gîndirea şi sufletul său, cu mare rîvnă, la [domeniile] celeste, sufletul său se va numi în concordanţă cu nivelul tot mai înalt atins, pe care îl va fi dobîndit şi cu care se va fi unit. Cum aşa ? Dacă sufletul persoanei particulare merită să recunoască şi să adere la intelectul Pasiv, el se numeşte Intelect Pasiv ca şi cum ar fi Intelect Pasiv; şi la fel, dacă se înalţă mai sus şi aderă la Intelectul Dobîndit, devine Intelectul Dobîndit; iar dacă a meritat să adere la Intelectul Activ, atunci [devine] el însuşi Intelect Activ; iar dacă vei merita şi vei adera la Intelectul Divin, ferice de tine, căci te-ai întors la originea şi rădăcinile tale, numite literal, Intelectul Divin. Iar acea persoană este numită Omul lui Dumnezeu, adică un om divin, creator de lumi. <<

 Recapitulăm : suflet – intelect pasiv – intelect dobîndit – intelect activ – INTELECT DIVIN ! Deci Omul lui Dumnezeu. Cunoaştem cu toţii această sintagmă.

Dar, cunoaştem şi pe cineva, care să merite acest apelativ ?

Read Full Post »

Înainte de a citi cărţile lui Umberto Eco, este necesar cred eu, să parcurgem fie şi fugitiv, măcar cartea lui Ioan Petru Culianu, „Gnosticism şi gîndire modernă : Hans Jonas” ( Mulţumesc Teofil !). Citez cu mare încîntare, cîteva gînduri ale profesorului Culianu, adresate în amintirea profesorului său, Ugo Bianchi, de la care a luat lecţii despre gnoză, între anii 1973-1974 (profesor căruia Culianu, îi datorează inclusiv startul carierei sale de savant). Citez : „întrucit fără vînt şi fără stele, nimic nu se întîmplă în lumea pămîntească ( parafraza lui Sem – 27, 26-27) , la ceasul cînd se-adună atîta noapte, putem noi fi la graniţa luminii adevărate ? (Yves Bonnefoy) – pentru că (adaug eu, tibi) au existat desigur ocazii în care simboluri ale virtuţii au trecut în întrupări vii”(Henry Chadwick). Se poate pune o întrebare legitimă : ce este gnoza ? Apoi, ce este gnosticismul ? Cine sunt agnosticii şi ce vor gnosticii să spună ? Şi. Cum se pot lega aceste probleme teologice, de semioticianul strălucit, Umberto Eco ? În modul meu simplu de a vedea lucrurile, aceste probleme grele, pot fi legate de Eco, prin cărţile sale, prin romanele sale, care nu pot fi desluşite în afara lecturilor lucrărilor sale academice. În toate cărţile sale cu alură literaturistică, Eco, dezvoltă nişte teorii imposibil de susţinut dpdv academic : teoria unicornului – ca animal imaginat fantezist -, dar identificat cu „rinocerul”, sau, teoria ornitorincului în concepţia lui Kant (ornitorincul a fost descoperit la circa 80 de ani după moartea lui Kant), sau, teoria sa potrivit căreia un trecut viciat, influenţează decisiv viitorul, teoria potrivit căreia putem să mistificam orice vrem, dacă putem să adunam în jurul nostru suficient de mulţi naivi, ca să creadă ce le spunem (teorie adoptată şi dezvoltată inclusiv de profesorul Culianu). În definitiv, cărţile lui Eco sunt un foarte mare semnal de alarmă : dacă la început a fost cuvîntul, prin vorbe ve-ţi fi minţiţi. Simbolistica conceptelor ascunse în cuvinte, nu mai este accesibilă, tuturor. Şi cu asta, basta. De mîine, voi scrie despre lecturi facile. Ca de exemplu, „În ce Merde te bagă dragostea”. Urmare a romanului ” Un an în Merde”. Ambele cărţi scrise cu un talent debordant, de Stephen Clarke.
 
 

 

Read Full Post »

23 ianuarie

Am primit un mail scurtisim

Bună dimineaţa. Sunt bine; am ajuns; vorbim cînd îmi va merge telefonul.Robi .

He, he, heeee, aşa mai merge ! Îi spun Silviei vestea, înşfăcăm sacoşa de piaţă, aia care merge pe două roţi şi cară singură, tu neavînd altă treabă decît să-i arăţi drumul, şi la Billa cu noi. Gata cu boieria ! Pînă acum ne scutea dragul de Robert de multe din aceste corvezi. Dar gata şi cu bîrfele pe blog, despre dumnealui. Aşa că …  înapoi la cărţi.

Afară este ger, un ger plăcut  lipsit de vînt şi fulguie alene. Îmi aduc aminte că la postarea despre Sf. Francisc, nora a adus vorba despre faptul că acesta, îmblînzise lupi. Eu îmi aduc aminte că legenda spune că Sfîntul Francisc vorbea limba tuturor vieţuitoarelor, limba adamică a proto-părinţilor înainte de a fi alungaţi din rai. Aşa o fi ? O să caut cartea lui Umberto Eco, În Căutarea limbii perfecte apărută la Polirom în colecţia „Construcţia Europei”, de care vorbisem cu amanda13, colecţie coordonată de Jacques le Goff, autorul cărţii de spre Sf. Francisc. Pe plan politic, în PSD lupta pentru putere s-a ascuţit mai dihai decît un bisturiu pentru chirurgie fină, toată lumea ameninţă pe toată lumea, este o vînzoleală perfectă. Geaba se agită domnii aceştia de tip ultratovarăş : în partidul acesta nu se va clinti nimic, nimic, nimic. Nimeni nu doreşte modernizarea sau reforma în partid, toată lumea se luptă pentru putere. Vor găsi un limbaj comun ? Nici pomeneală. Iliescu face şi desface tot. Adică tot ce complotează ceilalţi care se cred lideri ai partidului. Sau baronii locali. Iar pentru că preşedinta partidului felixcian demisionează din parlament, iar o să avem alegeri parţiale. Iar o să facă politrucii blat ? Iar.

Este ultra răspîndit mitul din facerea 11/1 potrivit căruia, „tot pamîntul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Cum să explici atunci, se întreabă Eco, ce scrie puţin mai înainte, la Facerea 10/5 ? „ de la ei se trag popoarele din ţările de pe malul mării, după ţinuturile lor, după limba fiecăruia, după familiile lor, dupa seminţiile lor”. Problema aceasta fie a fost trecută cu vederea, fie a fost minimalizată, explicată prin existenţa unor dialecte locale. Mitul babelic este prea adînc înrădăcinat în minţile noastre, ca să poată fi zduncinat cu uşurinţă. În cartea aceasta – imposibil de recenzat – Eco abordează o paletă vastă de probleme, de la limba adamică la traduceri. De la limbajul nonverbal la limbajele calculatoarelor moderne. De la desele încercări de a construi un limbaj universal – gen esperanto – la pledoaria de a conserva actualele peste 4000 de limbi şi dialecte. Sau. Dacă „de la Origen la Augustin, Părinţii Bisericii conveniseră că, în mod irefutabil, ebraica fusese … limba primordială a omenirii” în Renaştere se pune acut problema reconsiderării acestui punct de vedere. O serie de gînditori printre care şi Leibniz „afirmă că limba lui Adam este absolut irecuperabilă pe plan istoric”. Eco examinează şi alte modalităţi de comunicare cum ar fi cifrurile, încearcă o scurtă explicaţie a ce este şi ce spune Kabbala. Aminteşte de titanicele eforturi depuse pentru a descifra hieroglifele. Examinează inclusiv modalitatea în care ar fi posibil dialogul între civilizaţii aparţinînd unor galaxii diferite. Nu uită să ne atragă atenţia că în interiorul aceleiaşi limbi, locuiesc mai multe limbaje : limbajul poetic, filosofic, matematic, literar, argourile, chiar şi confuziile de termeni care produc noi sensuri ale unor cuvinte. De  ex. cum este în limba română cuvîntul locaţie, care a fost echivalat drep loc de desfăşurare a unui eveniment, pe cînd definiţia din DEX este cu totul alta. Insistă să ne spună că aşa după cum momentan, limba engleză pare a fi de folos oriunde în lume, fiecare epoca şi-a avut limba sa de circulaţie universală. O carte foarte utilă care demontează cîteva mituri, deschide nişte orizonturi şi care îndeamnă la reflexie. Păcat că tocmai acum, în epoca aşa-zis a comunicării, omul a învăţat la perfectie să-şi ascundă gîndurile vorbind, în loc să comunice limpede cu semenii săi. Ştiam mai de mult că un popor se srijină pe trei piloni. Unul este limba maternă, altul este constituit de tradiţii. Mă ajută cineva, să-mi amintesc care este al treilea ?

Read Full Post »