ŞOTRON .4. Julio Cortazar

Nu există pe lumea aceasta loc mai potrivit decît Parisul, unde o relaţie dintre un bărbat şi o femeie, începută ca un soi de joc al descoperirii celuilalt, să se transforme într–o iubire grea de înţelesuri pentru amîndoi. Dincolo de toate misterele pe care o femeie le ascunde în bucuria descoperirii unui trup idealizat sau a unei minţi scormonitoare încărcată de amintirile tuturor frumuseţilor lumii ascunse printre meandrele cărţilor, muzeelor sau a cîntecelor care ne definesc, o femeie îşi destăinuie definitiv secretele, de-abia după ce un bărbat primeşte încuviinţarea amuzată, de a-i scormoni prin geanta în care femeia îşi cară toate obiectele de care are o imperioasă nevoie, pentru a rămîne mereu aceeaşi. Să nu mă contraziceti, vă rog. După 1-73-2, J.C. propune 116, dar pentru că aici nu găsesc decît modul în care un autor îl ademeneşte pe Cititor plimbîndu-l printre lecturi, merg la capitolul 3. Ce poate fi mai frumos decît să–ţi mîngîi iubita adormită de osteneala dragostei şi să îşi aminteşti cîte ceva din viaţa ta, de pînă la întîlnirea cu această bijuterie ? Şi cum să rezişti asaltului cu care te întîmpină la trezire iubita că gîndeşti prea mult înainte de a face ? – Eşti cumva ca Sfîntul Toma, care voia să atingă înainte de a crede ? – Da, iubito, ai nimerit sfîntul potrivit. În capitolul 84 Oliveira se lasă bîntuit de trăiri existenţiale, pe care i le insuflă Goethe, Rilke sau Dante. Genii ? Simpli indivizi. Imaginaţia este de vină. 4. Niciodată clipa destăinuirilor nu întîrzie să apară dacă un barbat şi o femeie au chef şi de aşa ceva. Au experienţe comune ? Diferite ? Întotdeauna descoperi cu uimire că punctele tangente sunt mai multe decît te aştepţi, iar diferenţele completează întregul. Iubiri peste care aţi trecut ? Dezamăgiri ? Regrete ? Sunt cumplit de asemănătoare. Orice femeie sau barbat care se respectă, a avut măcar o experienţă non-hetero. Oricît de vechi sunt pe lume apucăturile acestea, se exagerează bineînţeles. Fiecare dintre noi ştie de ce. În fiecare dintre noi există un paradis pierdut, către care suntem condamnaţi să tînjim perpetuu şi în care poate ne vom găsi izbăvirea (71). Edenul în sine (per se) este idealul fiecăruia dintre noi, chiar dacă îl regăsim şi în cărţile scrise de la Facerea Lumii, pînă în prezent, indiferent cine ar fi autorul lor. Dacă am aflat lucrurile acestea, este vremea să ne reîntoarcem la Cartea dintîi, în cheia lui J.C. Care coincide şi cu cheia propusă pentru Cartea a doua. Cititorul are de ales desigur, dar din comoditate, merge la capitolul 5. Prima dată. Orice relaţie trupească, are un început. Mai romantic sau mai prozaic, depinde cum îl vede fiecare. După îndelungate plimbări, într-o seară sau zi cu burniţă sîcîitoare, degeaba se adăpostesc pe sub portaluri; un hotel nu tocmai mizer, este prin preajmă îmbietor. Maga şi Oliveira ignoră privirea îngăduitoare a bătrînei care le înmînează cheia. După ce literatura înlătură cu farmecul său stînjeneala firească, trupurile se găsesc parcă singure într-o simfonie cunoscută prea bine de ele. Ce înseamnă acest abandon ? Binecunoscutul triumf al vieţii, care ca o pasăre Phoenix renaşte în fiecare dintre noi. Iubirea ? Dacă încă nu a apărut, va apărea ne–gre-şit.

Read Full Post »