Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘edith piaf’

            În stradania sa de a comunica din ce în ce mai rapid şi la distanţe din ce în ce mai mari, omul a parcurs de la simplele răcnete pînă la celularul multifuncţional actual, o sumedenie de etape.

            Fumul care se vedea din depărtare de la focurile aprinse pe înălţimi, tobele care transmiteau mesaje de panică, binecunoscutele tam-tam, porumbeii călători, olăcarii, poştalioanele, navele şi avioanele transatlantice, telegraful, undele electromagnetice, banalul plic transmis prin poştă, şi cîte alte modalităţi.

            Printre acestea, la loc de cinste a fost şi transportul sacilor poştali în epoca de pionierat a aviaţiei, cu acele maşini zburătoare extrem de fragile, maşini manevrate de geniul şi cutezanţa unor vizionari.

            Deschizător de drumuri, Jean Mermoz, despre care am văzut recent, că a fost primul OM din viaţa vrăbiuţei pariziene, Edith Piaf, care a tratat-o cu flori, şampanie şi respect, avea să-şi închine întreaga energie pentru a deschide cîteva linii de comunicaţie aeriene, pentru transportul poştei din acele vremuri.

            Acum, în epoca sateliţilor care transmit în timp real orice, din orice colţ al lumii, în oricare alt colţ al lumii, pare vetust. Şi chiar este dar,  nu cred că trebuie să uităm cu uşurinţă, cine au fost deschizătorii de drum, indiferent de domeniu.

            Mermoz, a trăit ardent, închinîndu-şi întreaga viaţă unui ideal : să fie în slujba oamenilor care vor să comunice mai mult, mai repede mai bine. Inaintea dispariţiei sale premature, la doar 35 de ani, deşi remarcase defecţiuni la avionul cu care a efectuat ultimul său zbor, n-a mai avut răbdare să aştepte un motor de schimb.

            I-a îndemnat pe mecanici să-i repare avionul cu următoarele cuvinte : hai repede, că nu mai avem timp. S-a prăbuşit în ocean; nici epava avionului, nici corpul său nemaifiind găsite vreodată. A intrat bineînţeles, direct în legendă.

           Noi, ne toooot grăbim. Unde oare ne grăbim ?

Read Full Post »

           Viaţa tumultuoasă a lui Edith Piaf ar merita nu unul sau două, ci nenumărate romane. Şi nu una două sau poate trei postări anemice, ci un adevărat serial ! Sunt prea multe lucruri de spus. Vom rezuma, totuşi.

            După un turneu în Germania, convinge un grup de tineri „Les Compagnons de la Chanson” să cînte împreună cu ea, Les Tres Cloches. Pregătirile, orga şi orchestra plus cîteva vorbe bune spuse de Jean Cocteau, au transformat acest cîntec într-un succes monstru : un milion de discuri vîndute! (versiunea americană se numeşte – Cîntecul lui Jimmy Brown ). Tot împreună cu aceştia, va cînta „La Marie”. Vor obţine Marele Premiu al Discului. Edith împreuna cu grupul, adoptă cîntece de a le lui Trenet şi întreprind un turneu în State. Edith, este întîmpinată cu reţinere; grupul celor nouă băieţi, cu entuziasm. Suferă Edith o înfrîngere ? Nu, pentru că îngerul său păzitor veghează iar : de data aceasta se numeşte Virgil Thompson, este critic dramatic şi îi consacră lui Edith un articol. În urma acestui articol, Edith îşi va prelungi angajamentul de la opt zile, la 12 săptămîni. Succes deplin !

            La Hollywood, Edith învaţă o lecţie de solidaritate americană superbă ! Este invitată la gala unui spectacol susţinut de o fostă vedetă, alunecată pe panta uitării. Dacă ar fi avut succes, urma să primească un contract pe 52 de săptămîni. La gala, nu lipseşte nici-un monstru sacru : Spencer Tracy, Eliyabeth  Taylor, B. Davis, Bing Crosby, H. Boggart, G. Grant, etc. După ovaţii prelungite,  vedeta semnează contractul salvator ! De luat aminte!

            Tot la Hollywood, Piaf face cunoştinţă cu Chaplin, care venise să o asculte special pe ea. Cîntă fără trac dar, pusă în faţa marelui Chaplin, Edith se pierde în timiditatea unei puştoaice. Personalităţile o caută, o cultivă, o adulează. Face cunoştinţă cu viitoarea regină a Angliei, cu viitorul preşedinte american Eisenhower. Cine şi-ar fi putut închipui unde va ajunge micuţa Edith Gassion ?

            Împreună cu Sasha Guity organizează un spectacol de binefacere, preţul biletelor bătînd orice record. Edith trece şi prin experienţa căsătoriei, la care naşă avea să-i fie Marlene Dietrich. Jean Cocteau scrie un sketch special pentru ea, Le Bel Indifferent. O capodoperă, iar Edith interpretează strălucit ! Edith reia turneele prin State şi prin America de sud. Dar … „în drumurile mele, am întîlnit cunoştinţe, am legat prietenii, însă o atît de lungă despărţire de Franţa, de Paris, este un fel de asfixiere, o agonie lentă. Aerul Parisului nu se poate înlocui …” Asta şi pentru că nimeni altul decît Charles Aznavour îi spune într-o seară : „- Nu găseşti că aplauzele Parisului, au o savoare deosebită ?”

            Edith va face carieră şi în cinematograf. Inclusiv alături de marele Guitry. Dar adevărata viaţă a lui Edith este muzica. „Învăţ la pian, în acelaşi timp, cuvintele şi muzica. Atunci îmi vin ideile, încetul cu încetul. Nu alerg după ele, le las să vină singure„. Inclusiv muzica divină născută de clasici. „Bach şi Beethoven sunt compozitorii mei preferaţi …Chopin, Mozart, Schubert, Borodin, îmi plac toţi „.

            În cartea sa, Edith Piaf nu face decît o singură referinţă la moartea iubitului său, boxerul Marcel Cerdan. Cartea sa, nu descrie şi episoadele nefericite de la sfîrşitul vieţii sale. De ce aş face eu mai mult decît ea?

            Prefer să închei cu un citat din Maurice Chevalier : „Piaf, mic şampion categoria cocoş, se cheltuie cu patimă. Ea nu pare să-şi economisească nici forţele şi nici cîştigurile. Pare că aleargă, genială, revoluţionînd muzica, spre prăpastia pe care îngrijorarea mea plină de simpatie, mă face să o văd de-a lungul drumului ei. Ea vrea să cuprindă totul… Ea cuprinde totul! Ea reneagă legile vechi de prudenţă ale meseriei de stea”.

Şi adaug eu nonşalant : Edith Gassion a fost, este şi mai ales va fi, marea PIAF !

Read Full Post »

          „Începînd această viaţă cu totul nouă, simţeam în mod nedesluşit că am avut un noroc nemaipomenit şi că depindea numai de mine să nu recad în existenţa mizerabilă din care m-a smuls Leplee„. Deşi continua să se vadă cu prietenii de odinioară, Edith se mută la un hotel de lîngă Place Pigalle. Nu departe de aici este şi celebra Moulin Rouge.

            Edith Începe lupta cu editorii pentru a-şi alcătui un repertoriu. Este foarte greu, pentru că este practic o ilustră necunoscută. Editorii nu riscă să-i ofere melodiile care îi plac ei. Se afla odată la editorul Maurice Decruck, în timp ce Annete Lajon repeta un cîntec tulburător. L’Etranger. „El mă privea cu ochii buni / de vise plini, ca de nebuni / cu stranii străluciri …” Edith îl învaţă, îl cere editorului, acesta o refuză dar tacit o încurajează. Leplee consimte iar Edith interpretează asest cîntec, fără voie, este drept.

            Într-o seară, este asistată fără să ştie, chiar de Annete Lajon în persoană. Politicoasă, aceasta afirmă că nu este supărată, că nu ştie dacă ar fi interpretat acest cîntec la fel de bine. Dar asta, nu o împiedică să cîştige ulterior cu această piesă, Marele Premiu al Discului.

            Tot Leplee îi organizează prima reprezentaţie de gală la Circul Medrano în 17 februarie 1936, alături de vedete consacrate : Chevalier, Mistinguett, Prejean, Fernandel, Marie Dubas. Nu după multă vreme, va avea apariţii radiodifuzate, iar  debutul de la Cannes o aşteaptă. Dar, lovitură de teatru : Leplee este asasinat ! Anchete judiciare, reporteri în goană de senzaţional, îi mănîncă timpul şi îi macină nervii. Lipsită de sprijinul lui Leplee, Edith primeşte lovituri dure de la cei care o antipatizau. Şi nu erau puţini! Totuşi, are cîteva oferte. Alege un bar din Place Pigalle. Dar publicul nu îi urmăreşte cîntecele. Publicul o vede ca fiind posibil implicată în asasinarea lui Leplee ! Ce! Piaf este un nume cumva ? Şi în definitiv, de unde vine făptura asta insignifiantă ? Odată, este chiar fluierată.

            Un impresar, îi face rost de un contract la Nisa. Încep momente grele pentru Piaf. Uneori, nu-şi permite o friptură şi o înlocuieşte cu spaghete. Are depresii. Revine la Paris cu perspectiva de a reîncepe să cînte pe străzi. Dar, îngerul său păzitor, veghează. Acesta se cheamă de data aceasta, Raymond Asso. Acesta, o ştia de mai multă vreme şi de-abia aştepta un prilej să o reprezinte. De la acest admirabil om află Piaf că o carieră de cîntăreţ nu se construieşte la cabaret, ci la Music-hall. Şi chiar îi obţine după stăruinţe îndelungate, un contract la ABC, un music-hall renumit din Paris.

            Edith triumfă ! Aici, Edith face cunoştinţă cu o artistă desăvîrşită, Marie Dubas. Care îi furase cîntecul Mon Legionairre. Dar de la care învaţă ce înseamnă un artist ardent şi cu care va rămîne prietenă. Micuţa Edith Gassion, fata unui circar şi a unei femei de morală îndoielnică, vagaboanda de pe străzile unui Paris devorator, fata care cînta la colţ de stradă şi eventual se vindea pentru te miri ce, intrase în lumea bună a spectacolului. Se împrieteneşte cu Marguerite Monnot. Aceasta este o celebră compozitoare a epocii. Muzica sa este ascultată peste tot în lume : Poveste de iubire, Mica Maria, Imnul dragostei, şi atîtea alte piese de mare succes. Împreună cu o altă cîntăreaţă, creează La vie en rose. Succes mondial!

            Dar, războiul bate la uşa făcînd şi desfăcînd destine. Edith, rămasă fără sprijinul lui Asso, îl ascultă la cererea acestuia pe Michel Emer cu o piesa nouă, L’Accordeoniste . Alt succes. La Moulin Rouge îl întîlneşte pe Yves Montand. După ce-l ascultă, îi recomandă să-şi schimbe repertoriul. Neconvins, acesta acceptă ezitind. Avea să-i fie ulterior recunoscător. DA!  Marele Montand, cel pe care îl ştim cu toţii, este acesta, cel modelat de Piaf ! Contează că între aceşti doi mari artişti s-a consumat şi o frumoasă poveste de dragoste ?

Read Full Post »

            „Aceste amintiri – pe care le voi povesti cam la întîmplare – de ce nu le-aş începe în ziua în care Destinul m-a luat de mînă, spre a face din mine cîntăreaţa care trebuia să devin ?” Cu aceste cuvinte îşi incepe cartea autobiografica Edith Piaf. ‘In ziua aceea, – o zi posomorita de octombrie, in anul 1935 – ne faceam meseria la coltul strazii Troyon cu Avenue Mac-Mahon. Palida, ciufulita … cintam o arie de Jean Lenoir : S-a născut ca vrăbiuţa / a trăit ca vrăbiuţa / va muri ca vrăbiuţa„.

            Cu totul şi cu totul întîmplător, este ascultată de „un bărbat, care părea un mare domn”… – Trebuie să fii cam nebună, îmi spuse de-a dreptul, o să-ţi rupi vocea… Ridicai din umeri. – Trebuie să mai şi mănînc„. Acesta, nimeni altul decît Louis Leplee, proprietarul cabaretului de lux Gerny’s o invită la o audiţie. Edith Gassion ezită. Este sfătuită ” – în locul tău m-aş duce. Nu se ştie niciodată! – Se prea poate. Dar eu n-o să mă duc. Nu mai cred în Moş Crăciun„.

            Totuşi, se duce. Este întîmpinată de Leplee ” – Un ceas întîrziere, zise el. Promiţi! Ce-o să mai fie cînd o să ajungi vedetă! Edith îi cîntă lui Leplee acompaniată de un pianist, tot repertoriul său, de la cîntecele pline de amărăciune ale lui Damia, pînă la melodiile dulcege ale lui Tino Rossi. ” – E foarte bine micuţo. Ai să reuşeşti, sunt încredinţat. Vei debuta aici vineri, cu patruzeci de franci pe seară. Numai că repertoriul nu ţi se potriveşte … Ai alt gen … O să înveţi (pînă vineri) patru : Nini viaţă de cîine , Puştoaicele vagabonde, Valsul înserării şi Mă fac mititică… – N-ai altă rochie decît asta ? – Am o fustă neagră mai bună decît asta şi tocmai îmi împletesc un pulover. – Crezi că îl termini pînă vineri ? – O! Fără îndoială„. 

            Tot Leplee va fi şi cel care îi va născoci numele de scenă. Gassion nu-i place, nici Denise Jay, nici Tania, nici Huguette Helia. ” –Tu eşti o adevărată vrăbiuţă a Parisului şi numele care ţi s-ar potrivi ar fi Moineau, dar din păcate numele acesta l-a luat alta… Unei vrăbii în argou, i se spune PIAF. De ce n-ai fi La mome Piaf? Şi spune Edith în cartea sa : „Eram botezată pentru toată viaţa”.

             La repetiţia de a doua zi, o asistă una dintre vedetele zilei, Yvonne Vallee. Aceasta impresionată, îi face cadou ” o minunată eşarfă de mătase albă, care mi-a fost foarte folositoare în seara debutului meu„. Edith îi va fi acesteia recunoscătoare peste timp.

            Vine şi seara debutului. Puloverul bineînţeles că nu este gata. Nu are decît o mînecă. Ei şi ? Leplee o sfătuieşte să se acopere cu eşarfa. Apoi, Leplee o prezintă publicului pe Edith. Spune cum a cules-o de pe străzi, spune că era „fără machiaj, fără ciorapi, cu o fustuliţă de doi bani …” Tăcere. Publicul select se întreba dacă patronul cabaretului nu înnebunise cumva. Edith, obişnuită cu lupta grea a vieţii de pe stradă, rezistă privirilor.

            „M-am rezemat de o coloană şi cu capul dat pe spate am început să cînt : sîntem fete hoinare, pe stradă învăţate / vagabondăm pîrlite, pînă se face zi / într-una jumulite, la sînge curăţate / cine ne vrea o seară, ne ducem unde-o fi … ” Publicul, civilizat, ascultă. La început politicos, dar se entuziasmează treptat.

             „Apoi, deodată răsunară aplauze…. ovaţiile nu se mai terminau. Îmi venea să plîng. Şi deodată, în liniştea care revenise, se auzi o voce tare : – E burduf de talent puştanca ! Era Maurice Chevalier.

            Nici nu mai contează faptul că Edith ridicase braţele în sus uitînd de pulovărul său cu o singură mînecă. Edith Gassion devenise EDITH PIAF ! De acum înainte, prezenţa în sală a unor personalităţi ca Mistinguett sau Fernandel îi devine obişnuinţă. Cînd Leplee îi permite să facă o chetă, primeşte prima sa hîrtie de o mie de franci, de la fiul regelui Fuad. Însuşi legendarul pilot Jean Mermoz i se adresează curtenitor : – ” Vrei să-mi faci plăcerea Domnişoară, să bei cu mine o cupă de şampanie” ? Era pentru prima oară cînd cineva i se adresa astfel. Şi tot Mermoz îi va oferi şi primele flori pe care le-a primit în viaţă sa : întreg coşul unei florărese din cabaretul acela de lux.

            Leplee văzuse bine ! Se născuse O MARE STEA !

Read Full Post »

Îmi place felul îndrăzneţ în care Stendhal foloseşte cuvîntul geniu. El găseşte geniu unei femei care se urcă în trăsură, unei femei care ştie să surîdă, unui jucător de cărţi care-şi lasă adversarul să cîştige. Pe scurt, el nu lasă înţelesul cuvîntului numai în sferele înalte. Înţeleg prin cele spuse că aceste femei şi acest jucător întrunesc într-o clipă toate atributele nedesluşite care alcătuiesc farmecul şi pe care ei le duc la perfecţiune.  Îngăduiţi-mi să adopt stilul lui Stendhal, spre a vă spune că Edith Piaf are geniu. Este fără pereche. N-a fost niciodată pînă acum o Edith Piaf, şi alta nu va mai fi vreodată. Ca şi Yvette Guilbert sau Yvonne George, ca şi Rachel sau Rejane, ea este o stea care se mistuie, în însingurarea nopţii, pe cerul Franţei. Spre ea îşi îndreaptă privirile perechile înlănţuite care mai sşiu să iubească, să sufere şi să moară. Priviţi această făptură gingaşă, cu mîini ca ale şopîrlelor dintre ruine. Priviţi-i fruntea napoleniană, ochii săi de oarbă care şi-a regăsit vederea. Te întrebi, cum va cînta ? Cum va reda ce simte ? Cum vor putea ieşi din pieptul ei plăpînd marile tînguiri ale nopţii ? Şi iată ca ea cîntă sau, asemenea privighetorii, primăvara, îşi caută cîntecul ei de dragoste.

Aţi auzit cum face privighetoarea ?
Se trudeşte. Ezită. Hîrîie. Se gîtuie. Se avînta şi recade. Şi deodată, găseşte. Vocalizează şi te tulbură. În scurt timp, Edith Piaf, care îşi caută calea şi o verifică în public, şi-a găsit genul. Şi iată că o voce care porneşte din adîncul fiinţei sale, care o stăpîneşte toată, desfăşoara un val de sumbră catifea. Acest val cald ne învăluie, ne străbate, pătrunde în noi. Ne-a prins. Edith Piaf, ca şi privighetoarea care rămîne nevăzută pe ramura ei, devine şi ea invizibilă. Rămîne din ea doar privirea, mîinile ei palide, fruntea de ceară care adună lumină şi vocea care creşte, se înalţă, se înalţă, i se substituie treptat, crescînd ca umbra pe un zid, înlocuind triumfătoare pe mica faptura timidă. Din această clipă geniul lui Edith Piaf devine vizibil, şi fiecare îl constată. Ea se depăşeşte. Ea depăşeşte cîntecele sale, depăşeşte muzica şi cuvintele. Ea ne depăşeşte. Sufletul străzii pătrunde în toate încăperile oraşului. Nu mai este Edith Piaf care cîntă : este ploaia care bate, este vîntul care suflă, este clarul de lună care îşi aşterne mantia. „Bouche d’ombre„. Genune de umbre. Termenul parcă a fost creat pentru această voce ca de oracol.

                                                                                                                             J. COCTEAU membru al Academiei Franceze

Continuarea, aici   http://noradamian.wordpress.com/

 

Read Full Post »