Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘editura art’

M-am trezit pe la ora şase dimineaţa ora locală şi dacă nu mi-e somn  înseamnă că este de bine. Nu vreau să mă mai gîndesc la ora din România. N-are nici-un rost.

Brusc îmi dau seama că am mai marcat o premieră: am mers pentru prima dată într-un automobil condus (foarte bine) de Robert! 🙂  Dar gata, nu mai semnalez neapărat premierele întîlnite, pentru că devine irelevant.

Acum. Robert este la serviciu dar a promis că revine repede ca să mai încropim o incursiune, ceva, pe undeva; nu-i nici-o grabă. Timp avem destul. Silvia bucătăreşte iar, teribil de încîntată de rapiditatea cu care fierbe, prăjeşte, şi coace aragazul electric iar eu buchisesc iar la o carte apărută în biblioteca Adevărul în 2010, sub auspiciile Naţional Geografic – Traveler, carte intitulată simplu, c a n a d a. Este o carte de 400 de pagini format mediu, scrisă cu litere mici mici mici şi bogat ilustrată. Conţine o cantitate uriaşă de informaţii despre această fabuloasă ţară. Voi cita cînd va fi cazul din această lucrare impresionantă.

Deocamdată încerc să-mi fac o părere despre istoria acestor tărîmuri, despre oameni, despre Primele Naţiuni locuitoare ale acestor locuri, despre inuiţi (insultător denumiţi eschimoşi), despre irochezi şi alţii, despre războaiele purtate aici, despre descoperitori, despre formarea Confederaţiei, despre problemele mai vechi sau mai actuale, dar sper să-mi păstrez obiectivitatea părerilor personale cînd voi povesti cîte ceva despre locurile vizitate. Oricum, datele istorice îmi vor fi de folos. Un lucru este cert: am plecat deseori la drum cu informaţii culese din impresiile altora dar m-am întors întotdeauna cu propriile mele impresii. Asta pentru că una citeşti şi alta vezi,  chiar dacă este vorba despre acelaşi obiectiv turistic, social, cultural, religios. De gustibus…

Nu-s prea multe cărţi în casa lui Robert. Nu are propriu zis o bibliotecă. Are mai ales cărţi tehnice, cărţi despre integrarea imigranţilor în Quebec, etc. Dar. Regăsesc cu mare plăcere cărţile pe care i le-am dăruit cu diverse ocazii, fără să fiu convins că le va citi altfel decît frunzărindu-le. Stiu că nu prea are timp. Dar. M-a pus pe gînduri o convorbire prin Skype cu el, în care-i spuneam că am de gînd să vînd la anticariat o parte dintre cărţile care nu mă mai interesează. – Le cumpăr eu şi le laşi la locul lor. – N-am nevoie de bani. Am nevoie de spaţiu pentru următoarele cărţi. – Nu pleacă nici-o carte din casa aia. Te rog! Aşa am şi făcut. Le înghesui pe cele vechi, le înghesui şi pe cele noi cum pot… Şi iată explicaţia: am regăsit printre cărţile din casa lui Robert şi Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu, Editura Art / 2008. Acolo, la pagina 89, am găsit o menţionare la pasajul Sensul exilului. De altfel, întreaga carte este plină de semne şi de notificări. Clar că a citit-o temeinic. Mă bucur enorm şi îmi notez ca următoarea carte pe care i-o voi dărui să fie Dumnezeu s-a născut în exil de Horia Vintilă. Chiar că mare este Dumnezeu şi chiar că nu se ştie niciodată de unde sare iepurele! Zîmbesc melancolic. Şi merg mai departe nu înainte de a cita măcar un pasaj:

Dumnezeu hotărăşte exilul ca şi cum ar fi cea mai bună soluţie pentru omenire! Exilul nu mai este o fatalitate, este o condiţie a identităţii noastre (…). Scriitorul israelian Itzhac Goren a ilustrat minunat această idee prin istoria propriei sale familii: pleacă în Evul Mediu din Worms, Germania, în Spania (…) În 1492 sunt expulzaţi, pleacă în Suedia, apoi în Turcia, apoi în Egipt înainte de a se aşeza în Israel. Între timp, se numiseră rînd pe rînd spanioli, suedezi, turci. Pînă şi în Israel au fost desemnaţi ca egipteni. (…) Goren insistă asupra faptului că peste tot pe unde au umblat strămoşii lui au fost numiţi după ţara din care veneau, dar niciodată strămoşii săi nu au fost identificaţi cu ţara în care se găseau.“

Read Full Post »

Scriitor mexican născut în 1933, diplomat şi traducător, Sergio Pitol este unul dintre laureaţii (în 2005) prestigiosului Premiu Cervantes – veritabil Premiu Nobel al literaturii hispanice, care se acordă în fiecare an ( la 23 aprilie) unui autor de limbă spaniolă pentru întreaga activitate.  Cu premiul Cervantes au mai fost distinşi printre alţii şi mult mai cunoscuţii Octavio Paz, Mario Varga Llosa, Carlos Fuentes.

Înarmat cu aceste minime informaţii, am luat această carte tipărită în condiţii grafice de excepţie la Editura Art, în colecţia Laur, colecţie în care a apărut  – de exemplu – şi excepţionala piesă de teatru Toate pisicile sunt negre, a lui Carlos Fuentes.

Primul capitol, prima surpriză. Şi asta pentru că autorul, arată cum: “Un bătrîn romancier (autorul avea 55 de ani), îngrijorat de înaintarea în vîrstă, dă în vileag laboratorul şi meditează asupra materialelor cu care îşi propune să scrie un nou roman”. De fapt, acest prim capitol este un mini-eseu despre cîteva teme culturale, cîteva dintre personajele cele mai cunoscute ale literaturii, cîţiva mari autori printre care şi Gogol, autor care va avea o importaţă deosebită în această carte. În finalul acestui prim capitol autorul ne spune că “Dus de mînă de către Marietta, precum Alighieri condus de Virgiliu, Jose Rosas, care în roman se va numi Dante de la Estrella, ca un omagiu adus pasiunii pentru bardul florentin, va cunoaşte parfumul unei sărbători tropicale ţinute la începutul secolului. Experienţa a fost atît de intensă încît, chiar la maturitate, personajul principal se va bate cu propriile amintiri încercînd că o clarifice. Descrierea acestei bătălii şi a unor episoade – iată misiunea pe care şi-o propune s-o realizeze bătrînul scriitor în acest ipotetic viitor roman”.

Capitolul doi “unde se povestesc diferitele aventuri ale lui Dante C. de la Estrella, licenţiat în drept, care, după părerea autorului, se înrudesc cu romanul picaresc şi culminează cu o călătorie la Istambul” este cheia de boltă a întregului roman. Dante C. de la Estrella, venit într-o vizită pentru a încheia o afacere, în aşteptarea acelei persoane care nici măcar nu vroia să aibă de-a face cu acest personaj bizar, începe să povestească episodul care avea să îi schimbe întreaga viaţă: călătoria la Istambul, unde avea s-o întîlnească pe Marietta, divina egretă. Cum Dante nu se bucura de prea multă simpatie printre membrii prezenţi ai familiei, nici nu era ascultat cu atenţie. Dar cum vremea urîtă nu-i permitea plecarea, Dante se încăpăţînează să tot povestească greutăţile pe care a fost nevoit să le înfrunte în timpul vieţii sale.

Fiecare capitol al cărţii este centrat pe cîte un episod al vieţii lui Dante, atît înainte cît şi după călătoria la Istambul. Fiecare capitol explică unele aspecte şi naşte întrebări. Deşi nu este deloc limpede ce vrea pînă la urmă autorul să demonstreze în această carte, cititorul este atras cu meşteşug să-şi pună întrebări, să-şi închipuie singur cam cum ar putea să se termine tărăşenia şi de ce nu, ce este în definitiv această egretă şi de ce a fost nevoie ca ea să fie îmblînzită?

Şi ajungem la ultimul capitol, “Unde prietenia, şi aşa capricioasă, dintre Dante de la Estrella şi Marietta Karapetiz este supusă unei grele încercări, ceea ce îi va permite cititorului să hotărască dacă această legătură este pe sfîrşite sau, dimpotrivă, la începutul unei faze mai intense, capabile să învingă depărtarea care din acel moment se va instala între ei”.

Unii critici i-au reproşat autorului că romanul este labirintic; enigmatic. Alţii au spus că “acesta nu este numai cel mai bun roman al scriitorului dar şi unul dintre cele mai bune romane ale literaturii mexicane”. Autorul s-a mulţumit numai să afirme că “cititorul e cel care încearcă să găsească cheia, să aleagă o semnificaţie, visul, delirul, veghea. Restul, ca întotdeauna, sunt vorbe”.

Chiar aşa şi e: Măria Sa Cititorul stabileşte ce şi cum este o carte. Mie această carte mi s-a părut a fi nu bună ci, foarte bună. Nu degeaba Sergio Pitol a fost asemuit printre alţii, cu Borges şi cu Marquez.

Read Full Post »

     “Amos Oz (născut în 1939 la Ierusalim) este incontestabil scriitorul israelian cel mai cunoscut în întreaga lume : opera sa este tradusă în treizeci şi cinci de limbi, a primit numeroase distincţii şi premii literare. Născut într-o familie de origine rusă şi poloneză, Amos Oz îşi schimbă patronimicul în 1954 : Klausner devine Oz, termen ebraic ce semnifică ‘forţă, curaj’. El a studiat filosofia şi literatura la Universitatea ebraică din Ierusalim, şi a predat la Universitatea din Oxford şi la Universitatea din Colorado. După Războiul de Şase Zile, începe să publice. În 1977, este cofondator al mişcării ‘’Acum pacea’’, colectiv internaţional care militează în favoarea unjei soluţii negociate în războiul israelo-arab. Semnatar al acordurilor de la Geneva, are intervenţii periodice în presa internaţională”.

     Am citat acest fragment din scurta prezentare făcută acestui autor, într-o carte excepţională : Cartea cunoaşterilor, apărută la Editura Art în 2008, carte în care sunt reunite interviuri cu Adunis, Regis Debray, Carlos Fuentes, Nadine Gordimer, Samuel P. Huntington, Leszek Kolakowski, Julia Kristeva, Claude Levi-Strauss, Yehudi Menuhin, Czeslaw Milosz, Oscar Niemeyer, Ylya Prigogine, Paul Virilio şi Amos Oz.

     În prezent citesc “Să cunoşti o femeie” de acest autor (biografia sa AICI) şi pentru a-mi face o imagine mai cuprinzătoare despre Amos Oz, am recitit şi interviul cu domnia sa. Voi cita (fragmentar) cîteva răspunsuri la întrebările care i-au fost adresate.

     Î : – aţi ales să trăiţi în sudul Israelului (Neghev)… iubiţi deşertul. De ce ?

     R : – deşertul m-a ajutat să readuc totul la proporţiile cuvenite. De numeroşi ani deja am căpătat obişnuinţa de a-mi începe ziua cu o mică plimbare prin deşert, dimineaţa, cu noaptea-n cap. Zăresc aceste dealuri şi aceste văi, care au rămas neschimbate de cincisprezece mii de ani. Apoi mă întorc acasă, beau o cafea, dau drumul la radio şi-i aud pe politicieni repetînd cuvinte ca ‘niciodată’, ‘pentru totdeauna’, ‘pe vecie’, şi ştiu că aceste pietre, de afară, nu pot decît să pufnească în rîs, deoarece vecia deşertului e diferită de vecia politicienilor. Deşertul e pentru mine o mare sursă de smerenie.

     Î : – … în opinia domniei voastre, care va fi soarta iudaismului, într-un viitor apropiat?

     R : – dacă vă aşteptaţi de la mine să mă preschimb în profet şi să vă spun care va fi viitorul, vă mărturisesc că mi-e foarte greu să vă fac pe plac, mai ales în această ţară, unde concurenţa în materie de profet e aspră. Iudaismul a fost întotdeauna un joc foarte deschis de interpretări, de re-interpretări, de contra-interpretări şi de interpretări revizitate…

     Î : – va ocupa familia un loc central în noul mileniu ?

     R : – acum îmi cereţi să mă lansez în profeţii nu doar asupra deceniului viitor, ci asupra unui mileniu întreg! Chiar şi Isus a dat dovadă de o anumită prudenţă în materie de proclamaţii milenariste. Vă voi răspunde încrezîndu-mă în ceea ce am în faţa ochilor : familia, cuplul, părinţii vor exista, la bine şi la greu, dar vor exista…

     Î : – credeţi că noţiunea de democraţie riscă să-şi piardă tot mai mult sensul în ţările unde orice concepţie a democraţiei lipseşte pentru moment ?

     R : – vă pot împărtăşi speranţele mele, dar nu vă pot prezice ce se va întîmpla. Sper că democraţia va cunoaşte o schimbare radicală, deoarece, în opinia mea, democraţia darwinistă, democraţia după Ronald Reagan sau Margaret Thatcher nu are nici un viitor. La urma urmei, această formă de democraţie se va preschimba într-o mascaradă, un caraghioslîc în care conglomerate foarte bogate şi foarte puternice vor decide cine va guverna şi după care sistem de guvernare. În plus, chiar guvernarea îşi va vedea importanţa diminuată, deoarece acele conglomerate economice superputernice vor avea mai multă putere decît un guvern democratic ales. Din acel moment, fie o schimbare fundamentală şi planetară va interveni în cadrul concepţiei noastre asupra bogăţiei şi a condiţiei bieţilor oameni, fie democraţia se va goli de sens. Oamenii vor continua să voteze, vor avea cu siguranţă de ales între doi, trei sau cinci candidaţi, dar toţi aceşti candidaţi vor lucra pentru aceleaşi conglomerate. Nu va mai fi nici o diferenţă între unii şi alţii. Fie concepţia noastră economică asupra societăţii va suporta o schimbare profundă, fie democraţia va deveni o etichetă, o faţadă lipsită de semnificaţie.

Read Full Post »

            Cunoscut mai ales ca autor de piese de teatru, fiind recunoscut drept unul dintre creatorii teatrului modern, Luigi Pirandello s-a născut pe 28 iunie 1867 în localitatea siciliană Caos. Studiază iniţial Dreptul şi Filologia, dar se axează în cele din urmă numai pe filologie, la Roma şi la Bonn; absolvă în 1891 cu o lucrare despre dialectul din zona sa natală. Este apoi profesor de estetică şi stilistică, dedicîndu-se în final carierei literare. În 1925 devine director la Teatro d/Arte din Roma. A publicat în afară de teatru, volume de poezie şi romane. Pentru arta sa dramatică a fost recompensat în 1934 cu Premiul Nobel Pentru Literatură. S-a stins din viaţă la 10 decembrie 1936, lăsînd dispoziţii testamentare de un simplism uluitor :” …să nu mă îmbrăcaţi; înfăşuraţi-mă într-un cearşaf. Fără flori, fără lumînări la căpătîi. Un dric sărăcăcios. Gol. Şi nimeni să nu mă însoţească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot”.

            Avînd titlul iniţial, Marta Ajala, primul său roman, Exclusa , a fost publicat în fascicole în cotidianul Tribuna (1901), apoi în volum la Milano în 1908. Subiectul, vechi de cînd lumea, surprinde închistarea în care se găsea (şi probabil că încă se mai găseşte) societatea tradiţionalistă siciliană (şi nu numai, din păcate).  Adică, “o femeie măritată poartă o corespondenţă inocentă cu cel mai popular intelectual şi politician al momentului. Soţul o surprinde şi, acuzînd-o de adulter, o alungă din casă; propriul său tată o reneagă şi temîndu-se de oprobriul public se încuie într-o încăpere pe care refuză să o părăsească altfel decît cu picioarele înainte”.

            Citind această carte, ai senzaţia plonjonului în timp. Par nefireşti atît gîndirea primitivă a bărbaţilor cît şi uşurinţa cu care societatea exclude din rîndurile sale pe cineva bănuit, chiar dacă nedovedit. Nimeni nu vrea să citească acele scrisori în definitiv, banale. Însăşi existenţa acelor scrisori, este suficientă pentru ostracizarea femeii. Care în disperare de cauză, este obligată să lucreze pentru a-şi ajuta atît mama cît şi sora căzute în dizgraţie odată cu ea. Obţine după lungi insistenţe un post de institutoare şi luptă cu toată energia sa pentru a-şi recompune viaţa distrusă.

            Dar, pînă la urmă, inevitabilul se produce. După ce soţul său înţelege că a greşit şi decide să o ierte şi să o recheme acasă, ea este nevoită să-i destainuie :” – Nu! Urlă Maria, iritată şi cu dispreţ. Nu înţelegi că tu, şi toţi împreună cu tine, m-aţi adus pînă în punctul de a accepta ajutorul său, aţi făcut în aşa fel încît numai de la el să vină în viaţa mea, printre amărăciuni şi nedreptăţi, o vorbă de încurajare, un act de dreptate ?”. Pentru că, da! Într-o clipă de slăbiciune, Maria cedase acelui om, şi-i purta în pîntec, pruncul. Ar fi putut să tacă şi să se reîntoarcă acasă la timp, înainte ca soţul său să îşi deie musai, seama. Dar Maria este prea cinstită ca să poată comite la rîndul său, o nedreptate şi o înşelătorie.

            Rămas pînă la urmă singur, pentru că tatăl să care îi tot băgase aceste prostii în cap murise, iar scena de împăcare dintre el şi Maria se desfăşoară la capătîiul mamei sale, moartă şi ea, Rocco “ învinge repulsia pe care i-o transmitea corpul soţiei, pe care şi-l dorea totuşi atît de mult, o strînse din nou tare la piept şi, cu ochii fixaţi asupra cadavrului, bîigui înfricoşat : – Priveşte … Iertare, iertare … Rămîi aici. O vom veghea împreună”.

            Happy End? Pirandello nu mai scrie nicio literă în plus. Fiecare să înţeleagă ce vrea. Sau, ce poate. Problema este încă din păcate, de strictă actualitate.

Blogul Zilei  http://miss-adia.ro/

Read Full Post »

            Despre scriitorii distinşi cu Premiul Nobel, părerile sunt foarte împărţite, mergînd de la entuziasm la negarea vehementă a valorii acestora, în special pentru că grila de selecţie nu mai este de mult pur literară ci, a fost din păcate, serios politizată. Nu insist pe această temă care poate să suscite discuţii interminabile. Nu am neapărat prejudecăţi în abordarea scriiturii acestor literaţi, nu am nici entuziasm dar nici nu le neg valoarea. O sănătoasă curiozitate mă face să citesc măcar cîte una din cărţile acestora. Nu a tuturor, desigur.

             La Bookfest 2010 am poposit şi la standul editurii Art, o editură valoroasă, care promovează o literatură de bună calitate, într-o prezentare grafică de excepţie. Am ales de aici două cărţi, dintre care una este aceasta pe care o semnalez acum. Le Clezio, născut în aprilie 1940, scriitor precoce, a început să scrie încă de la vîrsta de şapte ani. A scris peste 40 de lucrări, de la povestire, nuvelă sau eseu, pînă la roman. La doar 23 de ani a primit Premiul Renaudot, pentru romanul său de debut, Procesul Verbal. A studiat la Bristol University, University of London şi Institut d’Etudes Litteraire din Nisa. A predat la universităţi din Mexic, Thailanda, SUA. Din 1969 pînă în 1973, Le Clezio a trăit cu indienii Embera în Panama. A călătorit mult, din Nigeria şi pînă în Japonia, trăind succesiv în Mauritius, SUA şi Franţa..În momentul publicării acestei cărţi la ART, îşi împărţea existenţa între Mexic şi Franţa. A publicat traduceri ale textelor sacre mayaşe.

            Pe scurt, omul acesta a avut o viaţă fabuloasă despre care Nicolas Sarkozy avea să afirme : “ Jean Marie Gustave Le Clezio, este un cetăţean al lumii, fiul tuturor continentelor şi al tuturor culturilor”. Academia Suedeză l-a caracterizat pe Le Clezio ca fiind : “autorul noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante”.

            RAGA este o povestire. O povestire despre viaţa oamenilor care trăiesc pe o insulă din Oceania,  continentul invizibil, după cum îl caracterizează Le Clezio. “Invizibil, deoarece călătorii care s-au aventurat prima dată, nu au perceput-o şi deoarece şi astăzi ea ramîne un loc lipsit de recunoaştere internaţională, (rămîne) un loc de trecere, cumva o absenţă”. Frumos spus. Frumos, dar dureros. N-am să relatez istoria descoperitorilor noilor pămînturi, de la Balboa la Bougainville, Magellan, sau Cook, reamintită pe scurt, la începutul cărţii, de autor. Mai importante mi se par miturile despre polinezieni.”Pentru Dumont d’Urbeville, polinezienii ar fi supravieţuitorii unui continent înghiţit de ape – o variaţie asupra vechiului mit al Atlantidei”. Celebrul navigator Thor Heyerdhal, “a încercat să demonstreze că popularea Oceaniei s-a făcut de la est la vest, plecînd de pe coastele peruane”. Căpitanul Heyen afirmă : “ raspindirea culturii polineziene în Pacific a fost rezultatul unui efort deliberat, şi nu al unor călătorii întîmplătoare”. Cine va putea să spună vreodată, că deţine adevărul absolut ? Poate că miturile sunt mai valoroase decît orice demonstraţie ştiinţifică riguroasă, dar RECE. Viaţa este mult mai mult decît o istorie matriţată limitativ, în tiparele rigide ale iubitorilor de exactitate mecanică. Asta nu înseamnă că scormonitorii după adevăr, nu-şi au însemnătatea lor. Dimpotrivă !

            Cert este că această povestire începe cu o strămutare a unor băştinaşi de pe o insulă pe alta. Numai că în loc de o călătorie scurtă cu piroga lor încăpătoare, marea se impotriveşte şi ameninţă sa-i înnece. Aşa că drumul se prelungeşte dramatic. În lupta lor disperată cu vîntul şi cu valurile, oamenii nu au decît un singur sprijin : marea pasăre Manu, o constelaţie după care se ghidează, constelaţie botezată astfel după o pasăre care evocă mitul lui TANE, zeul polinezian al luminii, simbolizat de rîndunica albă de mare. Bărbaţii vîslesc la prova şi la pupa ajutaţi de o velă, iar femeile se adăpostesc cum pot, la mijlocul pirogii, păzindu-şi copiii şi proviziile destul de puţine şi de sărăcăcioase. Trec zile întregi. Norocul lor ca marea şi-a mai domolit furia şi pot să se mai odihnescă puţin.

         Tabitan, priveşte la bărbaţii care croiesc planuri rîzînd; cum vor duce lupte victorioase; cum vor dobîndi soţii frumoase; cum vor vîna din belşug. Nu îl lasă inima să le spună că deocamdată, încă plutesc pe mare şi încă nu se ştie cînd vor ajunge.

         Soţia sa, Matantare, visează la viitor, strîngînd cu duioşie la piept un prunc nou născut : o fetiţă de vreo şase luni, Matankabis, care îi caută lacomă sfîrcul.

        “Pămîntul e aproape. Tabitan a gustat din  apă şi spune că în două zile, poate şi mai devreme, vor ajunge în RAGA … Într-o dimineaţă, în zori, Matantare se ridică. Toţi dorm pe fundul pirogii, pînza fîlfîie dezumflată … şi acolo în zare, limpede şi neagră în lumina soarelui răsărind, ea zăreşte o insulă, apoi o alta, vîrfurile munţilor ce par să se înalţe din ocean …Se ridică în picioare şi ţipă cu o voce ascuţită, ca o chemare în pădure : aiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”.

        Sosiseră în locul visat. “Acolo nu se vor teme nici de război, nici de foame. Vor gusta apă neîncepută, băută direct din rîul care se rostogoleşte din înaltul muntelui. Pe plaja de pietriş vor construi prima casă, din crengi şi frunze de palmier … Locul în care vor opri, poartă deja un nume lăsat de legendă … Acest nume este Melsissi”. (va urma)

Read Full Post »

“Originari din Ural, fraţii Vladimir şi Oleg Preşniakov ( n. în 1969 şi 1974 ) şi-au făcut studiile de filosofie la Universitatea Maxim Gorki din Ekaterinburg, oraş în care au creat împreună un studio de teatru experimental. Autori dramatici, romancieri, regizori de teatru, fraţii Preşniakov au devenit cunoscuţi pe plan mondial în 2003, cînd piesa lor Terorism a avut premiera la Teatrul Royal Court din Londra. Piesele lor au fost montate la New York, Washington, Londra, Viena, Lisabona, Sydney, Sao Paolo, Torino, Berlin, Hamburg, etcetera ! ( subl. mea TO ). Vladimir şi Oleg Preşniakov sunt la ora actuală cei mai jucaţi dramaturgi ruşi din lume, după A.P.Cehov. Ucide arbitrul este primul lor roman.” – scrie pe pagina de gardă a volumului, apărut în 2009 la editura ART.

Cartea, scrisă la persoana întîi, are un subiect pe cît de simplu, pe atît de bine exploatat : patru prieteni, trei băieţi şi o fată, enervaţi că în finala campionatului european de fotbal, echipa Rusiei a fost nedreptăţită, se hotărăsc mai în glumă mai în serios, să ucidă arbitrul!

Naratorul, lunetist la uzina atomică dintr-un orăşel în care “poţi intra doar cu un permis special”, cei doi prieteni ai săi nedespărţiţi  – Pepsi şi Hot-Dog – ( chiar aşa se numesc personajele în roman !) şi Nataşa, se hotărăsc brusc să afle unde eete arbitrul respectiv şi să-i facă de petrecanie. Nataşa, care conduce o ageţie matrimonială, caută pe internet şi află că respectivul arbitru, se află în concediu, în Turcia. Tot ea rezervă camere într-un hotel AllInclusive, cumpără bilete de avion şi pornesc la drum. Bineînţeles că nu au nici-un plan concret, bineînţeles că habar nu au în ce localitate este arbitrul, dar entuziasmul lor este prea mare pentru a mai sta pe gînduri din cauza unor astfel de fleacuri. Fleacuri cum ar fi de exemplu, că nici bani nu prea au, în afară de banii pentru întoarcere.

 Întreaga acţiune se desfăşoară în incinta acelui complex turistic, unde totul este la îndemîna tuturor : distracţii, băutură, mîncare, totul din belşug. Dedaţi la bine, năzdrăvanii aceştia dau iama în băuturi de soi, joacă bowling, pe scurt, profită din plin de binefacerile all-inclusiv mirîndu-se necontenit că peste tot este suficient să dea cardul care le fusese înmînat o dată cu cheia de la cameră. În aceste pagini, cei doi autori fac o subtilă analiză a diferenţei structurale între mentalitatea rusă şi mentalitatea europeană. Ei, ruşii, se comportă ca nişte învingători, aşa au fost învăţaţi de mici, că li se cuvine totul, fără să plătească nimic. Aici află ca mafia rusă este omni-prezentă ( deşi cam bănuiau că Nataşa  plasa fete în străinătate, nu doar în calitate de soţii ci şi în calitate de agente ), văd că o parte din personalul hotelului este tot de prin fosta uniune sovietică, pe scurt, parcurg o suită de situaţii, veritabile studii de caz; unele hazlii, altele nu prea. Iar cînd află că de fapt ceea ce consumau ei cînd li se cerea cardul nu era inclus în all-inclusive şi deci trebuie să plătească, plătesc, dar rămîn fără bani de întoarcere. Ca să o scoată la capat,  acceptă să facă striptis, dar sunt excrocaţi şi iar rămîn fără bani. Pînă la urmă, cad în mrejele unui traficant de icre negre şi astfel reuşesc să cîştige nişte bani pentru biletele de avion.

 Dar pe arbitru, l-au ucis ? Ei aş ! Deşi aflaseră că prin cel mai pur hazard, arbitrul acela ticălos, se afla chiar în hotelul în care erau şi ei, comit o tentativă de omor, organizată după toate regulile absurdului, cu o armă improvizată dintr-un arc de tir defect, tentativă în urma căreia, ei chiar sunt încredinţaţi că l-au ucis. Înainte de a se întoarce acasă, după ce duc la bun sfîrşit, primul transport clandestin de icre negre, văd că tentativa lor nu avusese nici cel mai mic succes : “ – O, uitaţi-vă, arbitrul nostru! Chelul e viu ?!! Pepsi a arătat spre televizor cu un deget îngheţat. Muzica din restaurant s-a auzit şi mai tare şi, după sunetele unei straşnice tamburine naţionale, un gînd foarte interesant mi s-a învîrtit prin cap : atît timp cît el e viu, eu nu mă voi întoarce acasă …”

 Cartea nu excelează prin descrieri, dar excelează prin comicul situaţiilor şi mai ales prin dialogurile extrem de vii. Se vede că în primul rînd, Fraţii Preşniakov sunt dramaturgi. Şi se înţelege din ritmul alert al cărţii şi de ce au un asemenea imens succes.

Read Full Post »

Dimineaţa la prânz şi seara, sau între mese la o şuetă cu amicii, sau stresaţi de un examen urgent, presaţi de un termen limită la o lucrare grea şi nesuferită sau pur şi simplu în clipe solitare de răgaz visător, apelăm la o miraculoasă licoare, cafeaua. Diversificată de-a lungul timpului în diferite soiuri şi moduri de prezentare, cafea turcească, ness, filtru, cu zahăr sau fără, cu sau fără frişcă, cu sau fără rom ( heheeee, cafeaua Marghiloman vă spune ceva ?), cafeaua ne este prieten de nădejde în mai toate momentele vieţii.De acest subiect generos şi la propriu şi la figurat, se ocupă cu talent Michel Braudeau într-un cochet volum apărut la editura ART, şi anume “Cafea, Cafenele”. Lucrarea, structurată în jurul istoriilor celebre petrecute în principal, în şase cafenele celebre din Europa, se ocupă de istoria propriu-zisă a cafelei, dar şi de momente semnificative din viaţa unor personalităţi care au călcat pragul acestor cafenele, de-a lungul timpului. “Originea cuvântului cafea rămâne obscură. Poate vine de la numele provinciei etiopiene Kaffa, pamântul natal al unui arbust din familia rubiaceelor, sau poate de la regiunea Moka sau Yemen […] unde ţăranii au învăţat să extragă o băutură stimulantă şi miraculoasă, denumită KAWAH!

 Cafeneaua Florian. În 1720 Floriano Francesconi închiriază două săli micuţe din vestita Piaţă San Marco / Veneţia şi deschide localul care avea să devină celebru, iniţial sub numele “ Alla Veneţia Triomfante” . Clienţii însă spuneau pur şi simplu “andiamo al Florian”, nume care se va şi impune peste timp. La această cafenea, se citea şi se dezbatea un micuţ ziar local, denumit gazetta, după numele unui ban în moneda locală […] (care) ca o ironie a limbajului înseamnă şi coţofana. Numele acestei coţofene va sfida timpul şi numele gazetta se va impune.Remember Caragiale ?Sau gazeta de perete ? Prin saloanele acestei cafenele, au treecut de-a lungul vremii, Henry Beyle cunoscut mai ales sub pseudonimul Stendhal, apoi Benjamin Constant, George Sand, Dickens, Dumas-tatal, T. Gauthier ,George Sand, Rubinstein, Sartre, Hemingway, F. Mitterand. La cafeneaua lui Florian, “chelnerii cu papion negru iau comanda şi încasează banii; cei cu papion alb pregatesc tăvile şi sevesc clienţii. Afară, în piaţă o orchestră de patru-şase muzicieni interpretează valsuri vieneze şi arii tradiţionale […] iar impresia este ca timpul s-a oprit aici.”

Cafeneaua Hawelka “Asediată în 1529 de Suleiman Magnificul, Viena este invadată în 1683 de turcii lui Mustafa Teribilul. Oraşul este pe punctul de a capitula […]…deşi armatele creştine ale ducelui Carol al V-lea de Lorena şi ale regelui Sobieski sunt aproape, dar nu cunosc poziţia duşmanului şi nu pot interveni; […] un tânăr polonez FG Kolschintzki, care trăise la Istambul […] se deghizează, pătrunde în liniile otomane şi le îndrumă paşii ducelui şi regelui, care pornesc la atac. […] Bulversaţi, turcii abandonează armele şi cinci sute de saci de cafea!” Tânărul Franz Georg K. avea sa fie recompensat cu cei cinci sute de saci de cafea şi deschide localul “Sticla Albastră”, iar succesul nu avea să întârzie. Sute de cafenele aveau să împânzească Viena, unde personalităţi ca Wittgenstein, Zweig, Rilke, Mahler, aveau să pună la cale destinele culturale ale Europei. Toate cafenelele aveau să sufere din plin demonul modernizării. Dar “ Hawelka pe Dorotheergasse […] aduce mărturia convingătoare a cafenelelor de altădata. Leopold Hawelka şi soţia sa Josefine […] îşi tratează clienţii ca pe prieteni, pentru a-i face să revină.“ Cafeneaua atrage cohorte de “artişti, actori, muzicieni şi menţine farmecul de epocă datorită unui precept sacrosanct : pe cât posibil, nimic nu trebuie schimbat cu nimic […] Reparaţile se fac centimetru cu centimetru, nu din zgârcenie, ci pentru a opri timpul […] nimeni nu e obligat să consume, iar preţurile sunt accesibile […] obişnuiţii locului ştiu să-şi facă simţită prezenţa, aprinzând mica veioză deasupra banchetei.”

 Cafeneaua Gijon. Această cafenea avea să devină un reper turistic, mai ales datorită lui Alfonso Gonzales, unul dintre proprietari, un tip care deşi nu a fost la scoală niciodată, “ştie Latina şi este o inimă de aur, împăcat cut tot şi cu toate, înţelept şi sceptic, un Seneca dezabuzat”. Acesta a imprimat cafenelei, stilul inconfundabil al unui local cu specific local, denumit în argou “tertulia’, adică un soi de loc in care odihna este la ea acasă, iar sporovăiala tihnită este la loc de mare cinste. Deşi deschisă din 1888 de Gumersindo Gomez, “Alfonso a fost poate ultimul aristocrat care a ştiut să nu se grăbească la fel ca un mojic, (pentru că) cine “ştie să piardă timpul, se apropie de eternitate. Situată în Madrid, cafeneaua s-a bucurat de-a lungul timpului de prezenţa unor personaje ca Garcia Lorca, Antonio Machado, Ruben Dario. “Şi Mata Hari a fost vazută acolo”. Iar când trece prin Madrid, MV Llosa îşi petrece după-amiezele acolo, pentru a lucra.”

Cafeneaua A Brasileira. Dat fiind că “înainte de a fi reconstruită de marchizul Pombal, Lisabona a fost devastată de un cutremur şi de un tsunami,[…] cele mai vechi localuri despre care avem indicii datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.” Multe cafenele aveau să-şi facă apariţia la Lisabona. Dar aceasta, A Brasileiro, avea să devină celebră datorită unei similarităţi. “Când au întemeiat cetatea lisabonei, grecii i-ar fi dat numele Olissipa, derivat de la Ulisse”, care ulterior a devenit Olisipona, apoi Lisapona iar în final Lisboa.Se ştie cum a scăpat Ulisse de Ciclop, dându-i acestuia de înţeles că se numeşte “nimeni”. Pe de altă parte, această cafenea era asiduu frecventată de un poet, Fernando Antonio Nogueira Pessoa, iar cum ‘pessoa’ în portugheză înseamnă nimeni … Aici obişnuia să vină poetul după orele de serviciu în care era un modest funcţionar şi “să bea un lichior de cireşe – sau mai multe, căci o ciroza hepatică l-a răpus în 1935. La moartea sa, s-a descoperit o valiză cu texte inedite.” Prin urmare, localnicii au hotărât să-l onoreze pe poet instalând pe terasă “un monument de bronz în mărime naturală.”

Cafeneaua Slavia. “Din fericire, asemenea Veneţiei, Praga a scăpat nevătămată de bombardamentele din cele doua razboaie mondiale” după cum ulterior, avea sa refuze panourile publicitare, neoanele, zgârie-norii, rămânând “un vis de piatra […] numită de agenţiile de turism, paradisul îndrăgostiţilor”. Prima cafenea din Praga avea să fie deschisă de un levantin, Theodat Damascenus, care inspirat de Sticla Albastră de la Viena, a primit o autorizaţie de a deschide o cafenea cu numele Trei Struţi prin 1711. În urma succesului său, aveau să apară nenumărate cafenele. La cafeneaua Naţional, poetul Jaroslav Seifert se întâlnea cu Reiner Maria Rilke, cu Apollinaire şi cu Maiakovski. Cafeneaua Arco era frecventată de Kafka. Union, deşi în declin, “îl primea săptămânal pe Einstein”. Cafeneaua Slavia construită în 1884 în faţa Teatrului Naţional, avea să fie decorată în stilul Art Deco în 1930. “Pe banchetele din Slavia, Vaclav Havel a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Olga, la vârsta de 16 ani”. Închiriată între 1992 si 1997 unei societăţi americane, riscând să-şi piardă destinaţia de cafenea, Slavia avea să-şi reintre în drepturi datorită protestelor localnicilor, pentru că “Slavia creează o senzaţie neaşteptată de spaţiu, o eliberare euforică “.

Cafeneaua Les Deux Magots. Cafenelele din Paris ar merita pe deplin o carte de sine stătătoare. Sunt atât de multe şi toate frecventate de celebrităţi care au desenat harta culturală a Europei şi în buna parte a lumii, încât ar fi temerar din partea mea să încerc aici, în câteva paragrafe pricăjite, să abordez acest generos subiect. Nu pot face decât să prezint succinct, câteva repere. Deşi încă din 1672 un butic din Saint-Germain vindea cafea, prima cafenea din Paris, cafeneaua Procope s-a deschis în 1686! Aici aveau să-şi dea întâlnire, Rousseau, Voltaire, Franklin, apoi Balzac, Flora Tristan, Verlaine. În acea epocă, erau cam 700 de cafenele la Paris! Cafeneaua Guerbois evocată de Zola, va găzdui dialogurile lui Manet cu Whistler,Monet, Degas, Renoir, Cezanne, Maupassant, ulterior Van Gogh şi Toulouse-Lautrec. Closerie de Lilas este frecventată de Alfred Jarry, Apollinaire şi Picasso. La Dame Lenin şi Troţki aflaţi în exil, citesc ziarele sosite din Sankt Petersburg. La Coupole, este inaugurată printre alţii de Cocteau, De Chirico, J. Baker. Braseria Lipp reuneşte “rivalii într-ale cărţii Gallimard şi Grasset, dar şi adversari politici de la Mitterand la Chirac. […] Tot aici, Pompidou se reconciliază cu d’Estaing, la un rasol de vită”. Dar vis-à-vis de Lipp, bătălia pentru celebrisimii clienţi, se dă între Flore şi Les deux Magots. Aceasta din urmă a “preluat numele de la magazinul în locul căruia s-a instalat aici în 1885 […] iar cele două statuete chinezeşti veghează încă decorul perfect”. Frecventată de Andre Breton, Hemingway, Prevert, Gide, Picasso, Sartre, S. de Beauvoir, rămâne încă un reper aş putea spune obligatoriu pentru aproape orice turist care trece pirn Paris. Alături, la Flore, Sartre a scris “Fiinţa şi Neantul”

 HM! Fiinţa şi neantul. Se îndreaptă fiinţa spre neant ? Nu ştiu. Dar ştiu că ‘la scară mondială comerţul cu cafea se situează pe locul doi, după petrol. Este cafeaua nocivă ? Unii spun că da, alţii dimpotrivă! iar detractorii cei mai înrăiţi, afirmă că “o doză de o sută de ceşti de cafea pe zi, ar fi mortală”. Cred şi eu! Pe de altă parte, într-o carte extraordinară, “Confesiunile unui Cafegiu”, Gheorghe Florescu îşi face un debut senzaţional la 64 de ani. Cartea descrie minuţios întregul sistem securistico-mafiot care controla comerţul pe vremea lui Ceauşescu, exact aceleaşi personaje dispunând discretionar de acest sistem şi astăzi. Si afirmă ritos “Armenaşu” că dacă lui Ceauşescu i s-a tras de la ceva, acel ceva este faptul că a înlocuit cafeaua cu nechezol. Dumneavoastră ce credeţi ?

Read Full Post »