Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘editura pontica’

Într-o carte extrem de interesantă, Kant şi ornitorincul, savantul semiotician Umberto Eco, citează o scenetă celebră în analele teatrului de revistă italian din anii ’50, scenetă desfăşurată într-un compartiment de tren.

“FAZA 1. Chiari intră şi-l salută pe Campanini şi pe ceilalţi călători. Campanini la un moment dat se ridică şi pune mîna, în plasa de sus, pe un coş acoperit cu o pînză, şi se retrage ca şi cum ar fi fost muşcat. Îi invită pe toţi ceilalţi să nu facă gălăgie ca să nu deranjeze sarchiaponul, (despre) care se ştie că se irită foarte uşor. Chiari, înfumurat şi lăudăros, nu vrea să lase să se vadă că nu ştie ce-i acela un sarchiapon, şi începe să vorbească cu dezinvoltură, că a avut de a face cu sarchiaponi încă din tinereţe.

FAZA 2. Neştiutor de ce anume este sarchiaponul, Chiari o ia prin încercări. De exemplu, după ce află de la Campanini că sarchiaponul lui este american, afirmă că a văzut numai sarchiaponi asiatici. Aceasta îi permite să arunce la întîmplare enunţarea de proprietăţi care, după spusele lui Campanini, sarchiaponul american nu le are, dar foarte repede îşi dă seama de unele dificultăţi. De exemplu face aluzie şi prin mimică la tipicul ‘bot’ al sarchiaponului şi Campanini îl priveşte cu un aer interogativ întrebîndu-l în ce sens vrea să spună că sarchiaponul are bot; Chiari corectează tirul, afirmînd că se exprimase impropriu, prin metaforă, ca să facă aluzie la cioc; dar nici nu termină bine de pronunţat cuvîntul cioc, că şi observă un aer de uimire pe faţa lui Campanini şi se grăbeşte să corecteze vorbind de nas.

FAZA 3. De la acest moment încolo avem un crescendo de variaţiuni în ritm tot mai accelerat, în cursul cărora Chiari se încăpăţînează şi devine tot mai aţîţat. Înfrînt şi în privinţa nasului, face aluzie la ochi, apoi vorbeşte de un singur ochi; bătut şi în privinţa ochiului, încearcă să vorbească de urechi; pus în faţa afirmaţiei trîntite scurt că un sarchiapon nu are urechi, vorbeşte imediat de aripioare, apoi se întoarce la bărbie, păr, perişori, pene, încearcă o explorare asupra felului în care merge animalul, contrazicîndu-se apoi imediat spunînd că voia să zică despre săriturile lui tipice, se hazardează în ce priveşte labele, îşi ia vorba înapoi progresiv asupra numărului lor, încearcă să menţioneze aripile (în faţa privirii năucite a lui Campanini încearcă să explice că voia să spună că sarchiaponii sunt leali (aluzie la un joc de cuvinte : le ali = aripile şi leali = leali n.trad.) încearcă cu solzii, menţionează fără succes culoarea (galbenă ? albastră ? roşie ?), tot mai des foloseşte jumătăţi de cuvinte, silabe interogative ca să pîndească reacţia (fatalmente negativă) a lui Campanini.

FAZA 4, sau climaxul scenetei. Chiari, exasperat, explodează într-o groaznică înjurătură eliberatoare faţă de jivina aceea ‘scîrboasă’, faţă de animalul acela imposibil, care nu are rît, n-are cioc, n-are labe, copite, gheare, degete, picioare, unghii, pene, solzi, coarne, păr, coadă, dinţi, ochi, coamă, guşă, creastă, limbă – şi renunţă să mai înţeleagă ce-o mai fi el.

FAZA 5. Chiari îl somează pe Campanini să-i arate sarchiaponul, ceilalţi se îndepărtează terorizaţi, imediat ce Campanini dă să deschidă coşul. Chiari se sperie şi el, şi în sfîrşit Campanini îi dezvăluie serafic că sarchiaponul nu există, îi arată coşul că e gol, şi-i mărturiseşte că obişnuieşte adesea trucul acela ca să-i îndepărteze pe nepoftiţi şi să rămînă singur în compartiment.

FAZA 6. Urmează o ‘coadă’, o prelungire, în care Chiari (redobîndindu-şi obrăznicia la loc) vrea acum să facă să se creadă că intuise de la bun început că era vorba de o glumă.”

– – –

În spaţiul nostru mioritic, povestea asta, are tîlc? Cunoaşteţi vre-un Campanini autohton ? Dar vre-un Chiari ? Dacă sarchiaponul Chiar(i) există şi nici măcar Campanini nu ştie acest lucru ? Aveţi ceva de spus ?

Read Full Post »