Cuvinte din trecut – repostari

 Despre Întoarcerea din rai

            Graţie prietenului Teofil căruia îi mulţumesc iar, recent am intrat în posesia unei cărţi despre care habar nu aveam : “Întoarcerea din rai” de Mircea Eliade. Dacă tot am ratat ediţia apărută la Humanitas în 2008, am cumpărat ediţia apărută ieri, 01 septembrie 2010, ediţie difuzată împreună cu “Jurnalul Naţional”. Cartea este amplu prefaţată de Dan C. Mihăilescu, dispune de o cronologie cuprinzătoare (despre viaţa şi opera lui Eliade ) alcătuită de Mihai Iovănel, o amănunţită părere a lui Eliade însuşi despre această carte (10 pagini) şi referinţe critice (15 pagini). Pe scurt, este o bijuterie.

            Eliade s-a înscris în 1925 la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde îi va avea ca profesori pe Constantin Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu şi Nae Ionescu. După ce în octombrie 1928, obţine licenţa cu o teză despre filosofia Renaşterii, pe 20 noiembrie pleacă în India unde obţinuse o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar; (Descris în Biblioteca Maharajahului – AICI).

            După episodul despărţirii de profesorul şi mentorul său – Dasgupta – ruptură survenită în urma poveştii sale de dragoste cu Maitreyi – fiica profesorului, Eliade pleacă înHimalayaunde se adăposteşte la cîteva mănăstiri, în 1930. Anul următor, revine laCalcutta, apoi revine înţară. Apare ca fiind de la sine înţeles, faptul că acest periplu indian fusese RAIUL din care se va întoarce Eliade. Va nimeri direct în iadul confruntărilor politice ale vremii. Dictatura carlistă, legionarii, asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, arestarea (în 1934) lui Nae Ionescu, toate aceste lucruri îl vor marca profund pe tînărul Eliade. Să revenim la carte.

            În  Mai 1933 apare romanul Maitreyi, roman care cîştigase un concurs de manuscrise,  comisia fiind formată din Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu. Succes fulminant atît de public cît de critică literară. Premiul de 20. 000 lei, îi va fi înmînat de Alexandru Rosetti, iar pînă de Crăciun, fiind reeditată de trei ori, tirajul acestei cărţi va atinge 10. 000 de exemplare vîndute.

            Anul următor, pe fondul frămîntărilor politice, apare totuşi romanul “Întoarcerea din rai”, prima parte dintr-o serie de cărţi care urmărea să descrie aspiraţiile generaţiei sale, serie din care va mai scrie “Huliganii”în 1935 şi “Lumina ce se stinge”.

            “Întoarcerea din rai e cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor ’30 … Minus latura religioasă, atitudinea o anticipează frapant pe a scriitorilor din generaţia 2000. Sexualitatea, beţiile, drogurile, şi un spleen perpetuu caracterizează personajele care nu ştiu evident, ce să facă cu viaţa lor” – scrie N. Manolescu în Îstoria sa critică, lucrare monumentală, apărută în 2008.

            “Nu am nimic cu literatura ta, atîta vreme cît nu o consider opera unui literat.Mi-a plăcut întotdeauna să văd în romanele tale timpul liber al unui om extrem de ocupat, fantezia unui savant în devenire, libertăţile unui filosof … “ – îi scria lui Eliade, prietenul său, Constantin Noica. Noica îşi va face mai tîrziu, un soi de mea culpa : “ Pentru mine, asta (Huliganii) e prima ta carte … de extremă tinereţe … Astăzi trebuie să admit că, înăuntrul literaturii, ai posibilitatea de a crea opera aceea … Lectura Huliganilor m-a făcut să nu mai fiu neîncrezător”.

            Dan C. Mihăilescu, din prefaţa căruia am şi extras cele de mai sus, spune : “ Apropo de scrisori către cei din ţară, vreau anume să închei cu o vorbă a lui Liviu Rebreanu către mai tînărul său confrate, aşa cum o relatează Eliade în scrisoarea către Mircea Zaciu din 16 octombrie 1984 : Maestrului îi plăcuse întotdeauna
Întoarcerea din rai, dar regreta că nu-l terminasem. Este doar primul volum dintr-o trilogie, am încercat să mă scuz. Nu-ţi vorbeam despre asta, mă întrerupse Liviu Rebreanu cu zîmbetul lui blînd şi grav totodată. Acest prim volum este neterminat! Dacă l-ai fi transcris măcar o singură dată, ai fi descoperit multe lucruri pe care încă nu le cunoşti. Lucruri importante pentru semnificaţia romanului. (Evident, avea dreptate). Care ar fi fost acele lucruri importante pentru Eliade, cel din 1984, autorul, cuminte, nu ne mărturiseşte … “

            Şi mai adaugă Dan C. “Astăzi, neofitul în cele istorico-literare, dar sincer iubitor de proză incandescentă poate citi Întoarcerea din rai pur şi simplu ca pe un roman de dragoste, prietenie şi anarhie instinctuală”.  Evident, asta voi face şi eu.

Şi-au mai adus aminte :  psipsina  anaveronica  carmen sima  lotusull  D\’AGATHA  valentina Carmen

Read Full Post »

FILA a V-a. repostare

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

Despre Întoarcerea din rai

             Graţie prietenului Teofil căruia îi mulţumesc iar, recent am intrat în posesia unei cărţi despre care habar nu aveam : “Întoarcerea din rai” de Mircea Eliade. Dacă tot am ratat ediţia apărută la Humanitas în 2008, am cumpărat ediţia apărută ieri, 01 septembrie 2010, ediţie difuzată îmreună cu “Juranalul Naţional”. (Hm!). Cartea este amplu prefaţată de Dan C. Mihăilescu, dispune de o cronologie cuprinzătoare (despre viaţa şi opera lui Eliade ) alcătuită de Mihai Iovănel, o amănunţită părere a lui Eliade însuşi despre această carte (10 pagini) şi referinţe critice (15 pagini). Pe scurt, este o bijuterie.

            Eliade s-a înscris în 1925 la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde îi va avea ca profesori pe Constantin Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu şi Nae Ionescu. După ce în octombrie 1928, obţine licenţa cu o teză despre filosofia Renaşterii, pe 20 noiembrie pleacă în India unde obţinuse o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar; (Descris în Biblioteca Maharajahului).

            După episodul despărţirii de profesorul şi mentorul său – Dasgupta – ruptură survenită în urma poveştii sale de dragoste cu Maitreyi – fiica profesorului, Eliade pleacă în Himalaya unde se adăposteşte la cîteva mănăstiri, în 1930. Anul următor, revine la Calcutta, apoi revine în ţară. Apare ca fiind de la sine înţeles, faptul că acest periplu indian fusese RAIUL din care se va întoarce Eliade. Va nimeri direct în iadul confruntărilor politice ale vremii. Dictatura carlistă, legionarii, asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, arestarea (în 1934) lui Nae Ionescu, toate aceste lucruri îl vor marca profund pe tînărul Eliade. Să revenim la carte.

            În  Mai 1933 apare romanul Maitreyi, roman care cîştigase un concurs de manuscrise,  comisia fiind formată din Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu. Succes fulminant atît de public cît de critică literară. Premiul de 20. 000 lei, îi va fi înmînat de Alexandru Rosetti, iar pînă de Crăciun, fiind reeditată de trei ori, tirajul acestei cărţi va atinge 10. 000 de exemplare vîndute.

            Anul următor, pe fondul frămîntărilor politice, apare totuşi romanul “Întoarcerea din rai”, prima parte dintr-o serie de cărţi care urmărea să descrie aspiraţiile generaţiei sale, serie din care va mai scrie “Huliganii”în 1935 şi “Lumina ce se stinge”.

            “Întoarcerea din rai e cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor ’30 … Minus latura religioasă, atitudinea o anticipează frapant pe a scriitorilor din generaţia 2000. Sexualitatea, beţiile, drogurile, şi un spleen perpetuu caracterizează personajele care nu ştiu evident, ce să facă cu viaţa lor” – scrie N. Manolescu în Îstoria sa critică, lucrare monumentală, apărută în 2008.

            “Nu am nimic cu literatura ta, atîta vreme cît nu o consider opera unui literat.Mi-a plăcut întotdeauna să văd în romanele tale timpul liber al unui om extrem de ocupat, fantezia unui savant în devenire, libertăţile unui filosof … “ – îi scria lui Eliade prietenul său, Constantin Noica. Noica îşi va face mai tîrziu, un soi de mea culpa : “ Pentru mine, asta (Huliganii) e prima ta carte … de extremă tinereţe … Astăzi trebuie să admit că, înăuntrul literaturii, ai posibilitatea de a crea opera aceea … Lectura Huliganilor m-a făcut să nu mai fiu neîncrezător”.

            Dan C. Mihăilescu, din prefaţa căruia am şi extras cele de mai sus, spune : “ Apropo de scrisori către cei din ţară, vreau anume să închei cu o vorbă a lui Liviu Rebreanu către mai tînărul său confrate, aşa cum o relatează Eliade în scrisoarea către Mircea Zaciu din 16 octombrie 1984 : Maestrului îi plăcuse întotdeauna Întoarcerea din rai, dar regreta că nu-l terminasem. – Este doar primul volum dintr-o trilogie, am încercat să mă scuz. – Nu-ţi vorbeam despre asta, mă întrerupse Liviu Rebreanu cu zîmbetul lui blînd şi grav totodată. Acest prim volum este neterminat! Dacă l-ai fi transcris măcar o singură dată, ai fi descoperit multe lucruri pe care încă nu le cunoşti. Lucruri importante pentru semnificaţia romanului. (Evident, avea dreptate). Care ar fi fost acele lucruri importante pentru Eliade, cel din 1984!, autorul, cuminte, nu ne mărturiseşte … “

            Şi mai adaugă Dan C. “Astăzi, neofitul în cele istorico-literare, dar sincer iubitor de proză incandescentă poate citi Întoarcerea din rai pur şi simplu ca pe un roman de dragoste, prietenie şi anarhie instinctuală”.

            Evident, asta voi face şi eu.

           BLOGUL ZILEI  :  http://bibliophyle.wordpress.com/

Read Full Post »

De ce 19 trandafiri ?

 – În cea de a nouăsprezecea săptămînă a sarcinii, fătul are 22 de centimetri, (număr cu însemnătate cabalistică) este deja format, iar sexul viitorului copil este perfect conturat.

– In Evanghelia după Ioan, capitolul al nouăsprezecelea este capitolul în care sunt descrise patimile lui Christos, începînd cu biciuirea, judecata, osîndirea, crucificarea şi pînă la punerea în mormînt.

– Un aranjament floral compus din nouăsprezece trandafiri roşii este cel mai indicat cadou pentru cineva foarte drag, cu ocazia Sfintelor Sărbători Pascale.

– În Sepher Yetzirah, a nouăsprezecea cale, este numită înteligenţa secretului sau a tuturor lucrărilor spirituale. Influxul pe care ea îl primeşte vine de la Binecuvîntarea nespus de înaltă şi de la slava supremă.

            Este vreo legătură între semnificaţia atribuită de Maestrul Eliade numărului 19 şi aceste semnificaţii de mai sus ? Nu ştiu dar, cîteva coincidenţe dau de gîndit. Serdaru şi Niculina îşi fac apariţia aproximativ în momentul în care Maestrul Palade, tocmai îşi reamintea de faptul că pe vremuri, încercase să facă o paralela între Orfeu şi Isus. Amîndoi înfruntaseră moartea, în numele iubirii.

            Deşi fătul pluteşte în lichidul amniotic, deja pieptul său mimează respiraţia. Acest lucru, chiar pare interesant. În primul rînd, este de remarcat că Serdaru, este instructor de înot. Apoi, legenda din care este inspirată pantomima jucată de Niculina în faţa Maestrului, este legenda lui Matsyendranath, cel nenăscut din femeie, cel despre care legenda  spune, că a fost creat dintr-un peşte; semnificaţia peştelui, se cunoaşte. Accentul este pus, pe legendarul Matsyendranath, creator al Hatha-Yoga.

            Mare parte din tehnica predată la şcoala lui Ieronim, se bazează pe autosugestie, perfecţiunea fiind de atins numai dacă subiectul respectiv reuşeşte să intre în rolul unei fiinţe care atinge perfecţiunea.

            Semnificaţia celor 19 trandafiri dăruiţi de Paşte este evidentă : secretarul şi soţia sa, urmează să dea naştere noii generaţii de copii, pentru care libertatea absolută va fi chiar preţul supravieţuirii.

            “ De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul şi l-am băgat în buzunar”.

            Încă de la început, cartea destăinuie intenţia autorului : secretarul consemnează spusele Maestrului, deşi acesta priveşte absent, pe fereastră. Absenţa este cred eu,  semnificantul sustragerii din timp, pe o fereastră temporală. Apoi. Titlul romanului de mare succes al Maestrului care se tot reedita, în timp ce toată lumea aştepta o continuare, se numea Roata Morii. Este prea evident ce semnifică.

            Bucătăreasa Maestrului, era specialistă în omletă, adică hrana preparată din elemetele primordiale ale vieţii. Tot ea, este şi prima care dispare. O dispariţie banală, pentru o idilă banală, dar care deschide seria de momente pline de tensiune. Şi Niculina şi Serdaru, sunt în aparenţă orfani. Ambii îşi caută tatăl. Acest lucru poate semnifica inclusiv faptul că omenirea, îşi caută asiduu rădăcinile.

            Cel care îl conduce pe secretar în tabăra de teatru, este asemuit Mutului din jocul Caluşarilor, adică cel care menţine disciplina si aplică pedepse. În carte, băiatul numărului Doi, avea un rol de jucat în lupta politică. Prin neimplicarea sa, lucrurile au intrat oarecum pe un făgaş normal. Aşteptarea celor 243 de zile a celor doi tineri de pînă la întîlnirea cu Maestrul are tot o semnificaţie cabalistică; 243 reprezentînd abstracţiunea.

            Toată trupa lui Ieronim stăpîneşte arta de a-şi modifica înfăţişarea, fiecare dintre ei putînd deveni de nerecunoscut, chiar vîrsta fiind ocultată adesea. De mare importanţă este de asemeni, faptul că întreaga lume este asemuită unei gigantce scene de teatru, or se ştie bine că atunci cînd mai marii lumii în calitate de regizori au comis erori, lumea a fost paralizată perioade îndelungate pînă la găsirea unui remediu. De aici, paralizia şi vindecarea lui Ieronim.

            În definitiv, acesta este idealul omenirii de cînd se ştie : libertatea absolută. Se poate ajunge la ea ? Nu ştiu dar, Maestrul sugerează o cale. Rămîne ca fiecare dintre noi,  să-şi descopere calea personală.. Maestrul nu destăinuie ce văzuse pe fereastră în noapte aceea de Craciun,(noaptea naşterii Mîntuitorului) cînd împreună cu actriţa-Euridice îl concepuse pe Laurian Serdaru. Nici nu este nevoie să ne spună. Era prea evident ca să vedem : abia după ce a ieşit din amnezie, a înţeles Maestrul ce văzuse : calea către mîntuire. Pentru că aşa cum însuşi Eliade spunea, sacrul este ascuns în cele mai profane lucruri. De ce 19 trandafiri ?

Read Full Post »

7.Nouăsprezece trandafiri MIRCEA ELIADE

              Versiunea oficială a dispariţiei Maestrului, este una destul de ambiguă : acesta ar fi internat într-o clinică, fiind amnezic. Versiunea secretarului era una extrem de simplă : “la un moment dat, caii s-au speriat şi au luat-o la goană; eu mi-am pierdut cunoştinţa, sania a dispărut în întuneric şi am fost găsit a doua zi aproape degerat, îngropat în zăpadă”. Ghiţă Horia, directorul editurii, este dezamăgit : “crezuse şi el, ca şi Albini, ca şi mulţi alţii, că totul fusese o înscenare pentru a camufla fuga lui A.D.P în străinătate”. Versiune absurdă din moment ce Maestrul putea ieşi nestingherit peste hotare. Dar, pentru că se părea că Maestrul ar fi avut şanse de a primi Nobelul, se construia o iluzie : aceea că acesta este în viaţă deşi amnezic . I se publică Memoriile, iar secretarul semnează contractul pentru cartea sa.

            În locuinţa Maestrului, nu rămăsese decît un miliţian; cu excepţia bucătăriei, toate încăperile fuseseră sigilate. Chiar şi Ecaterina se mutase la o soră de a sa, urmănd să se căsătorească cu vechea sa dragoste, omul care apărea şi dispărea din viaţa ei, de vreo 20 de ani.

            Într-o zi, secretarul îl întîlneşte pe Ieronim Thanase, cu care are o discuţie lămuritoare. Acesta îl pune la curent. Albini, ca un veritabil agent al serviciilor secrete, mergea pe mîna unui personaj implicat în lupta pentru puterea politică. Adică conform legendei lansate de numărul Trei, în acea noapte, sub pretextul scenei din film, băiatul numărului Doi (Mutul) ar fi trebuit să treacă graniţa cu documente compromiţătoare la adresa numărului Unu. Mutul nefiind la locul de filmare, misiunea aceasta ar fi fost preluată de A.D.P. Prin urmare, trupa lui Ieronim fusese reţinută la securitate. Conspiraţia fiind descoperită, numărul Trei a fost înlocuit, iar Albini a fost mutat la alt sector.

            Evident, Albini era într-o gravă eroare crezînd că “e vorba despre o libertate politică şi imediată, deci primejdioasă socialismului. Dar ceea ce ne-am obişnuit să numim libertatea absolută este cu totul altveva. Oricine priveşte realitatea în faţă înţelege că vom intra curînd într-o fază a Istoriei Universale cînd niciuna din libertăţile pe care abia apucaserăm să le cunoaştem nu va mai fi posibilă (…) Pierderea treptată şi fatală a tuturor libertăţilor (…) nu poate fi compensată decît prin ceea ce am numit libertatea absolută (…) Meditaţiile, rugăciunile interioare, anumite exerciţii fizice, nu pot fi interzise. Şi aceste nimicuri – gesturi, cîntece, poezii recitate altfel decît am fost învăţaţi, meditaţii, rugăciuni interioare, exerciţii de respiraţie şi vizualizare, pot deveni tehnici de evadare. – Evadare unde ? (…) În ce ţară, în ce continent ? – Tocmai dumneata mă întrebi ? (…) dumneata care ai pătruns într-o pădure distrusă cu 25 de ani în urmă, ai intrat într-o casă cu luminile aprinse şi masa pusă şi şampania frapată, aşa cum era în Ajunul Crăciunului 1938 ? (…) Evadarea de care-ţi vorbeam adineaori nu implică ţări, oraşe, sau continente necunoscute. Evadezi doar din timpul şi spaţiul în care ai trăit pînă atunci, timp şi spaţiu  care, într-un viitor apropiat, vor echivala cu o existenţă perfect programată într-o imensă închisoare colectivă. Urmaşii noştri, dacă nu vor şti să descopere tehnicile de evadare şi să utilizeze libertatea absolută, care ne este dată în însăşi structura condiţiei noastre, (…) se vor considera cu adevărat captivi pe viaţă într-o temniţă fără uşi şi fără ferestre – şi, în cele din urmă, vor muri”.

            Ieronim nu are de unde să ştie cu adevărat ce s-a întîmplat Cei Trei dar, dacă aceştia trăiesc, “într-o zi ne vor face un semn (…) Dacă pînă acum nu ne-au dat nici un semn de viaţă, nu înseamnă că nu mai trăiesc (…) Stiu doar că libertatea absolută există şi că cel care o cunoaşte – sau o primeşte în dar – dispune de posibilităţi pe care nimeni nu le poate imagina. Ştiu asta, pentru că m-am convins de mult, că omul, ca şi Cosmosul, au mult mai multe dimensiuni decît cele pe care le-am învăţat la şcoală. – Şi atunci ? am întrebat (…) – Dumneata care te întorci din India (…) ştii, în orice caz, că cele mai primejdioase ispitiri, sfinţii şi yoghinii le întîmpină în preajma mîntuirii sau în clipa cînd  au cucerit libertatea absolută”.

            Pe neaşteptate, Damian primeşte o vizită. Albini îi spune : “- Ca secretar, prieten şi legatar universal al Maestrului Pandele, s-ar putea aranja un interviu în care aţi mărturisi ca, din păcate, acum, după trei luni de la dispariţie, nu mai credeţi în posibilitatea unei amnezii”. Avea să fie ultima dată cînd îl va mai vedea. Nici urmărit nu mai era.

            Împreună cu logodnica sa, hotărăsc nunta pe 11 Aprilie, “fără să înţelegem de ce“. Va fi o nuntă restrînsă : 16 persoane. “Număr norocos le-am spus”. După recepţie, se întorc acasă. Abia închid uşa cînd se aude soneria. Deschid temători. “În prag, învelit în hîrtie de celofan, un imens buchet de trandafiri roşii”. Erau 19 trandafiri. Şi un bilet : “As always, A.D.P. Remember,  Niculina – Laurian”. Damian face cîteva investigaţii. Niciuna dintre florăriile obişnuite nu expediase acel buchet. Se publică şi volumul India – văzute şi nevăzute. Apoi, apare şi filmul lui Ieronim, intitulat Copiii nimănui. Un subiect simplu şi tulburător. Niculina “găsise, ascunşi, într-un hambar părăsit, ultimii copii dintr-o şcoală întreagă, fugiţi din sat cu o săptămînă înainte, cînd începuse bombardamentul, şi murind de atunci unul după altul, de foame, de frig, de oboseală”. Neavînd cu ce să-i hrănească, Niculina le cîntă, le dansează, le povesteşte, pînă cînd, pe neaşteptate, se aud zurgălăii săniilor … declarat iniţial cel mai bun film socialist al secolului, după ce a fost premiat la Cannes, a fost pe neaşteptate, retras.

            Cu regularitate, la aniversarea căsătoriei, primeau buchetul de flori. Întotdeauna 19 trandafiri roşii cu tija foarte lungă, întotdeauna însoţiţi de acelaşi bilet : “As always, A.D.P. Remember, Niculina – Laurian”. Fără excepţie, şase dintre trandafiri se ofileau şi rămîneau 13. Număr cu noroc! şoptea Damian visător …

            După naşterea fiului lor în februarie 1969, la data aniversară a căsătoriei, primeşte nelipsitul buchet. Are impresia că de dasta asta a fost adus de un tînăr după care aleargă. Acesta ridică din umeri. Nu el adusese buchetul. El avea un examen de trecut. Trebuia să traducă şi să explice un text : LIBERTATEA ABSOLUTĂ.

Read Full Post »

6.Nouăsprezece trandafiri MIRCEA ELIADE

           ”Cred că în clipa cînd m-am trezit şi-mi priveam mirat degetele bandajate, am recunoscut vocea lui Albini. – Nu te speria!, îmi spuse. Nici degetele, nici tălpile nu sunt degerate. (…) Opt, nouă ceasuri, pe jumătate îngropat în zăpadă, cîte nu se pot întîmpla?”

            Chiar aşa! Ce se întîmplase ? Albini îl informează că fusese găsit în dimineaţa zilei de 25 Decembrie la vreo 10 km. de Casa de Odihnă. Şedea aşezat pe o buturugă, în zăpadă, în haină şi cu capul gol. La cîţiva metri de el, era paltonul, o căciulă şi nişte cizme îmblănite. De ce nu era îmbrăcat cu ele ? au crezut mai întîi, că băuse dar analizele infirmaseră acest lucru.

            Damian îşi aminteşte brusc de logodnica sa. În ce dată sunt? În 27 Decembrie îl linişteşte Albini. Logodnica sa fusese înştiinţată, iar medicii erau optimişti că în cîteva zile va putea fi externat. Dar Maestrul, ce este cu Maestrul ? Pe 29 trebuia să-i cunune! “Albini mă privea uşor încruntat, cercetător, amînîndu-şi parcă voit răspunsul. – Noi credeam că dumneata ai să ne spui ce s-a întîmplat cu Maestrul …”

            Pe cît de clare erau lucrurile, pe atît de neînţeles erau. Coloana de sănii se deplasa către locul unde trebuia turnată o scenă din film în acea noapte. La 11:30, sania în care se afla Maestrul, secretarul, Niculina şi Serdaru, se distanţase serios de restul săniilor şi pur şi simplu, dispăruse! Asta este ceea ce putuseră să relateze toţi martorii. Mai departe, era rîndul secretarului să relateze ce ştia.

            Acesta, începe să povestească. În apropierea pădurii, caii s-au speriat şi au început să alerge nebuneşte. Serdaru nu reuşise să-i mai strunească. Înaintau în pădure pe o alee bine îngrijită şi la un moment dat Maestrul, recunoscuse drumul : erau în apropiere de cabana în care făcuseră dragoste el şi actriţa-Euridice. Intrînd în cabană, sunt uluiţi! Deşi nu era nimeni, masa era pregătită, lumînările ardeau, într-un vas mare de argint erau două sticle de şampanie. “Acum ştiu ce s-a întîmplat, a şoptit Maestrul. N-a fost chipul fetei. Era în legătură cu apa pe care o beam. În timp ce beam din cană, m-am uitat pe frereastră şi am văzut. Acum ştiu ce am văzut!”

            Maestrul nu a spus ŞI ce a văzut dar, Niculina i-a şoptit lui Serdaru :” – Este deci, aşa cum bănuiam noi! – Eusebiu, a adăugat Maestrul întorcîndu-se către mine. Dumneata ne aştepţi aici. Nu întîrziem mai mult de cinci, zece minute… I-am văzut cum s-au suit în sanie,  (…) dar, curios, după cîteva clipe n-am mai auzit zurgălăii. Mi-era cald, şi mi-am scos paltonul şi cizmele. (…) Şi deodată mi s-a făcut sete. Am intrat în bucătărie şi am găsit cana aceea de care vorbise Maestrul”. A băut, s-a aşezat pe un fotoliu regretînd că nu a insistat să fie şi el luat în sanie, şi a adormit.

            Albini ascultă, apoi spuse pe un ton destul de dur. – Nu ştiu ce să cred. Nu-mi vine să cred că aţi inventat această poveste ca să ascundeţi adevărul, oricare ar fi acest adevăr. Apoi Albini îi spune secretarului că în zona descrisă de el, nu exista în apropierea Casei de Odihnă nici-o pădure, nicăieri! Damian susţine că nu a inventat nimic. La nevoie, ar putea să recunoască locurile descrise dacă ar merge împreună, acolo. Dar nu ati inventat nimic, spune Albini. Am să vă arăt mai tîrziu nişte fotografii ale pădurii şi ale cabanei. Dumneavoastră nu faceţi decît să susţineţi, ce va spus Maestrul. Pentru că Pădurea Alunarului, a fost tăiată în totalitate, în 1941. Albini insistă  : ar fi mai bine ca secretarul să spună adevărul. În acest caz, poate că cercetările i-ar mai găsi pe cei trei, în că în viaţă. Pentru că din acea noapte, nimeni nu îi mai văzuse pe Maestru, pe Serdaru şi pe Niculina. Nimeni nu ştia ce se mai întîmplase cu ei.

            A doua zi, Abini îi arată fotografia locului unde fusese găsit. Adevărat, pe vremuri pe acolo se întindea Pădurea Alunarului dar, nu se poate stabili cu certitudine dacă în acel loc ar fi fost pe vremuri, cabana pădurarului. – Poate am visat, şopteşte îngîndurat secretarul. – Posibil, spune Albini. Dar asta, nu explică restul. Or tocmai restul interesează acum. Unde sunt cei trei! – Cei trei şi sania cu cai, spune secretarul. – Sania şi caii, au fost găsiţi a doua zi. Curios, au fost găsiţi în grajdul Casei de Odihnă.

            Cei doi încep o lungă discuţie plină de ipoteze. Totul era posibil. Fie ca cei trei să fi murit, fie să se fi retras pe undeva incognito ca să petreacă liniştiţi o vacanţă, fie chiar să fi trecut graniţa şi să lase în urma lor legenda dispariţiei.

            Reîntors la Bucureşti, Damian încearcă să-şi reia cursul vieţii. Despre nuntă nu mai putea fi vorba. Cum toată lumea ştia că Maestrul ar fi trebuit să îi cunune, cîtă vreme nu se afla ce este cu el, nunta era amînată de la sine. Oriunde mergea, secretarul observă că era urmărit de un agent, dar ştiindu-se nevinovat, nu este prea deranjat. La editură este primit cu răceală, dacă nu chiar evitat. Merge acasă la Maestru, pentru a-şi relua munca. “– Te aşteptam mai de mult, mă întîmpină Albini”. Acesta, aşezat la biroul Maestrului, citea hîrtiile acestuia. După ce îi laudă munca sa de secretar perfect, îi spune că în caz de deces, el ar fi devenit legatar universal, Memoriile s-ar fi tipărit în ediţii repetate, ar fi urmat funeralii naţionale, casa acestuia ar fi devenit Muzeu Memorial, iar el, Eusebiu Damian, ar fi devenit conservatorul colecţiilor. “- Sper totuşi că trăieşte, am şoptit”. Da, spune Albini, dumneata crezi în miracole ca cele petrecute lui Ieronim Thanase. E de mirare în ce fel a simulat excrocul acela paralizia timp de doi ani. E de mirare cum s-a lăsat Maestrul antrenat în erezii ca cele ale Niculinei.

            Totuşi, Albini este convins că vor înţelege ce a vrut de fapt să facă Maestrul, în noaptea dintre 24 şi 25 Decembrie, de-abia după ce se va găsi codul teatrului său, în care se vorbeşte despre libertatea absolută .

Read Full Post »

5.Nouăsprezece trandafiri MIRCEA ELIADE

            ”Am avut impresia că, în afară de satisfacţia că reuşise să-mi obţină această  călătorie excepţională, şi pentru motive pe care nu le ghiceam, Maestrul A.D.Palade era încîntat că voi lipsi două luni din Capitală”. La întoarcerea din călătorie, secretarul avea să afle ( oarecum ) motivele pentru care el nu trebuia să fie de faţă.

            Aşa după cum se aşteptase, Maestrul angajase un înlocuitor pentru a termina corectura la  Memorii şi la volumul de teatru. Cere să vadă manuscrisul şi şpalturile dar, află că Maestrul le ceruse în mod expres. De la tipografie află că volumul de teatru era tipărit dar, nici măcar directorul nu-l văzuse încă.

            Din India, secretarul trimisese către logodnica sa lungi scrisori, care se dovediseră de fapt a fi mostre nepreţuite ale unui nou tip de reportaj literar. Însuşi Maestrul fusese surprins şi-i declarase : “Ştiam că eşti un bun scriitor, pentru că ai scris Memoriile aşa cum EU nu le-aş fi putut redacta. Dar nu bănuiam că eşti un scriitor atît de diferit de mine”.

            Propria sa carte era în aşteptare, pentru că trebuia serios refăcută. Prea multă spiritualitate şi prea puţină preocupare pentru problemele grave ale Indiei. Pentru a fi adunate în volum şi publicate, reportajele trebuiau rescrise. Logodnica sa, îl anunţă că stabilise ziua nunţii : 29 Decembrie, care coincidea în mod fericit cu propria sa zi de naştere. Dar în buletin nu scrie 29 Ianuarie ? Ei şi ? îi spune aceasta şăgalnic. Cochetărie de femeie, doar nu era să se lase îmbătrînită cu un an, pentru cîteva zile.

            Totul părea a fi în ordine şi la locul său. Dar o scrisoare surprinzătoare de la Ecaterina-bucătăreasa, îl pune pe gînduri. Aceasta îl invita la o întîlnire ca din întîmplare, pe stradă, şi-i lasă cîteva instrucţiuni. Ecaterina este de nerecunoscut. Din femeia stăpînă pe ea, devenise temătoare şi privea speriată în toate părţile ca şi cum ar fi fost urmărită. De la ea, secretarul află că Serdaru şi cu Niculina, împreună cu elevul favorit al instructorului de înot, se mutaseră la Maestru acasă, în strada Fîntînelor şi mai mult decît atît, întreaga trupă a lui Ieronim venea uneori acolo şi repetaseră cu uşile închise. Nici măcar ea nu avea acces, în afară de Maestru, care participa adesea. Adesea, deşi îi cunoştea pe toţi, aceştia deveneau de nerecunoscut. Îşi schimbau înfăţişarea şi chiar vîrsta, într-un mod absolut uluitor. Ba chiar o dată, întîlnise în casă o femeie în vîrstă, despre care a crezul că este Niculina transfigurată cumva dar aceasta, negase că ar fi fost ea. Mister deplin. Unde este Maestrul ? dispăruse iar, pe undeva pe lîngă Sibiu şi tot asista la spectacolele trupei lui Ieronim. Ba, o dată, o abordase pe stradă un ins, întrebînd-o de Maestru. Secretarul intuieşte că acesta nu putea fi decît Albini. Ciudat.

            În timp ce făcea planuri cu logodnica sa, telefonul se aude ţîrîind strident. Era Maestrul. “Bine că te-ai întors la timp! (…) Ne apropiem de … Apoi ni s-a întrerupt comunicarea (…) telefonul a sunat din nou. De data asta, vocea era depărtată, sugrumată şi înţelegeam greu cuvintele. – Lucruri foarte importante … dar nu ştiu ce se întîmplă. Dumneata auzi ? repet : foarte importante!”

            A doua zi, Maestrul sună din nou, invitîndu-l la Sibiu. Nimic nu-l înduplecă pe Maestru, promite că se va întoarce cel mult, a doua zi de Crăciun, la timp pentru a nu-şi rata nunta. Cu greu, Valeria acceptă despărţirea temporară, sperînd că vremea rea va zădărnici zborul avionului. Va spera degeaba.

            La aeroport, Eusebiu Damian – secretarul este aşteptat de Serdaru, de Tudorel – elevul său favorit şi de Maestru. Vor dejuna la hotel apoi, cu un jeep se vor deplasa la Călina, la vreo zece kilometri depărtare. Apoi, drumul va continua cu nişte sănii ca din altă epocă. Nişte bijuterii. Îndată ce rămîn singuri, Maestrul începe năvalnic să povestească. Printre tehnicienii care pregăteau turnarea unui film, împreună cu trupa lui Ieronim, este foarte sigur că există informatori. Lupta dintre numărul Doi şi numărul Trei se ascuţise, iar un obiectiv important era băiatul numărului Doi, acela cu tăcerea, care îl adusese prima dată pe el, secretarul, la Sibiu. Pe neaşteptate, Ieronim, după doi ani de paralizie, se vindecase instantaneu. Identificase greşeala pe care o făcuse în reprezentaţia din 11 August 1964 şi prin urmare, nu mai avea nevoie de bastoane.

            Maestrul simte ceva plutind în aer, dar nu ştie prea bine ce. Părea că aluneca pe urmele Ecaterinei. Începuse să se teamă. Lui, îi era frică. Descoperise în cele din urmă ce se petrecuse în acea noapte de Crăciun, din 1938. Sigur că se iubise cu actriţa aceea care o intruchipase pe Euridice. Dar, dacă la început crezuse că se purtase ca un mizerabil beat şi de ruşine uitase tot, acum ştia adevărul : în acea noapte mirifică, se trezise peste noapte cu o sete de neostoit şi în timp ce bea nesăţios, i se păruse că vede pe fereastră, o femeie frumoasă şi despletită care îi făcuse semn cu degetele la buze să tacă! Dar, se trezise şi actriţa care auzind relatarea, îl întreebase : “ – Ţi s-a părut că seamănă cu mine ? (…) ţi-a făcut semn să păstrezi secretul ? … din acel moment am uitat totul”.

            Convorbirea este ascultată clandestin de Niculina care se explică : – Iertaţi-mă că fără să vreau am ascultat la uşă, dar am făcut de pază ca să nu asculte altcineva … Maestrul afirmă că îi este frică. – Ai dreptate să îţi fie frică, spune Niculina. “Ce ţi s-a revelat, adică : ce adevăr simplu şi totuşi teribil de aflat, cînd ai simţit ca s-ar putea să nu- ti potoleşti niciodată setea, încît să rezişti la toate încercările noastre de anamneză ?”

            Să fie oare vorba şi despre moarte? întreabă Maestrul. Întotdeauna este vorba şi  despre moarte, spune Niculina. Dar ce fel de moarte ? (…) – În orice caz, spuse Pandele, ştiu acum cît mi-a fost de frică atunci, în 1938 şi, vă repet, îmi este din nou frică … – Şi mie mi-e frică, şopti Niculina căutîndu-i privirile. Cui nu i-a fost frică în clipa mîntuirii ? Şi lui Iisus i-a fost frică …”

Read Full Post »

4.Nouăsprezece trandafiri MIRCEA ELIADE

            Aflat faţă în faţă cu Maestrul, secretarul este tentat să-l asalteze cu întrebări, dar nu apucă. Acesta îl pune la curent cu noua direcţie pe care urma să se înscrie opera sa. Preluase de la Ieronim un material, o “Introducere la o artă şi tehnică dramatică potrivită timpului nostru”, care dacă ar fi apărut sub numele unui anonim, ar fi rămas necunoscută, dar prelucrată cum se cuvenea şi semnată de un Maestru ar avea impactul cuvenit mai ales pentru că explica foarte bine substanţa noului său volum de teatru, care ar urma să cuprindă patru sau cinci piese, aflate în lucru.

            “ – Dragul meu, în zilele noastre, spectacolul este singura noastră şansă de a cunoaşte libertatea absolută (…) Precizez : libertatea absolută, pentru că nu are nimic de a face cu libertăţile de ordin social, economic sau politic”. Maestrul îi spune cum odată ajuns în Tabăra de Teatru, de la primul spectacol, a început să aibă alt mod de a vedea lucrurile. De a le conferi noi sensuri. Şi încet, încet, a început să înţeleagă că el, a suferit o traumă provocată de actriţa care o întruchipase pe Euridice. De ce uitase de ea ? Pentru că Euridice a sa, MURISE spre deosebire de Euridice a lui Orfeu. În acea actriţă el nu o văzuse pe Euridice. Văzuse pe altcineva. Da, dar pe cine?

            În maşina care-l readucea la Bucureşti, secretarul rememorează cele trăite în Tabără. Iniţierea sa, eşuase. Adormind, pierduse ce era mai important în spectacol. Maestrul îi spusese că atunci cînd un actor îşi schimbă un costum, lasă în urmă un întreg mod de viaţă. Întreaga trupă învăţase de la Ieronim, arta de a-şi schimba permanent înfăţişarea, de aceea nci nu prea se distingeau bine unii de alţii. Serdaru îi spusese că autosugestia este o cale excelentă de creştere a performanţei. De exemplu dacă îţi închipui că eşti un peşte, vei înota la fel de bine, ca un peşte. Avea multe de limpezit.

            Este momentul să reamintesc : acţiunea acestei cărţi este plasată pe un palier temporal care începe în 1966 în Bucureşti, plonjează în preajma Crăciunului din 1938 petrecut de Maestru la Sibiu, şi va continua cam pînă în anul 1978. Este momentul pentru că, îşi face apariţia un personaj care pînă acum fusese nelipsit, dar discret : Emanoil Albini, umbra tuturor, reprezentantul puterii din umbră, securistul nostru cel de toate zilele fie ele zile de ieri, fie ele zile de azi.

            Foarte bine informat, acesta aduce vorba despre Maestru. Scria cumva urmarea la Roata Morii ? Nici vorbă de aşa ceva spune secretarul, mai ales după moartea Otiliei şi dispariţia lui Manole; Maestrul a reînceput să scrie teatru. “Un nou fel de teatru (…) prezenţa acelui grup al lui Ieronim îl stimulează (…) concepţia lor despre spectacol este extrem de îndrăzneaţă şi originală (…) – Dar nu despre asta este vorba. E vorba despre gruparea lui Thanase. Sunt printre ei, personaje curioase; ca să nu zic suspecte (…) elemente nesigure, tineri exaltaţi, victime uşoare ale oricărei ideologii primejdioase”.

            Dar nu despre asta eate vorba ci, despre faptul că Maestru este prea familiar cu perechea aceea ciudată. Niculina nu este ce pare ci, o mare curvă. Sub pretextul că îşi caută tatăl, s-a culcat cu o groază de potentaţi. A distrus multe cămine şi a n ăruit multe cariere. Albini, spune că suferind de insomnie, a citit multe cărţi. Unele dintre ele, despre gnosticism. Un mare gînditor, Valentin, referinduse la originea universului şi la originea răului în lume, s-a referit la Sophia-înţelepciunea, care, în dorinţa de a-şi cunoaşte tatăl, perturbă grav universul pentru că tatăl, transcendent fiind, nu poate fi cunoscut.

            Niculina se numea de fapt Elena Niculescu, era fata unei boieroaice cu convingeri socialiste şi a unui farmacist, care era adevărat cu nu murise în lagăr, dar o dată repatriat fiind, dispăruse. Secretarul ar face bine să-l informeze pe Maestru, că apropierea prea intimă de acei doi tineri, îl poate compromite grav. Serdaru ? Are şi el destule de ascuns. Printre altele, deşi este un înotător desăvîrşit, nu a cîştigat niciodată un concurs internaţional, parcă ar face expres aşa. Ieronim Thanase ? Poate, altădată.

            În aceeaşi seară, mi-a telefonat Maestrul (…) – Azi am avut o vizită neaşteptată. I-am relatat convorbirea (…) – Prostii! M-a întrerupt iritat. Nu e nici-un risc. Copiii aceştia sunt amîndoi, excepţionali”. Maestrul este ferm convins că Albini se înşeală. Şi schimbă vorba. Este gata introducerea ? Este. Cîte pagini are ? 99. Asta este bine pentru că 99 este un număr enigmatic. Secretarul va primi a doua zi, primele două piese. Va trimite un motociclist cu ele. Să-i predea acestuia manuscrisul Introducerii. Iar pentru munca susţinută, va primi curînd, o recompensă.

            Deocamdată, secretarul constată că nu mai poate adormi. Insomnie ? Dacă tot nu poate dormi, secretarul merge în birou şi începe lectura primei piese, La început a fost sfîrşitul. Textul, aparent incoerent, nu părea să fie tocmai revelaţia la care se aştepta să fie. Părea a fi un text curios, “care se transforma pe nesimţite într-o poveste, un fel de mit cosmogonic, evocînd apariţia luminii deasupra oceanului primordial şi apoi, în chiar ultima frază, proclamînd victoria Demiurgului şi exaltînd majestatea Creaţiei”.

            Lucrînd febril, secretarul termină redactarea porimei piese şi o începe pe cea de a doua, care avea două titluri. Marşuri Eroice pentru cititori şi Războiul Troiei, pentru spectacol. Îmediat ce termină de redactat, uşa salonului se deschide şi, apare Maestrul în persoană. Jovial, cu un aer tineresc, Maestrul radiază fericire. Secretarul îi povesteşte simetria constatată de Albini despre Sophia şi Niculina. – Foarte interesant! A exclamat. Acest Albini are lecturi interesante dar, se înşeală. Tînărul acela care practica ritualul tăcerii, este fiul numărului Doi şi lucrează cu Ieronim. Dacă multă vreme s-a crezut despre el că este debil mintal, lucrul cu Ieronim a scos la lumină calităţi neştiute ale sale.

            Maestrul îl îndeamnă să se concentreze pe celelalte două piese pe care le adusese cu el. “Erau aprope ilizibile; cu atîtea cuvinte prescurtate, reduse uneori la două litere, s-ar fi spus că A.D.P. le scrisese în transă”. Lucrînd aproape fără răgaz, secretarul termină redactarea ultimelor două piese, predă volumul la editură şi primeşte recompensa promisă : o vacanţă de două luni în India.

Read Full Post »

3.Nouăsprezece trandafiri MIRCEA ELIADE

              “Ecaterina apăru în prag. – A venit un tînăr motociclist, cu o scrisoare de la Maestru, dar zice că are ordin să v-o dea personal. (…) Dragul meu, îmi scria, trăiesc unul din cele mai revelatoare momente din viaţa mea  (…) Iată esenţialul : aceşti tineri, pur şi simplu extraordinari, sunt amîndoi orfani. De aceea s-au înţeles atît de bine, de aceea s-au îndrăgostit în acelaşi timp unul de altul. Niculina îşi caută tatăl de cinci ani, de cînd a aflat că nu a murit în lagăr ci a fost repatriat în urmă cu 15-16 ani (…) tot ea a descifrat enigma inscripţiei (…) care a început să mă obsedeze (…) pentru că mi-e imposibil să-mi amintesc cum am petrecut acele zile de Crăciun, la Sibiu, în 1938”.

            Pe deplin liniştit şi încredinţat că de data asta nu este vorba despre o aventură, secretarul îşi reia munca. Directorul editurii îl anunţă surescitat că Maestrul îl anunţase că de acum înainte se va dedica teatrului. Teatrul trebuie regîndit. Piesele trebuiesc mai întîi tipărite pentru ca fiecare cititor să poată medita la ele şi de-abia apoi puse în scenă.

            Mai tîrziu, maestrul îi telefonează şi-l întreabă dacă ştie ce rol are mutul din jocul caluşarilor, pentru că va trimite o maşină după el, condusă de un tînăr care practică un ritual al tăcerii deci va trebui să se abţină de la conversaţie. Nici Ecaterina – bucătăreasa nu trebuie să ştie că l-a chemat. Spre amărăciunea logodnicei sale, Valeria Nistor, nici ei nu poate să-i spună prea multe deşi, aceasta venise special să-l vadă, urmînd să petreacă împreună două zile. Le vor petrece separat.

            Pe drum, secretarul se simte cotropit de o stranie toropeală.” – Nu vă simţiţi bine?, mă întrebă Serdaru la sosire. – Mor de somn. Cad din picioare de somn”. După ce este cazat, somnoros sau nu, secretarul este anunţat că va asista la spectacolul special din acea seară. Prima parte, cea accesibilă întregii Tabere, se terminase. Spectacolele se desfăşurau extra muros intr-o clădire ruinată şi părăsită de mult.

            Cum plonjăm în istorie pentru a afla cine şi ce suntem ? Apelăm la cărţile de istorie. Cine scrie aceste cărţi ? Oamenii, istorici, sau, nu. Cum au interpretat acei oameni evenimentele ? La fel cum le interpretăm şi noi, cei curioşi : subiectiv. Pe ce se bazează istoricii cînd alcătuiesc o carte de istorie ? Pe mărturii, scrise, sau, NU! Nimeni nu ştie ce înseamnă inscripţia aia veche, torna, torna, fratre. Trupa Taberei de Teatru a lui Ieronim Thanase, are o interpretare la această problemă. Recurgînd la animalele care au influenţat cursul istoriei, de la asinul lui Iisus la calul lui Napoleon, secretarul află că : “doi generali romani, şi-au ascuns legiunile în codrii munţilor Balcani”.

            Oastea romană înainta biruitoare în drumul său, împotriva AVARILOR. Numai că, un catîr împovărat prea mult, şi-a scuturat povara. Iar un soldat oarecare, a exclamat adresîndu-se soldatului care-şi pierduse bagajul : torna, torna fratre, iar întreaga oaste a interpretat acest strigăt, ca fiind un ordin de retragere. Ştim sau nu ştim, ne place sau nu, astfel de evenimente absolut minore, ne influenţează viaţa şi destinul tuturor, atît la nivel individual, cît şi la nivel colectiv.

            Secretarul, se simte cuprins de torpoare. Cu toate că spectacolul este extrem de interesant, adoarme; visează; are momente de confuzie în care realitatea este difuzată în spectacolul la care asista. Nu avem cu toţii, uneori senzaţia că, ceea ce ni se întîmplă nu este decît un vis ? Sau, uneori,  nu avem impresia că trăim pe viu un coşmar ?

Read Full Post »

Secretul lui Mircea Eliade

             Misticul renan Eckhart(1260-1327) spunea că un călugăr creştin trebuie să se poarte în chilia sa ca şi cum s-ar afla în mijlocul unei gloate, iar în mulţime ca şi cum s-ar afla în chilia sa.

            N-am văzut nici un călugăr purtîndu-se astfel. Singurul om întîlnit de mine care se apropia de acest barem greu de atins a fost Mircea Eliade.

            Şi-a rostit de multe ori “secretul” în opera sa literară, care, în mare măsură, a fost o destăinuire în faţa lumii. Dacă mulţi nu l-au înţeles, este pentru că n-au ştiut să dezlege adevărul de ficţiune, fiindcă nu i-au descoperit jocul, care consta tocmai în a crea reţele ficţionale în jurul unui nucleu istoric. De aceea, tot ce s-a scris vreodată despre Eliade va trebui rescris atunci cînd instrumentele criticii literare vor deveni mai subtile decît sunt astăzi în acest sector.

            Mircea Eliade a dorit să iubească egal de adînc toate fiinţele umane aglomerate în lume, ştiute de el şi neştiute. Se purta la fel, vorbea la fel şi invita la aceleaşi restaurante pe un mare scriitor sau pe un student universitar care nici măcar nu-şi dovedise calităţile. După unii, îl trata chiar mai bine pe student decît pe marele scriitor ori profesor universitar : potenţialităţile primului erau mai importante pentru el decît realizările celui de-al doilea. Cu toate acestea, l-am văzut foarte arareori decepţionat de cineva : avea un umor ascuţit cu care-şi îmboldea discipolii ori de cîte ori i se părea că-i pîndeşte vreuna din nenumăratele capcane ale vieţii solitare de istoric – repetiţia, îngîmfarea, dorinţa de putere universitară, patima polemicii, micimea în faţa adversarilor etc. “Ghimpele” îţi era atît de delicat înfipt în carne, încît, după ce-l descopereai, îl admirai şi mai tare pe Mircea Eliade. Spre deosebire de alţi maeştri, care pun la cale psihodrame pentru a-şi “trezi” discipolii, Mircea Eliade era nesfîrşit de atent să nu jignească şi să nu provoace crize. Preţuit la Universitatea din Chicago drept unul dintre cei mai mari profesori care au onorat instituţia(şi nu e vorba despre o instituţie oarecare : cea mai bună universitate din  Statele Unite are criterii foarte înalte), era deopotrivă considerat de colegi şi studenţi drept un om neobişnuit de simplu şi de bun. “That Nice Man” – şi-a intitulat teologul Martin Marty, necrologul său apărut după moartea lui Mircea Eliade la 22 aprilie 1986.

            Vechi admirator al Americii, îi asociam totuşi prejudecata unei anumite răceli în raporturile umane, datorate ritmului foarte rapid de viaţă şi randamentului foarte înalt al intelectualului american. (vorbesc numai de intelectual, întrucît locul unde Mircea şi Christinel Eliade şi-au trăit treizeci de ani de viaţă este un splendid sat intelectual, aflat la şaisprezece kilometri de centru oraşului dominat de marile buildings.) Nimic n-avea să se dovedească mai puţin adevărat decît această impresie din trecut. Dar, dacă ar fi fost ceva adevărat în ea, miracolul operat de Eliade printre oamenii din jur era  cu atît mai mare. În spitalul Bernard Mitchell, unde a fost internat vreme de opt zile, s-au perindat din zori pînă la miezul nopţii zeci de oameni ca să-şi aducă ultimul omagiu acelui care fusese, pentru ei, în primul rînd, “a nice man”, şi abia în al doilea rînd marele, renumitul savant, autor a peste cincizeci de volume traduse în toate limbile lumii.

            Am avut nenumărate convorbiri cu foşti colegi, studenţi, sau cu oameni care-l cunoscuseră numai de la distanţă. Nu e greu de înţeles că-i admirau geniul; dar fuseseră cu toţii cuceriţi de marea lui bunătate şi simplitate, de acel zîmbet imposibil de descris cu care privea florile răsărite primăvara pe peluzele din jurul casei sale şi care-i lumina faţa de îndată ce-i vorbeai despre oameni. Întotdeauna el era acela care avea înţelegere pentru toţi şi n-avea rezerve faţă de nimeni, astfel încît te obliga să te gîndeşti de zece ori şi în cele din urmă să renunţi la răutatea pe care ţi-o pregătiseşi despre X sau despre Y.

            La Eliade, simţul prieteniei atingea dimensiuni de neconceput nu numai în lumea modernă, ci în orice timp şi spaţiu. Profesorul Jerald Brauer, decan al Facultăţii de Teologie în vremea în care Mircea şi Christinel Eliade s-ai stabilit la Chicago, povesteşte într-un articol că Eliade a refuzat fără să se gîndească o catedră Albert Schweizer care i se oferise la New York. Printre avantaje : un salariu de două ori mai mare ca la Chicago şi doi cercetători permanenţi. Mircea Eliade i-a dat decanului de atunci o motivaţie încîlcită a refuzului (ceva privind datoria pe care şi-o asumase de a transforma Chicago într-un centru de iradiere a istoriei religiilor în universităţile americane). A consemnat, în jurnalul publicat, o motivaţie mult mai simplă şi mai consistentă : nu-l putea dezamăgi atît de teribil pe Jerry Brauer ŞI se simţea foarte bine la Chicago!

            Voi relua altădată, pe îndelete, toate acele povestiri privindu-l pe Eliade care au structura a ceea ce în budismul zen se numeşte koan : să-i zicem exemplum, sau istorie cu tîlc privindu-i pe sfinţi, mistici, iluminaţi sau pur şi simplu pe oameni excepţionali ca acel Castruccio Casstrasane de care vorbeşte Machiavelli. Mircea Eliade făcea parte din rasa deosebită şi întotdeauna foarte rară a celor care nu se supun prejudecăţilor sociale sau morale dominante, care nu se călăuzesc după “înţelepciunea” lumii, ci după înţelepciunea tainică a propriei lor inimi. (nu toaste inimile sunt înţelepte : mi-a spus de atîtea ori să-mi “ascult inima” şi deseori abia de-am ştiut să evit dezastre. Cred că în acest caz, Mircea Eliade ar fi mers mult mai departe – iar în cazuri concrete, a şi făcut-o : ascultă-ţi inima şi acceptă şi dezastrul). Nu ştia ca inima sa să fi greşit vreodată. “Închipuieşte-ţi”, îmi spunea într-o seară, “că, în 1938 l-aş fi abandonat pe Nae Ionescu, cu ale cărui poziţii de mult nu mai eram de acord. Nu aş fi fost antrenat în represaliile împotriva Cuvîntului şi în tot ceea ce a urmat. În 1945 m-aş fi întors la Bucureşti, acolo unde Mircea Vulcănescu a fost omorît, Constantin Noica închis, Cioculescu interzis. Ce s-ar fi întîmplat ? tot ce a adus exilul ar fi fost imposibil. Şi totul a pornit de la solidarizarea cu Nae Ionescu”. Motiv pentru care, cu toată probabilitatea, Mircea Eliade a evitat – şi în volumul al doilea al Amintirilor, să condamne oamenii şi împrejurările în care, fără voia sa, dintr-o datorie a inimii, a fost implicat prin 1938-1939. Ca şi alţi prieteni, aşteptam din partea lui o lepădare deschisă, cu atît mai mult cu cît ştiam că nu le împărtăşise niciodată poziţiile, ba chiar intrase în polemică deschisă cu Nae Ionescu, susţinînd că vagul antisemitism religios al acestuia este, din orice punct de vedere l-ai privi, o simplificare grosolană şi o eroare. Şi de data aceasta Eliade a ales calea cea mai grea, calea inimii : nu s-a dezis de nimeni, nu a dat nici o explicaţie. Poate că al doilea volum al autobiografiei sale va lămuri cititorului secretul acestei atitudini.

I.P.Culianu ,Contrapunct, Koln, 1 , 1986.

Read Full Post »