Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘eliade’

 Despre Întoarcerea din rai

            Graţie prietenului Teofil căruia îi mulţumesc iar, recent am intrat în posesia unei cărţi despre care habar nu aveam : “Întoarcerea din rai” de Mircea Eliade. Dacă tot am ratat ediţia apărută la Humanitas în 2008, am cumpărat ediţia apărută ieri, 01 septembrie 2010, ediţie difuzată împreună cu “Jurnalul Naţional”. Cartea este amplu prefaţată de Dan C. Mihăilescu, dispune de o cronologie cuprinzătoare (despre viaţa şi opera lui Eliade ) alcătuită de Mihai Iovănel, o amănunţită părere a lui Eliade însuşi despre această carte (10 pagini) şi referinţe critice (15 pagini). Pe scurt, este o bijuterie.

            Eliade s-a înscris în 1925 la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde îi va avea ca profesori pe Constantin Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu şi Nae Ionescu. După ce în octombrie 1928, obţine licenţa cu o teză despre filosofia Renaşterii, pe 20 noiembrie pleacă în India unde obţinuse o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar; (Descris în Biblioteca Maharajahului – AICI).

            După episodul despărţirii de profesorul şi mentorul său – Dasgupta – ruptură survenită în urma poveştii sale de dragoste cu Maitreyi – fiica profesorului, Eliade pleacă înHimalayaunde se adăposteşte la cîteva mănăstiri, în 1930. Anul următor, revine laCalcutta, apoi revine înţară. Apare ca fiind de la sine înţeles, faptul că acest periplu indian fusese RAIUL din care se va întoarce Eliade. Va nimeri direct în iadul confruntărilor politice ale vremii. Dictatura carlistă, legionarii, asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, arestarea (în 1934) lui Nae Ionescu, toate aceste lucruri îl vor marca profund pe tînărul Eliade. Să revenim la carte.

            În  Mai 1933 apare romanul Maitreyi, roman care cîştigase un concurs de manuscrise,  comisia fiind formată din Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu. Succes fulminant atît de public cît de critică literară. Premiul de 20. 000 lei, îi va fi înmînat de Alexandru Rosetti, iar pînă de Crăciun, fiind reeditată de trei ori, tirajul acestei cărţi va atinge 10. 000 de exemplare vîndute.

            Anul următor, pe fondul frămîntărilor politice, apare totuşi romanul “Întoarcerea din rai”, prima parte dintr-o serie de cărţi care urmărea să descrie aspiraţiile generaţiei sale, serie din care va mai scrie “Huliganii”în 1935 şi “Lumina ce se stinge”.

            “Întoarcerea din rai e cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor ’30 … Minus latura religioasă, atitudinea o anticipează frapant pe a scriitorilor din generaţia 2000. Sexualitatea, beţiile, drogurile, şi un spleen perpetuu caracterizează personajele care nu ştiu evident, ce să facă cu viaţa lor” – scrie N. Manolescu în Îstoria sa critică, lucrare monumentală, apărută în 2008.

            “Nu am nimic cu literatura ta, atîta vreme cît nu o consider opera unui literat.Mi-a plăcut întotdeauna să văd în romanele tale timpul liber al unui om extrem de ocupat, fantezia unui savant în devenire, libertăţile unui filosof … “ – îi scria lui Eliade, prietenul său, Constantin Noica. Noica îşi va face mai tîrziu, un soi de mea culpa : “ Pentru mine, asta (Huliganii) e prima ta carte … de extremă tinereţe … Astăzi trebuie să admit că, înăuntrul literaturii, ai posibilitatea de a crea opera aceea … Lectura Huliganilor m-a făcut să nu mai fiu neîncrezător”.

            Dan C. Mihăilescu, din prefaţa căruia am şi extras cele de mai sus, spune : “ Apropo de scrisori către cei din ţară, vreau anume să închei cu o vorbă a lui Liviu Rebreanu către mai tînărul său confrate, aşa cum o relatează Eliade în scrisoarea către Mircea Zaciu din 16 octombrie 1984 : Maestrului îi plăcuse întotdeauna
Întoarcerea din rai, dar regreta că nu-l terminasem. Este doar primul volum dintr-o trilogie, am încercat să mă scuz. Nu-ţi vorbeam despre asta, mă întrerupse Liviu Rebreanu cu zîmbetul lui blînd şi grav totodată. Acest prim volum este neterminat! Dacă l-ai fi transcris măcar o singură dată, ai fi descoperit multe lucruri pe care încă nu le cunoşti. Lucruri importante pentru semnificaţia romanului. (Evident, avea dreptate). Care ar fi fost acele lucruri importante pentru Eliade, cel din 1984, autorul, cuminte, nu ne mărturiseşte … “

            Şi mai adaugă Dan C. “Astăzi, neofitul în cele istorico-literare, dar sincer iubitor de proză incandescentă poate citi Întoarcerea din rai pur şi simplu ca pe un roman de dragoste, prietenie şi anarhie instinctuală”.  Evident, asta voi face şi eu.

Şi-au mai adus aminte :  psipsina  anaveronica  carmen sima  lotusull  D\’AGATHA  valentina Carmen

Anunțuri

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

             Graţie prietenului Teofil căruia îi mulţumesc iar, recent am intrat în posesia unei cărţi despre care habar nu aveam : “Întoarcerea din rai” de Mircea Eliade. Dacă tot am ratat ediţia apărută la Humanitas în 2008, am cumpărat ediţia apărută ieri, 01 septembrie 2010, ediţie difuzată îmreună cu “Juranalul Naţional”. (Hm!). Cartea este amplu prefaţată de Dan C. Mihăilescu, dispune de o cronologie cuprinzătoare (despre viaţa şi opera lui Eliade ) alcătuită de Mihai Iovănel, o amănunţită părere a lui Eliade însuşi despre această carte (10 pagini) şi referinţe critice (15 pagini). Pe scurt, este o bijuterie.

            Eliade s-a înscris în 1925 la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde îi va avea ca profesori pe Constantin Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu şi Nae Ionescu. După ce în octombrie 1928, obţine licenţa cu o teză despre filosofia Renaşterii, pe 20 noiembrie pleacă în India unde obţinuse o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar; (Descris în Biblioteca Maharajahului).

            După episodul despărţirii de profesorul şi mentorul său – Dasgupta – ruptură survenită în urma poveştii sale de dragoste cu Maitreyi – fiica profesorului, Eliade pleacă în Himalaya unde se adăposteşte la cîteva mănăstiri, în 1930. Anul următor, revine la Calcutta, apoi revine în ţară. Apare ca fiind de la sine înţeles, faptul că acest periplu indian fusese RAIUL din care se va întoarce Eliade. Va nimeri direct în iadul confruntărilor politice ale vremii. Dictatura carlistă, legionarii, asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, arestarea (în 1934) lui Nae Ionescu, toate aceste lucruri îl vor marca profund pe tînărul Eliade. Să revenim la carte.

            În  Mai 1933 apare romanul Maitreyi, roman care cîştigase un concurs de manuscrise,  comisia fiind formată din Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu. Succes fulminant atît de public cît de critică literară. Premiul de 20. 000 lei, îi va fi înmînat de Alexandru Rosetti, iar pînă de Crăciun, fiind reeditată de trei ori, tirajul acestei cărţi va atinge 10. 000 de exemplare vîndute.

            Anul următor, pe fondul frămîntărilor politice, apare totuşi romanul “Întoarcerea din rai”, prima parte dintr-o serie de cărţi care urmărea să descrie aspiraţiile generaţiei sale, serie din care va mai scrie “Huliganii”în 1935 şi “Lumina ce se stinge”.

            “Întoarcerea din rai e cu adevărat romanul tinerei generaţii româneşti de la începutul anilor ’30 … Minus latura religioasă, atitudinea o anticipează frapant pe a scriitorilor din generaţia 2000. Sexualitatea, beţiile, drogurile, şi un spleen perpetuu caracterizează personajele care nu ştiu evident, ce să facă cu viaţa lor” – scrie N. Manolescu în Îstoria sa critică, lucrare monumentală, apărută în 2008.

            “Nu am nimic cu literatura ta, atîta vreme cît nu o consider opera unui literat.Mi-a plăcut întotdeauna să văd în romanele tale timpul liber al unui om extrem de ocupat, fantezia unui savant în devenire, libertăţile unui filosof … “ – îi scria lui Eliade prietenul său, Constantin Noica. Noica îşi va face mai tîrziu, un soi de mea culpa : “ Pentru mine, asta (Huliganii) e prima ta carte … de extremă tinereţe … Astăzi trebuie să admit că, înăuntrul literaturii, ai posibilitatea de a crea opera aceea … Lectura Huliganilor m-a făcut să nu mai fiu neîncrezător”.

            Dan C. Mihăilescu, din prefaţa căruia am şi extras cele de mai sus, spune : “ Apropo de scrisori către cei din ţară, vreau anume să închei cu o vorbă a lui Liviu Rebreanu către mai tînărul său confrate, aşa cum o relatează Eliade în scrisoarea către Mircea Zaciu din 16 octombrie 1984 : Maestrului îi plăcuse întotdeauna Întoarcerea din rai, dar regreta că nu-l terminasem. – Este doar primul volum dintr-o trilogie, am încercat să mă scuz. – Nu-ţi vorbeam despre asta, mă întrerupse Liviu Rebreanu cu zîmbetul lui blînd şi grav totodată. Acest prim volum este neterminat! Dacă l-ai fi transcris măcar o singură dată, ai fi descoperit multe lucruri pe care încă nu le cunoşti. Lucruri importante pentru semnificaţia romanului. (Evident, avea dreptate). Care ar fi fost acele lucruri importante pentru Eliade, cel din 1984!, autorul, cuminte, nu ne mărturiseşte … “

            Şi mai adaugă Dan C. “Astăzi, neofitul în cele istorico-literare, dar sincer iubitor de proză incandescentă poate citi Întoarcerea din rai pur şi simplu ca pe un roman de dragoste, prietenie şi anarhie instinctuală”.

            Evident, asta voi face şi eu.

           BLOGUL ZILEI  :  http://bibliophyle.wordpress.com/

Read Full Post »

 – În cea de a nouăsprezecea săptămînă a sarcinii, fătul are 22 de centimetri, (număr cu însemnătate cabalistică) este deja format, iar sexul viitorului copil este perfect conturat.

– In Evanghelia după Ioan, capitolul al nouăsprezecelea este capitolul în care sunt descrise patimile lui Christos, începînd cu biciuirea, judecata, osîndirea, crucificarea şi pînă la punerea în mormînt.

– Un aranjament floral compus din nouăsprezece trandafiri roşii este cel mai indicat cadou pentru cineva foarte drag, cu ocazia Sfintelor Sărbători Pascale.

– În Sepher Yetzirah, a nouăsprezecea cale, este numită înteligenţa secretului sau a tuturor lucrărilor spirituale. Influxul pe care ea îl primeşte vine de la Binecuvîntarea nespus de înaltă şi de la slava supremă.

            Este vreo legătură între semnificaţia atribuită de Maestrul Eliade numărului 19 şi aceste semnificaţii de mai sus ? Nu ştiu dar, cîteva coincidenţe dau de gîndit. Serdaru şi Niculina îşi fac apariţia aproximativ în momentul în care Maestrul Palade, tocmai îşi reamintea de faptul că pe vremuri, încercase să facă o paralela între Orfeu şi Isus. Amîndoi înfruntaseră moartea, în numele iubirii.

            Deşi fătul pluteşte în lichidul amniotic, deja pieptul său mimează respiraţia. Acest lucru, chiar pare interesant. În primul rînd, este de remarcat că Serdaru, este instructor de înot. Apoi, legenda din care este inspirată pantomima jucată de Niculina în faţa Maestrului, este legenda lui Matsyendranath, cel nenăscut din femeie, cel despre care legenda  spune, că a fost creat dintr-un peşte; semnificaţia peştelui, se cunoaşte. Accentul este pus, pe legendarul Matsyendranath, creator al Hatha-Yoga.

            Mare parte din tehnica predată la şcoala lui Ieronim, se bazează pe autosugestie, perfecţiunea fiind de atins numai dacă subiectul respectiv reuşeşte să intre în rolul unei fiinţe care atinge perfecţiunea.

            Semnificaţia celor 19 trandafiri dăruiţi de Paşte este evidentă : secretarul şi soţia sa, urmează să dea naştere noii generaţii de copii, pentru care libertatea absolută va fi chiar preţul supravieţuirii.

            “ De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul şi l-am băgat în buzunar”.

            Încă de la început, cartea destăinuie intenţia autorului : secretarul consemnează spusele Maestrului, deşi acesta priveşte absent, pe fereastră. Absenţa este cred eu,  semnificantul sustragerii din timp, pe o fereastră temporală. Apoi. Titlul romanului de mare succes al Maestrului care se tot reedita, în timp ce toată lumea aştepta o continuare, se numea Roata Morii. Este prea evident ce semnifică.

            Bucătăreasa Maestrului, era specialistă în omletă, adică hrana preparată din elemetele primordiale ale vieţii. Tot ea, este şi prima care dispare. O dispariţie banală, pentru o idilă banală, dar care deschide seria de momente pline de tensiune. Şi Niculina şi Serdaru, sunt în aparenţă orfani. Ambii îşi caută tatăl. Acest lucru poate semnifica inclusiv faptul că omenirea, îşi caută asiduu rădăcinile.

            Cel care îl conduce pe secretar în tabăra de teatru, este asemuit Mutului din jocul Caluşarilor, adică cel care menţine disciplina si aplică pedepse. În carte, băiatul numărului Doi, avea un rol de jucat în lupta politică. Prin neimplicarea sa, lucrurile au intrat oarecum pe un făgaş normal. Aşteptarea celor 243 de zile a celor doi tineri de pînă la întîlnirea cu Maestrul are tot o semnificaţie cabalistică; 243 reprezentînd abstracţiunea.

            Toată trupa lui Ieronim stăpîneşte arta de a-şi modifica înfăţişarea, fiecare dintre ei putînd deveni de nerecunoscut, chiar vîrsta fiind ocultată adesea. De mare importanţă este de asemeni, faptul că întreaga lume este asemuită unei gigantce scene de teatru, or se ştie bine că atunci cînd mai marii lumii în calitate de regizori au comis erori, lumea a fost paralizată perioade îndelungate pînă la găsirea unui remediu. De aici, paralizia şi vindecarea lui Ieronim.

            În definitiv, acesta este idealul omenirii de cînd se ştie : libertatea absolută. Se poate ajunge la ea ? Nu ştiu dar, Maestrul sugerează o cale. Rămîne ca fiecare dintre noi,  să-şi descopere calea personală.. Maestrul nu destăinuie ce văzuse pe fereastră în noapte aceea de Craciun,(noaptea naşterii Mîntuitorului) cînd împreună cu actriţa-Euridice îl concepuse pe Laurian Serdaru. Nici nu este nevoie să ne spună. Era prea evident ca să vedem : abia după ce a ieşit din amnezie, a înţeles Maestrul ce văzuse : calea către mîntuire. Pentru că aşa cum însuşi Eliade spunea, sacrul este ascuns în cele mai profane lucruri. De ce 19 trandafiri ?

Read Full Post »

              Versiunea oficială a dispariţiei Maestrului, este una destul de ambiguă : acesta ar fi internat într-o clinică, fiind amnezic. Versiunea secretarului era una extrem de simplă : “la un moment dat, caii s-au speriat şi au luat-o la goană; eu mi-am pierdut cunoştinţa, sania a dispărut în întuneric şi am fost găsit a doua zi aproape degerat, îngropat în zăpadă”. Ghiţă Horia, directorul editurii, este dezamăgit : “crezuse şi el, ca şi Albini, ca şi mulţi alţii, că totul fusese o înscenare pentru a camufla fuga lui A.D.P în străinătate”. Versiune absurdă din moment ce Maestrul putea ieşi nestingherit peste hotare. Dar, pentru că se părea că Maestrul ar fi avut şanse de a primi Nobelul, se construia o iluzie : aceea că acesta este în viaţă deşi amnezic . I se publică Memoriile, iar secretarul semnează contractul pentru cartea sa.

            În locuinţa Maestrului, nu rămăsese decît un miliţian; cu excepţia bucătăriei, toate încăperile fuseseră sigilate. Chiar şi Ecaterina se mutase la o soră de a sa, urmănd să se căsătorească cu vechea sa dragoste, omul care apărea şi dispărea din viaţa ei, de vreo 20 de ani.

            Într-o zi, secretarul îl întîlneşte pe Ieronim Thanase, cu care are o discuţie lămuritoare. Acesta îl pune la curent. Albini, ca un veritabil agent al serviciilor secrete, mergea pe mîna unui personaj implicat în lupta pentru puterea politică. Adică conform legendei lansate de numărul Trei, în acea noapte, sub pretextul scenei din film, băiatul numărului Doi (Mutul) ar fi trebuit să treacă graniţa cu documente compromiţătoare la adresa numărului Unu. Mutul nefiind la locul de filmare, misiunea aceasta ar fi fost preluată de A.D.P. Prin urmare, trupa lui Ieronim fusese reţinută la securitate. Conspiraţia fiind descoperită, numărul Trei a fost înlocuit, iar Albini a fost mutat la alt sector.

            Evident, Albini era într-o gravă eroare crezînd că “e vorba despre o libertate politică şi imediată, deci primejdioasă socialismului. Dar ceea ce ne-am obişnuit să numim libertatea absolută este cu totul altveva. Oricine priveşte realitatea în faţă înţelege că vom intra curînd într-o fază a Istoriei Universale cînd niciuna din libertăţile pe care abia apucaserăm să le cunoaştem nu va mai fi posibilă (…) Pierderea treptată şi fatală a tuturor libertăţilor (…) nu poate fi compensată decît prin ceea ce am numit libertatea absolută (…) Meditaţiile, rugăciunile interioare, anumite exerciţii fizice, nu pot fi interzise. Şi aceste nimicuri – gesturi, cîntece, poezii recitate altfel decît am fost învăţaţi, meditaţii, rugăciuni interioare, exerciţii de respiraţie şi vizualizare, pot deveni tehnici de evadare. – Evadare unde ? (…) În ce ţară, în ce continent ? – Tocmai dumneata mă întrebi ? (…) dumneata care ai pătruns într-o pădure distrusă cu 25 de ani în urmă, ai intrat într-o casă cu luminile aprinse şi masa pusă şi şampania frapată, aşa cum era în Ajunul Crăciunului 1938 ? (…) Evadarea de care-ţi vorbeam adineaori nu implică ţări, oraşe, sau continente necunoscute. Evadezi doar din timpul şi spaţiul în care ai trăit pînă atunci, timp şi spaţiu  care, într-un viitor apropiat, vor echivala cu o existenţă perfect programată într-o imensă închisoare colectivă. Urmaşii noştri, dacă nu vor şti să descopere tehnicile de evadare şi să utilizeze libertatea absolută, care ne este dată în însăşi structura condiţiei noastre, (…) se vor considera cu adevărat captivi pe viaţă într-o temniţă fără uşi şi fără ferestre – şi, în cele din urmă, vor muri”.

            Ieronim nu are de unde să ştie cu adevărat ce s-a întîmplat Cei Trei dar, dacă aceştia trăiesc, “într-o zi ne vor face un semn (…) Dacă pînă acum nu ne-au dat nici un semn de viaţă, nu înseamnă că nu mai trăiesc (…) Stiu doar că libertatea absolută există şi că cel care o cunoaşte – sau o primeşte în dar – dispune de posibilităţi pe care nimeni nu le poate imagina. Ştiu asta, pentru că m-am convins de mult, că omul, ca şi Cosmosul, au mult mai multe dimensiuni decît cele pe care le-am învăţat la şcoală. – Şi atunci ? am întrebat (…) – Dumneata care te întorci din India (…) ştii, în orice caz, că cele mai primejdioase ispitiri, sfinţii şi yoghinii le întîmpină în preajma mîntuirii sau în clipa cînd  au cucerit libertatea absolută”.

            Pe neaşteptate, Damian primeşte o vizită. Albini îi spune : “- Ca secretar, prieten şi legatar universal al Maestrului Pandele, s-ar putea aranja un interviu în care aţi mărturisi ca, din păcate, acum, după trei luni de la dispariţie, nu mai credeţi în posibilitatea unei amnezii”. Avea să fie ultima dată cînd îl va mai vedea. Nici urmărit nu mai era.

            Împreună cu logodnica sa, hotărăsc nunta pe 11 Aprilie, “fără să înţelegem de ce“. Va fi o nuntă restrînsă : 16 persoane. “Număr norocos le-am spus”. După recepţie, se întorc acasă. Abia închid uşa cînd se aude soneria. Deschid temători. “În prag, învelit în hîrtie de celofan, un imens buchet de trandafiri roşii”. Erau 19 trandafiri. Şi un bilet : “As always, A.D.P. Remember,  Niculina – Laurian”. Damian face cîteva investigaţii. Niciuna dintre florăriile obişnuite nu expediase acel buchet. Se publică şi volumul India – văzute şi nevăzute. Apoi, apare şi filmul lui Ieronim, intitulat Copiii nimănui. Un subiect simplu şi tulburător. Niculina “găsise, ascunşi, într-un hambar părăsit, ultimii copii dintr-o şcoală întreagă, fugiţi din sat cu o săptămînă înainte, cînd începuse bombardamentul, şi murind de atunci unul după altul, de foame, de frig, de oboseală”. Neavînd cu ce să-i hrănească, Niculina le cîntă, le dansează, le povesteşte, pînă cînd, pe neaşteptate, se aud zurgălăii săniilor … declarat iniţial cel mai bun film socialist al secolului, după ce a fost premiat la Cannes, a fost pe neaşteptate, retras.

            Cu regularitate, la aniversarea căsătoriei, primeau buchetul de flori. Întotdeauna 19 trandafiri roşii cu tija foarte lungă, întotdeauna însoţiţi de acelaşi bilet : “As always, A.D.P. Remember, Niculina – Laurian”. Fără excepţie, şase dintre trandafiri se ofileau şi rămîneau 13. Număr cu noroc! şoptea Damian visător …

            După naşterea fiului lor în februarie 1969, la data aniversară a căsătoriei, primeşte nelipsitul buchet. Are impresia că de dasta asta a fost adus de un tînăr după care aleargă. Acesta ridică din umeri. Nu el adusese buchetul. El avea un examen de trecut. Trebuia să traducă şi să explice un text : LIBERTATEA ABSOLUTĂ.

Read Full Post »

           ”Cred că în clipa cînd m-am trezit şi-mi priveam mirat degetele bandajate, am recunoscut vocea lui Albini. – Nu te speria!, îmi spuse. Nici degetele, nici tălpile nu sunt degerate. (…) Opt, nouă ceasuri, pe jumătate îngropat în zăpadă, cîte nu se pot întîmpla?”

            Chiar aşa! Ce se întîmplase ? Albini îl informează că fusese găsit în dimineaţa zilei de 25 Decembrie la vreo 10 km. de Casa de Odihnă. Şedea aşezat pe o buturugă, în zăpadă, în haină şi cu capul gol. La cîţiva metri de el, era paltonul, o căciulă şi nişte cizme îmblănite. De ce nu era îmbrăcat cu ele ? au crezut mai întîi, că băuse dar analizele infirmaseră acest lucru.

            Damian îşi aminteşte brusc de logodnica sa. În ce dată sunt? În 27 Decembrie îl linişteşte Albini. Logodnica sa fusese înştiinţată, iar medicii erau optimişti că în cîteva zile va putea fi externat. Dar Maestrul, ce este cu Maestrul ? Pe 29 trebuia să-i cunune! “Albini mă privea uşor încruntat, cercetător, amînîndu-şi parcă voit răspunsul. – Noi credeam că dumneata ai să ne spui ce s-a întîmplat cu Maestrul …”

            Pe cît de clare erau lucrurile, pe atît de neînţeles erau. Coloana de sănii se deplasa către locul unde trebuia turnată o scenă din film în acea noapte. La 11:30, sania în care se afla Maestrul, secretarul, Niculina şi Serdaru, se distanţase serios de restul săniilor şi pur şi simplu, dispăruse! Asta este ceea ce putuseră să relateze toţi martorii. Mai departe, era rîndul secretarului să relateze ce ştia.

            Acesta, începe să povestească. În apropierea pădurii, caii s-au speriat şi au început să alerge nebuneşte. Serdaru nu reuşise să-i mai strunească. Înaintau în pădure pe o alee bine îngrijită şi la un moment dat Maestrul, recunoscuse drumul : erau în apropiere de cabana în care făcuseră dragoste el şi actriţa-Euridice. Intrînd în cabană, sunt uluiţi! Deşi nu era nimeni, masa era pregătită, lumînările ardeau, într-un vas mare de argint erau două sticle de şampanie. “Acum ştiu ce s-a întîmplat, a şoptit Maestrul. N-a fost chipul fetei. Era în legătură cu apa pe care o beam. În timp ce beam din cană, m-am uitat pe frereastră şi am văzut. Acum ştiu ce am văzut!”

            Maestrul nu a spus ŞI ce a văzut dar, Niculina i-a şoptit lui Serdaru :” – Este deci, aşa cum bănuiam noi! – Eusebiu, a adăugat Maestrul întorcîndu-se către mine. Dumneata ne aştepţi aici. Nu întîrziem mai mult de cinci, zece minute… I-am văzut cum s-au suit în sanie,  (…) dar, curios, după cîteva clipe n-am mai auzit zurgălăii. Mi-era cald, şi mi-am scos paltonul şi cizmele. (…) Şi deodată mi s-a făcut sete. Am intrat în bucătărie şi am găsit cana aceea de care vorbise Maestrul”. A băut, s-a aşezat pe un fotoliu regretînd că nu a insistat să fie şi el luat în sanie, şi a adormit.

            Albini ascultă, apoi spuse pe un ton destul de dur. – Nu ştiu ce să cred. Nu-mi vine să cred că aţi inventat această poveste ca să ascundeţi adevărul, oricare ar fi acest adevăr. Apoi Albini îi spune secretarului că în zona descrisă de el, nu exista în apropierea Casei de Odihnă nici-o pădure, nicăieri! Damian susţine că nu a inventat nimic. La nevoie, ar putea să recunoască locurile descrise dacă ar merge împreună, acolo. Dar nu ati inventat nimic, spune Albini. Am să vă arăt mai tîrziu nişte fotografii ale pădurii şi ale cabanei. Dumneavoastră nu faceţi decît să susţineţi, ce va spus Maestrul. Pentru că Pădurea Alunarului, a fost tăiată în totalitate, în 1941. Albini insistă  : ar fi mai bine ca secretarul să spună adevărul. În acest caz, poate că cercetările i-ar mai găsi pe cei trei, în că în viaţă. Pentru că din acea noapte, nimeni nu îi mai văzuse pe Maestru, pe Serdaru şi pe Niculina. Nimeni nu ştia ce se mai întîmplase cu ei.

            A doua zi, Abini îi arată fotografia locului unde fusese găsit. Adevărat, pe vremuri pe acolo se întindea Pădurea Alunarului dar, nu se poate stabili cu certitudine dacă în acel loc ar fi fost pe vremuri, cabana pădurarului. – Poate am visat, şopteşte îngîndurat secretarul. – Posibil, spune Albini. Dar asta, nu explică restul. Or tocmai restul interesează acum. Unde sunt cei trei! – Cei trei şi sania cu cai, spune secretarul. – Sania şi caii, au fost găsiţi a doua zi. Curios, au fost găsiţi în grajdul Casei de Odihnă.

            Cei doi încep o lungă discuţie plină de ipoteze. Totul era posibil. Fie ca cei trei să fi murit, fie să se fi retras pe undeva incognito ca să petreacă liniştiţi o vacanţă, fie chiar să fi trecut graniţa şi să lase în urma lor legenda dispariţiei.

            Reîntors la Bucureşti, Damian încearcă să-şi reia cursul vieţii. Despre nuntă nu mai putea fi vorba. Cum toată lumea ştia că Maestrul ar fi trebuit să îi cunune, cîtă vreme nu se afla ce este cu el, nunta era amînată de la sine. Oriunde mergea, secretarul observă că era urmărit de un agent, dar ştiindu-se nevinovat, nu este prea deranjat. La editură este primit cu răceală, dacă nu chiar evitat. Merge acasă la Maestru, pentru a-şi relua munca. “– Te aşteptam mai de mult, mă întîmpină Albini”. Acesta, aşezat la biroul Maestrului, citea hîrtiile acestuia. După ce îi laudă munca sa de secretar perfect, îi spune că în caz de deces, el ar fi devenit legatar universal, Memoriile s-ar fi tipărit în ediţii repetate, ar fi urmat funeralii naţionale, casa acestuia ar fi devenit Muzeu Memorial, iar el, Eusebiu Damian, ar fi devenit conservatorul colecţiilor. “- Sper totuşi că trăieşte, am şoptit”. Da, spune Albini, dumneata crezi în miracole ca cele petrecute lui Ieronim Thanase. E de mirare în ce fel a simulat excrocul acela paralizia timp de doi ani. E de mirare cum s-a lăsat Maestrul antrenat în erezii ca cele ale Niculinei.

            Totuşi, Albini este convins că vor înţelege ce a vrut de fapt să facă Maestrul, în noaptea dintre 24 şi 25 Decembrie, de-abia după ce se va găsi codul teatrului său, în care se vorbeşte despre libertatea absolută .

Read Full Post »

            ”Am avut impresia că, în afară de satisfacţia că reuşise să-mi obţină această  călătorie excepţională, şi pentru motive pe care nu le ghiceam, Maestrul A.D.Palade era încîntat că voi lipsi două luni din Capitală”. La întoarcerea din călătorie, secretarul avea să afle ( oarecum ) motivele pentru care el nu trebuia să fie de faţă.

            Aşa după cum se aşteptase, Maestrul angajase un înlocuitor pentru a termina corectura la  Memorii şi la volumul de teatru. Cere să vadă manuscrisul şi şpalturile dar, află că Maestrul le ceruse în mod expres. De la tipografie află că volumul de teatru era tipărit dar, nici măcar directorul nu-l văzuse încă.

            Din India, secretarul trimisese către logodnica sa lungi scrisori, care se dovediseră de fapt a fi mostre nepreţuite ale unui nou tip de reportaj literar. Însuşi Maestrul fusese surprins şi-i declarase : “Ştiam că eşti un bun scriitor, pentru că ai scris Memoriile aşa cum EU nu le-aş fi putut redacta. Dar nu bănuiam că eşti un scriitor atît de diferit de mine”.

            Propria sa carte era în aşteptare, pentru că trebuia serios refăcută. Prea multă spiritualitate şi prea puţină preocupare pentru problemele grave ale Indiei. Pentru a fi adunate în volum şi publicate, reportajele trebuiau rescrise. Logodnica sa, îl anunţă că stabilise ziua nunţii : 29 Decembrie, care coincidea în mod fericit cu propria sa zi de naştere. Dar în buletin nu scrie 29 Ianuarie ? Ei şi ? îi spune aceasta şăgalnic. Cochetărie de femeie, doar nu era să se lase îmbătrînită cu un an, pentru cîteva zile.

            Totul părea a fi în ordine şi la locul său. Dar o scrisoare surprinzătoare de la Ecaterina-bucătăreasa, îl pune pe gînduri. Aceasta îl invita la o întîlnire ca din întîmplare, pe stradă, şi-i lasă cîteva instrucţiuni. Ecaterina este de nerecunoscut. Din femeia stăpînă pe ea, devenise temătoare şi privea speriată în toate părţile ca şi cum ar fi fost urmărită. De la ea, secretarul află că Serdaru şi cu Niculina, împreună cu elevul favorit al instructorului de înot, se mutaseră la Maestru acasă, în strada Fîntînelor şi mai mult decît atît, întreaga trupă a lui Ieronim venea uneori acolo şi repetaseră cu uşile închise. Nici măcar ea nu avea acces, în afară de Maestru, care participa adesea. Adesea, deşi îi cunoştea pe toţi, aceştia deveneau de nerecunoscut. Îşi schimbau înfăţişarea şi chiar vîrsta, într-un mod absolut uluitor. Ba chiar o dată, întîlnise în casă o femeie în vîrstă, despre care a crezul că este Niculina transfigurată cumva dar aceasta, negase că ar fi fost ea. Mister deplin. Unde este Maestrul ? dispăruse iar, pe undeva pe lîngă Sibiu şi tot asista la spectacolele trupei lui Ieronim. Ba, o dată, o abordase pe stradă un ins, întrebînd-o de Maestru. Secretarul intuieşte că acesta nu putea fi decît Albini. Ciudat.

            În timp ce făcea planuri cu logodnica sa, telefonul se aude ţîrîind strident. Era Maestrul. “Bine că te-ai întors la timp! (…) Ne apropiem de … Apoi ni s-a întrerupt comunicarea (…) telefonul a sunat din nou. De data asta, vocea era depărtată, sugrumată şi înţelegeam greu cuvintele. – Lucruri foarte importante … dar nu ştiu ce se întîmplă. Dumneata auzi ? repet : foarte importante!”

            A doua zi, Maestrul sună din nou, invitîndu-l la Sibiu. Nimic nu-l înduplecă pe Maestru, promite că se va întoarce cel mult, a doua zi de Crăciun, la timp pentru a nu-şi rata nunta. Cu greu, Valeria acceptă despărţirea temporară, sperînd că vremea rea va zădărnici zborul avionului. Va spera degeaba.

            La aeroport, Eusebiu Damian – secretarul este aşteptat de Serdaru, de Tudorel – elevul său favorit şi de Maestru. Vor dejuna la hotel apoi, cu un jeep se vor deplasa la Călina, la vreo zece kilometri depărtare. Apoi, drumul va continua cu nişte sănii ca din altă epocă. Nişte bijuterii. Îndată ce rămîn singuri, Maestrul începe năvalnic să povestească. Printre tehnicienii care pregăteau turnarea unui film, împreună cu trupa lui Ieronim, este foarte sigur că există informatori. Lupta dintre numărul Doi şi numărul Trei se ascuţise, iar un obiectiv important era băiatul numărului Doi, acela cu tăcerea, care îl adusese prima dată pe el, secretarul, la Sibiu. Pe neaşteptate, Ieronim, după doi ani de paralizie, se vindecase instantaneu. Identificase greşeala pe care o făcuse în reprezentaţia din 11 August 1964 şi prin urmare, nu mai avea nevoie de bastoane.

            Maestrul simte ceva plutind în aer, dar nu ştie prea bine ce. Părea că aluneca pe urmele Ecaterinei. Începuse să se teamă. Lui, îi era frică. Descoperise în cele din urmă ce se petrecuse în acea noapte de Crăciun, din 1938. Sigur că se iubise cu actriţa aceea care o intruchipase pe Euridice. Dar, dacă la început crezuse că se purtase ca un mizerabil beat şi de ruşine uitase tot, acum ştia adevărul : în acea noapte mirifică, se trezise peste noapte cu o sete de neostoit şi în timp ce bea nesăţios, i se păruse că vede pe fereastră, o femeie frumoasă şi despletită care îi făcuse semn cu degetele la buze să tacă! Dar, se trezise şi actriţa care auzind relatarea, îl întreebase : “ – Ţi s-a părut că seamănă cu mine ? (…) ţi-a făcut semn să păstrezi secretul ? … din acel moment am uitat totul”.

            Convorbirea este ascultată clandestin de Niculina care se explică : – Iertaţi-mă că fără să vreau am ascultat la uşă, dar am făcut de pază ca să nu asculte altcineva … Maestrul afirmă că îi este frică. – Ai dreptate să îţi fie frică, spune Niculina. “Ce ţi s-a revelat, adică : ce adevăr simplu şi totuşi teribil de aflat, cînd ai simţit ca s-ar putea să nu- ti potoleşti niciodată setea, încît să rezişti la toate încercările noastre de anamneză ?”

            Să fie oare vorba şi despre moarte? întreabă Maestrul. Întotdeauna este vorba şi  despre moarte, spune Niculina. Dar ce fel de moarte ? (…) – În orice caz, spuse Pandele, ştiu acum cît mi-a fost de frică atunci, în 1938 şi, vă repet, îmi este din nou frică … – Şi mie mi-e frică, şopti Niculina căutîndu-i privirile. Cui nu i-a fost frică în clipa mîntuirii ? Şi lui Iisus i-a fost frică …”

Read Full Post »

Older Posts »