Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘eminescu’

Cam asta e:

– dictatura lui Dej a fost sprijinită de tancurile sovietice pînă cînd sovieticii au fost convinşi că şi dacă se retrag din România, învăţăturile lui Stalin vor dăinui; au dăinuit.

– dictatura lui Ceauşescu a fost percepută ca fiind un rău relativ acceptabil, atîta vreme cît românii nu mai depind de Moscova în mod explicit; fals.

– democraţia iliesciană de după 1990 a prins rădăcini şi nu pare a mai putea fi eradicată

De ce? Simplu: popor amorf. Adică.

Dacă nici la zece ani de apartenenţă NATO şi şapte ani de apartenenţă UE nu ne-am trezit, degeaba imnul nostru se numeşte cum se numeşte.

Mioriticim şi asta ne ocupă tot timpul.

Şi invariabil, uităm de Eminescu.

„Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nțeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viața noastră-ntreagă.”

Cam asta e: cine vrea să ne-nţeleagă vază frunza cea pribeagă: Caragiale, Enescu, Cioran, Eliade, Culianu, Ionesco, Brâncuşi; şi cu voia dumneavoastră, cei care acum, sunt departe de ţară; nu mai mult de vreooo trei milioane de suflete care ard şi se mistuie pe meleaguri străine pentru că în romanica, n-au loc de impostorii care s-au cocoţat la putere, votaţi de popor.

Cam asta e. Pînă cînd?

Anunțuri

Read Full Post »

Bătaie de joc

Zilele acestea s-a desfăşurat ” Festivalului „Floare Albastră” organizat de Primăria Mihai Eminescu şi Memorialul Ipoteşti.” O iniţiativă lăudabilă ajunsă la cea de a VI-ediţie, s-a transformat într-o şuşanea oribilă. Dcă vreţi să vedeţi cum, intraţi AICI. Eu vă sfătuiesc să vă menajaţi nervii şi să citiţi o foarte frumoasă poezie a marelui poet.

Dorinta

Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi intinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din crestet valul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par infiorate
Or să-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Ingina-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blinda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or să cada rinduri-rinduri.

. . .

Read Full Post »

„Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, nemuritor si rece…”

Poate că n-ar strica dacă am şti despre Eminescu şi lucrurile despre care nu se vorbeşte (prea mult).

„Nu a fost surprinzãtor pentru mine, atunci când, la întrebarea , ce cunosc tinerii despre activitatea culturalã, politico-socialã si istoricã a lui Eminescu, tinerii au vorbit tot timpul despre poezia si despre mondenitatile lui. De restul activitãtii nu stiau mai nimic. Înainte de a mã grãbi sã-i discreditez, m-am gândit la modul cum este predat Eminescu în scoalã. “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitatea completã a culturii românesti” etc. Dacã adãugãm la zecile de epitete pe care le rosteste la orã un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sã le înghitã cu toptanul fãrã prea multe întrebãri, avem o imagine a modului defectuos în care va fi perceput Eminescu de copii.

Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodatã de ce Eminescu este un poet atât de mare. Nici unul nu mi-a spus cã jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa naturã stiu exact care este adevãrul si actioneazã în consecintã. Dar membrii Academiei Române stiu si mai bine ce înseamnã sã scoti tone de cãrti despre poezia lui Eminescu, evitând pe cât se poate de dibaci texte la fel de importante în care se pune degetul pe rana societãtii românesti si se dau solutii de vindecare. Modul defectuos sau intentionat defectuos în care se predã Eminescu echivaleazã cu un atentat asupra culturii si istoriei românesti. Atentat, care este tot mai minutios elaborat în laboratoare obscure si a cãrui fatã începem sã o întrezãrim în manualele alternative pe care le cunoastem cu totii. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai în scoala primarã, gimnaziu sau liceu, ci si în universitãti. Otrava împrãstiatã ajunge cu mare usurintã în toate revistele literare si culturale. Marii oameni de culturã cad în capcana acestor denigrãri mârsave.

Eminescu trebuie prezentat copiilor în cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atâta nevoie copilul cât mai ales de luptãtorul neostenit pentru neam si tarã. M-as bucura ca în loc de recitãrile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sã reproducã tot mai mult textele sale politice, sã ia aminte la lupta si la jertfa sa.

Atunci când vom întelege cu adevãrat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, si vom urma exemplul lor, România va deveni o tarã puternica.”

Merită să citiţi mai departe, AICI

Vremuri noi, metehne  vechi. Ca şi atunci, şi acum oamenii valoroşi sunt puşi la zid de frăţiile ntrebniciei şi asasinaţi moral şi fizic  după acelaşi calapod. Deşteaptă-te române!

L-au evocat îngereşte şi au fost trimişi şi ei, la îngeri…

 

Read Full Post »

“Romantic tardiv, poetul Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană, probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Ître anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”

Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor. Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.

FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU

Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara

De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă  (şi să-l interpreteze – n.m.   tibi )”.

Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine  în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”. În Cezara, situaţia este complet schimbată : “tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. În fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epocă despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.

Cezara, fiica unui înrăit jucator, este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”. Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “ Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.

Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat.  “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.

Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”.Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şiAuroracare-l răpeşte pe Orion”.

Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !

Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”. Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.

Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.

În această nuvelă, Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”.

Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”.

Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi :  “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.

Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae  în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”.

Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.

În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.

Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.

Revenind la Cezara eminesciană,  Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă deREGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!

Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, în trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPÎNA  ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.

Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.

Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.

Au mai repostat: psi flavius . anaveronica blueriver oana Agatha . urez bun venit unui nou venit în club:   anacondele .  Carmen . anacondele . 

Read Full Post »

Dincolo de toate festivismele prilejuite de această zi, aş vrea să aflu de ce, de ce, de ce, toţi sau aproape toţi românii care s-au afirmat pe deplin ca valori internaţionale, s-au afirmat pe meleaguri străine.

Aş vrea să aflu de ce, de ce, de ce, milioane de români chiar în acest moment, trăiesc şi muncesc pe meleaguri străine.

Aş vrea să aflu de ce, de ce, de ce dar, ştiu prea bine, că nu voi afla.

Este cineva capabil să-mi dea un răspuns la această întrebare ?.  Aştept. În timp ce aştept, ascult cu inima strînsă

#

Un interviu lămuritor cu Neagu Djuvara, din 2008

stiri-esential-5266378-interviu-neagu-djuvara-suntem-guvernati-esalonul-doi-partidului-comunist.htm

#

Cammely mi-a adus aminte aceste versuri :

Scrisoarea III de Mihai Eminescu 

O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

#

La Mulţi Ani tuturor românilor care iubesc România!
La Mulţi Ani tuturor cititorilor şi comentatorilor acestui blog!
Să vă dea bunul Dumnezeu tot ce merită inimile voastre curate şi sufletele voastre luminoase.
Să vă bucure copiii şi nepoţiii voştri cu fapte mîndre şi cu gînduri măreţe!
LA MULŢI ANI !

Read Full Post »

             Cîte persoane cunoaşteţi al căror nume şi prenume încep cu aceste iniţiale ? Rude, prieteni, colegi sau simpli cunoscuţi, este o problemă (ce pompos sună!) strict personală. Dar. Pe fundalul ultramediatizat al tragicei (sau  cum vrea fiecare să o denumească) dispariţii a Mădălinei Manole, a trecut ca un abur complet spulberat ştirea care ar fi trebuit să ne reţină atenţia măcar cîteva momente : s-a stins din viaţă Mircea  Micu. Cine a fost Mircea Micu se vor întreba foarte mulţi ? Ei, cine a fost!  Iată : “Poet, prozator şi dramaturg, născut la 31 ianuarie 1937, la Vărşand, Mircea Micu era autorul a peste 35 de volume de proza, versuri şi memorialistica, a fost laureat al premiilor literare pentru proză, poezie şi dramaturgie ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi ale Academiei Române. El era şi preşedintele Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură, Artă şi Morală Civică „Mihai Eminescu”.

            35 de volume de proză, poezie şi memorialistică ? Ei şi ? Cine mai are timp de lectură ? Ne zgîim hipnotizaţi la televizor, doar-doar vom mai afla despre ceva crime, violuri, taifunuri ucigaşe, sau despre pregătirea a încă unei lovituri de stat, prin suspendarea preşedintelui Republicii Bananiere, Rrrrromâniaaaaa! 

            A fost Mircea Micu preşedintele Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură, Artă şi Morală Civică „Mihai eminescu” ? Ete, NA! Da Eminescu ăsta, cine o mai fi fost ? Ia mai slăbiţi-ne domnilor tovarăşi cu Arta, Cultura şi Morala Civică. Ce rating aduc aceste chestii plicticoase ?

            Fată dragă ohihneşte-te în pace dacă poţi, în vacarmul produs de mizerabilii vînători de rating de la televeceurile naţionale, ŞI pe seama ta.

            Probabil că sufletul lui Mircea Micu surîde împăcat de discreţia cu care moartea acestui literat a fost înconjurată … Dormi liniştit Maestre. Măcar unii dintre noi vor regreta dispariţia ta.

 Aud un clopot în Ardeal, departe,
Cum liniştea în doua se desparte.

Bate prelung şi dangătul îi sună
Ca şi cum cineva ar bate-n lună.

Eu îl ascult sunînd ca pe-o uimire
Din milenara lui neadormire.

Prin aerul de zvon electrizat
Pare că-i un suspin îndepărtat.

E ca suspinul duşilor ţărani
Care-l tot trag de doua mii de ani!

Nu pot să dorm şi-ascult tăcut şi pal
Cum bate lung un clopot în Ardeal…

 Da Maestre Mircea Micu, aşa este : liniştea din Ardeal, din nou, în două se desparte. Ştie Tokeş de ce.

De re-citit   http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/m/mircea-micu-6zuoodh/

Read Full Post »

            Comemorăm în fiecare an pe data de 15 Iunie, dispariţia prematură a marelui nostru poet, Mihail Eminescu.

            “Romantic tardiv, poetul român Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană, probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Ître anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”

            Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor. Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.

FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU

Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara

          De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă  (şi să-l interpreteze – n.m.   tibi )”.

Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine  în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”. În Cezara, situaţia este complet schimbată : “tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. În fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epocă despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.

            Cezara, fiica unui înrăit jucator, este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”. Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “ Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.

            Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat.  “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.

            Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”.Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şi Aurora care-l răpeşte pe Orion”.

            Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !

            Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”. Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.

            Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.

            În această nuvelă, Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”.

            Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”.

             Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi :  “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.

             Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae  în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”.

             Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.

             În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.

           Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.

             Revenind la Cezara eminesciană,  Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă de REGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!

            Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, în trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPÎNA  ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.

            Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.

            Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.

Read Full Post »

Older Posts »