Comemorăm în fiecare an pe data de 15 Iunie, dispariţia prematură a marelui nostru poet, Mihail Eminescu.
“Romantic tardiv, poetul român Mihai Eminescu (1850-1859) a studiat la Viena ( 1870-1872) într-o vreme când Schopenhauer făcea obiectul veneraţiei lumii savante, şi la Berlin ( 1872-1874 ) într-un moment când mişcarea proletară era deosebit de activă. Mai puţin atras de ultimul context decât de primul, a studiat de asemenea filosofia sanscrită şi indiană, probabil pentru a ajunge la sursele traducerii persane din Upanisade ( Oupnek’hat ), ce a lăat urme de neşters asupra gândirii lui Schopenhauer. Impactul filosofiei lui Schopenhauer a dus la un rezultat straniu. Ître anii 1871-1872, Eminescu a produs mituri dualiste care par a depăşi cu mult viziunea lui Schopenhauer asupra lumii.”
Personalitate complexă, poet, prozator, jurnalist, Eminescu a fost studiat din varii puncte de vedere; adulat, criticat, poate uneori exagerat sau chiar minimalizat. Cert este că Eminescu s-a impus în atenţia tuturor. Şi când părea că despre Eminescu este greu de spus ceva inedit, vine Culianu şi propune o nouă analiză, după o nouă metodă şi anume mitanaliza. Vom examina câteva aspecte relevate de Culianu din această perspectivă din opera eminesciană.
FANTASMELE LIBERTĂŢII LA MIHAI EMINESCU
Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara
De la bun început, Culianu explică : “teoria ( mitanalizei) e simplă : ea afirmă că literatura conţine un material latent pe care-i revine cercetătorului să-l aducă la suprafaţă (şi să-l interpreteze – n.m. tibi )”.
Concepută între 1875-1876 ( în trei variante), această nuvelă relevă mai întâi o altă perspectivă a relaţiei dintre ‘el şi ea’, în viziunea romantică a lui Eminescu. Dacă de exemplu în Luceafărul, “femeia se exhibează, bărbatul priveşte, dar specificul iubirii revine în a împiedica faptul ca bărbatul să poată vedea bine şi totul, altminteri sentimentul se degradează şi se reduce la pura bestialitate”. În Cezara, situaţia este complet schimbată : “tânărul Ieronim se exhibă iar femeia priveşte pe furiş” la obiectul dorinţelor sale. În fond, această nuvelă dă un contur literar discuţiilor duse în epocă despre căsătorie şi chiar despre dreptul femeii la amor liber.
Cezara, fiica unui înrăit jucator, este este promisă bogatului Castelmare ca să scape tatăl său de datorii. “ Sătulă de a nu fi subiectul ci simplul obiect al unui asemenea contract, Cezara se revoltă împotriva acestei stări de lucruri”. Deci, caută să-şi exercite ‘subiectivitatea’ pe un bărbat înzestrat cu pasivitate. “ Or exemplarul cel mai desăvârşit care-i cade în raza vizuală este un tânar călugăr chipeş …” Cel care încurajează ca această relaţie să se contretizeze este “Francesco-pictorul […] care se ţine după junele călugăr numai ca să completeze cu trăsăturile chipului său […] locul lui Lucifer în tabloul pe care îl picta, Căderea îngerilor”.
Ieronim, posedând o judecată pesimistă despre lume ( mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare ), pentru a nu deveni “sclavul acestor instincte bestiale” se retrage într-o atitudine misogină. În scrisori repetate, el îi explică Cezarei că “ nu este nici egoist nici mincinos, dar îi refuză dragostea rugând-o : “Lasă-mă în mândria şi răceala mea !” În definitiv, Ieronim nu este decât un inadaptat. “Dar sângle tinerei fete e mai fierbinte decât frigiditatea simulată a lui Ieronim”. Până la urmă, “rezistenţa lui se va topi precum ceara la un foc.” Ieronim mai are un motiv pentru care la început refuză dragostea Cezarei : “existenţa unchiului său Euthanasius,” trăitor în “Paradisul terestru”, o insulă de vis, “Insula lui Euthanasius, cu care schimbă în mod misterios, mesaje.
Euthanasius, în versiune eminesciană, “este un bătrân ‘săhastru’ care, în singurătatea vrăjită a refugiului său, are trei ocupaţii : pictura, îngrijitul albinelor şi desigur, meditaţia asiduă”.Euthanasius, “departe de a fi numai etolog, este şi erotolog” si şi-a împodobit pereţii peşterii cu trei tablouri, respectiv Adam şi Eva, Venus şi Adonis, Aurora şi Orion. Adică, “Eva care-l ispiteşte pe Adam, Venus care-l urmăreşte pe Adonis şi Aurora care-l răpeşte pe Orion”.
Insula lui Euthanasius este înconjurată de munţi şi pare pustie şi neprietenoasă, navigatorii ocolind-o. De fapt, este un paradis terestru. În mijlocul insulei se află un lac. Iar în mijlocul lacului un ostrov, pe care se găseşte peştera lui Euthanasius, şi unde se va consuma în final, pentru vecie, iubirea dintre Cezara şi Ieronim. Adică, centrul lumii !
Deci, pâna la urmă rezistenţa tânărului se frânge şi “cei doi amorezi sânt surprinşi într-o noapte de către Castelmare […] pe care Ieronim îl răneşte ulterior într-un duel”. Silit să părăsească oraşul, Ieronim alege o cale bizară : se duce pe malul mării, se urcă într-o barcă, aruncă lopeţile în apă, adoarme şi se lasă în voia sorţii. A doua zi, se trezi pe un ţărm străin, şi “pătrunse într-o galerie ce-l duce direct la paradisul lui Euthanasius”. Numai că acesta, dispăruse ,lăsând un billet : “ ochii mi se-nchid […] mă sting […] mă voi aşeza sub cascada unui pârâu […] curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei”. Ieronim, îi ia pur şi simplu, locul.
Cezara, silită în cele din urmă să accepte căsătoria cu Castelmare este salvată în mod miraculos : în ziua sorocită nunţii tatăl ei moare şi ea se retrage la o mănăstire pentru anul obligatoriu de doliu.” Într-o seară, ea vine să înoate ca de obicei, dar nu se mai întoarce, căci marea o poartă până la intrarea secretă a insulei edenice a lui Ieronim, unde-şi regăseşte pentru totdeauna, iubitul”.
În această nuvelă, Culianu identifică nişte uluitoare asemănări cu mituri vechi şi străvechi, din diverse culturi. De exemplu, personaje care ca şi Ieronim, se abandonează mării se regăsesc în tradiţiile celtice şi anglo-saxone. “La începutul legendei Beowulf, corabia pe care se găsea trupul lui Scyld,este abandonată mării”.
Sau, abandonul tinerelor femei însărcinate care nu au soţ în bărci fără vâsle, “precum mama viitoarei sfinte Kentigerm”.
Sfântul Brandane, faimosul navigator le spune ciracilor săi : “aruncaţi în mare toate lopeţile şi cârma […] şi facă Domnul ce vrea cu sclavii săi”.
Plutarh din Cheroneea ( 50-120 e.n.) are o versiune în dialogul său De facie in orbe lunae în care “Cronos, tatăl lui Zeus […] a fost exilat de către fiul său pe o insulă din Oceanul Atlantic”.
Sau. Există o asociere dintre peşteră şi albine în multe locuri din istoria religiilor. Despre una dintre ele, vorbeşte Porfyrios în tratatul De antro Nympharum compus după scrierile lui Numenius (profesorul lui Plotin) şi Cronius.
În romanul lui Iamblicos “Babyloniaka”, este o “poveste de dragoste în care moartea aparentă joacă un rol essenţial , […] îndrăgostiţii se refugiază într-o peşteră unde se adăposteau albine sălbatice”.
Fără îndoială că în orice poveste, se poate regăsi un mit. Numai că, cititorul trebuie să ştie mitologie nu glumă, ca să-l poată recunoaşte. Iar Culianu, era chiar specialist în aşa ceva.
Revenind la Cezara eminesciană, Euthanasius, ignorând faptul că traieşte într-un mit, se ocupă de albine pentru că acestea la rândul lor, se ocupă de REGINA lor. Nu taina vieţii i-o comunică albinele ci, taina morţii!
Ieronim, fiind blând şi supus, intră în refugiul edenic unde-l va întâlni într-o nouă viaţă ( sau moarte ?) Cezara. “ Porfyrios învestea stupul din grota nimfelor cu sensul unei alegorii a sufletelor aflate în universal fizic, în trupuri”. Albinele se ocupă de regina lor, pentru că ea este STAPÎNA ! De fapt, aceasta este semnificaţia numelui Cezara !” pentru Culianu : femininul de la Cezar.
Această temă va fi reluată şi de către Mircea Eliade, în cartea sa “Insula lui Euthanasius”.
Alături de alţi mari ‘monştri sacri’, Caragiale, Enescu, Brâncusi, Eliade, Noica, SI Eminescu a devenit un arhetip al patrimoniului nostru cultural. UN MIT ! Aşa cum de altfel, va deveni mai devreme sau mai târziu ŞI Ioan Petru Culianu, asasinat mişeleşte pe 21 Mai 1991.
Read Full Post »
Tiberiuorasanu's Blog 