Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘euridice’

             “Nu mă îndoiesc de reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atît de abil camuflat va fi înţeles”. Acesta este mesajul scris de Maestrul Eliade, în paginile Jurnalului său imediat după finalizarea acestui roman de mici dimensiuni , dar de largă cuprindere şi de mare densitate tematică. Neavînd prea multe personaje dar cu o acţiune desfăşurată pe o perioadă de timp de circa patru decenii, romanul are o acţiune relativ simplă şi cu o uşoară tentă de roman poliţist, dar are implicaţii sociale, filosofice, teologice, mitologice şi chiar un substrat politic, motiv pentru care nici nu a putut fi publicat în România, înainte de 1990, prima ediţie văzînd lumina tiparului la noi, în 1991.

            Chiar de la început, respectiv de la primele secvenţe ale acestei cărţi, Maestrul Eliade strecoară în mintea cititorului cîteva confuzii, abil mascate în dualitatea povestaşului : la o lectură fugitivă, cititorul este tentat să creadă că povestaşul este secretarul unui scriitor consacrat, domnul Palade.

            Un moment vă rog : ultima mea propoziţie, este deja contaminată de scriitura Maestrului Eliade. Repet propoziţia : (povestaşul este secretarul unui scriitor consacrat, domnul Palade). Se vede limpede că această propoziţie poate fi interpretată în două moduri deferite. Respectiv : povestaşul este fie secretarul, fie scriitorul consacrat.

            În această cheie duală este scrisă întreaga carte şi, cititorului nu-i rămîne decît să oscileze între diversele posibilităţi de interpretare. De ce ? Pentru că în asta constă farmecul scriiturii eliadiene : incertitudinea. Incertitudine sub semnul căreia traim noi, toţi. Noi toţi, trăim într-o imensă incertitudine : dualitatea amnezie – anamneză atît la nivel individual, dar şi la nivel colectiv – general.

            Se spune că prima propoziţie sau frază a unei cărţi bune, indică foarte clar ce va cuprinde cartea respectivă. “ De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul şi l-am băgat în buzunar”.

            De data asta nu mai este nici-un dubiu : Eusebiu Damian, secretarul scriitorului de mare succes Dumitru Anghel Pandele, relatează scena în care cei doi, alcătuiau programul următoarei întîlniri de lucru. Scenă la finele căreia, îşi face apariţia un tînăr timid, dar hotărît. Acesta, pretinde abrupt, că este fiul scriitorului. Se prezintă : Laurian Serdaru, 28 de ani, logodit cu Niculina Niculaie, la îndemnul căreia şi făcuse această tentativă de punere a lucrurilor pe un făgaş normal. Maestrul poate să fie liniştit : nu vor nimic de la el, în afară de consimţămîntul la căsătoria lor.

            Cea care intuise că Maestrul era tatăl lui Eusebiu, fusese ea, Niculina. Erau împreună la Predeal, repetînd pentru un spectacol, “Orfeu şi Euridice” cînd direcţiunea teatrului a hotărît schimbarea piesei cu alta “Steaua sus răsare”. Schimbarea de program, nu îi aminteşte Maestrului de nimic ? .- NU. – E drept, au trecut de atunci aproape 30 de ani … dar vă întreb : n-aţi scris dumneavoastră Orfeu şi Euridice ? Maestrul este uluit. Acea piesă nu fusese jucată niciodată, nu fusese nici măcar publicată şi era şi singura piesă de teatru pe care o scrisese vreodată. De unde ştia tînărul de piesă ? “ – Dar odată, continuă Serdaru, o singură dată, în Decembrie 1938, a fost pusă înrepetiţie, la Teatrul Naţional din Sibiu.” Aşa era.  Maestrul tocmai împlinise 33 de ani, şi venise la Sibiu pentru a asista la repetiţii. Coincidenţa făcea ca şi atunci şi acum, aceeaşi piesă să fie scoasă din program în ajunul Crăciunului. Coborîrea în Infern a lui Orfeu, fusese înlocuită cu un spectacol care evoca naşterea lui Iisus.

               Atunci i-am auzit pentru întîia oară glasul : “- Laurian, recunoaşte că n-ai reuşit! Uşa era deschisă şi în prag, cu o valiză în mînă, se afla o tînără curios, aş zice chiar provocator îmbrăcată … – Dar , după cum ştii, continuă, rareori anamneza reuşeşte de la prima încercare … – Eu sînt logodnica, Niculina Niculaie, şi vă cer iertare că am ascultat la uşă; dar era vorba de ceva foarte important pentru noi”. Şi Niculina întăreşte că de fapt, tot ce doreau ea şi tînărul, era să le permita o mică reprezentaţie chiar acolo, pe loc şi să le dea consimţămîntul pentru căsătorie. Care urma să se desfăşoare, chiar a doua zi.

            Abia se închisese uşa după plecarea celor doi tineri că, Maestrul şi secretarul s-au lansat într-o discuţie despre ce tocmai se întîmplase. Numai că : aceeaşi scenă trăită de mai mulţi subiecţi simultan va fi relatată în mod diferit, de fiecare subiect în parte. Fiecare dintre noi, are propria sa versiune a realităţii.

De citit şi

https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/07/25/mircea-handoca-despre-o-carte-a-lui-mircea-eliade/

Read Full Post »

 Povestea de dragoste a acestor două personaje mitologice – Orfeu şi Euridice – i-au impresionat deopotrivă pe zei şi pe pămînteni. Este povestea iubirii pierdute, apoi regăsite pentru a fi pierdută a doua oară.

          Fiu al măreţului Apollo, zeul zilei, al luminii şi al artelor, protectorul poeziei şi al muzicii, iar mama sa fiind dulcea Calliope, muza muzicii, a dansului şi a elocvenţei, Orfeu este considerat ca fiind cel mai de seamă cîntăreţ de imnuri din vechea Elladă, vestit pentru puterea de a fermeca pe oricine cu măiestria sa.

          La naştere, Calliope i-a pus pe limbă trei stropi de rouă şi l-a înzestrat cu darul de a alcătui stihuri minunate, iar tatăl său, la vremea potrivită i-a dăruit o liră fermecată făurită de însuşi Hefaistos, liră la sunetele căreia, înşişi zeii Olimpului găseau o aleasă desfătare, muzică pe care dănţuiau nimfele. Dintre suavele nimfe, Orfeu se îndrăgosteşte de Euridice, în ochii căreia, fericirea sa se oglindea zile şi nopţi în şir.

          Fugind o dată de insistenţele unui alt tînăr care se îndrăgostise de ea, Euridice este muşcată de un şarpe veninos, şi moare. Distrus de durere, Orfeu cere zeilor ajutor, pentru a-i reda iubita. Dar, cerul tace. Atunci, Orfeu se hotărăşte să meargă el însuşi pe tărîmul umbrelor şi după mai multe  peripeţii, depăşind cu lira sa fermecată toaste obstacolele din cale, ajunge în faţa temutului Hades.

          Acesta, fermecat de frumuseţea muzicii şi a versurilor sale, se lasă înduplecat şi promite să o lase pe Euridice să-l urmeze în lumea celor vii, cu singura condiţie ca el, Orfeu, să nu întoarcă privirea către Euridice, pînă nu vor părăsi lumea umbrelor. Aproape de ieşire, Orfeu se teme ca nu cumva Euridice să se fi rătăcit şi întoarce capul, dar tot ce mai vede este cum iubita sa, cu braţele întinse către el, alunecă înapoi în Infern.

          Revenit pe pămînt, Orfeu nu mai vrea nimic. Rătăceşte trist şi abătut, singura sa consolare, fiind muzica şi poezia sa. Nu mai vrea să iubească nici-o femeie, rămînînd fidel iubitei sale, chiar dincolo de moarte. În zadar îl ispitesc bacantele, preotesele lui Bacchus, el rămîne neînduplecat. Furioase, acestea, răzbunătoare şi ameţite de vin, îl ucid. Dar Orfeu primeşte moartea cu seninătate, pentru că numai aşa îşi mai poate reîntîlni iubita. După moartea sa, muzele lui Apollo au pus lira Lui Orfeu pe cer, unde o vedem şi noi : Constelaţia Lirei, care ne reaminteşte de una dintre cele maui frumoase poveşti de dragoste eternă, petrecută în cer sau pe pămînt.

Read Full Post »