Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘fantoma iese din scena’

“Am fost trezit de ţîrîitul telefonului. Adormisem îmbrăcat, întins pe pat”. La telefon, era Kliman, care-i reaminteşte că aveau întîlnire pentru a lua prînzul împreună şi a discuta despre manuscrisul lui Lonoff, pe care Kliman îl obţinuse nu se ştie cum. Derutat, Zuckerman îşi consultă notiţele; obişnuia în ultima vreme, să-şi noteze tot ce făcea, pentru că era conştient că avea din ce în ce mai multe momente de amnezie. – N-am spus nimic despre nici-un prînz  cu dumneata. – Ba da, ba da, aţi spus. Şi mai vreau să vă vorbesc şi despre înmormîntarea lui George Plimpton. – George a murit ? – Da.

G. Plimpton fusese redactorul care îi acordase lui Zuckerman posibilitatea de a debuta. Singurul care îi oferise această şansă. Zuckerman cedează şi cei doi se întîlnesc, dar dialogul lor este un dialog al surzilor. Zuckerman încearcă să-i insufle lui Kliman ideea că Lonoff literaturizase presupusa legatură a lui Nathaniel Hawthorne cu sora sa Elizabeth, în timp ce Kliman încerca să-l convingă că era mînat numai de intenţii bune.

Gîndul lui Zuckerman zboară iar, la Jamie. Rememorează dialogul scris de el. Nu mai ştie ce vorbeşte Kliman. Nici nu prea îl mai interesează. Încet, el începe să lunece într-o realitate paralelă. Devine o fantomă care începe să iasa din scenă. Din scena lucidităţii deocamdată. Ajuns la hotel, o sună pe Jamie şi o roagă să-l viziteze . Aceasta refuză categoric, reproşîndu-i că el, Zuckerman, construise despre ea o ficţiune, ea nu este deloc aşa cum şi-o imagina el.

Dar; el, trăia deja într-o lume a fantasmelor proprii. Scriitorul, devenise propriul său personaj. Îşi imaginează un alt dialog în care Jamie, îi spune – Esti atras nebuneşte de mine. EL – Te ador. EA – Nu mă adori. Nu e posibil … Mă asaltezi ca un ins care, fără să ştie, moare de dorinţa de a avea o aventură. Tu, care ai refuzat orice aventură timp de 11 ani, … tu habar nu ai. Singurul motiv posibil pe care l-ai putea avea pentru a crede că mă adori este acela că în momentul de faţă eşti un scriitor fără o carte. Începe o altă carte, intră înăuntrul ei, şi-o să vedem atunci cît de mult o adori pe Jamie Logan. Oricum, o să vin imediat. EL – Faptul că accepţi să vii la mine la hotel, mă face să cred că şi tu ai probleme serioase. Momente de nebunie. Ale tale.

Toţi am avut, avem, sau poate vom avea momente de nebunie, momente de visare sterilă, sau momente de reverie utopică. În acele momente, devenim propriile noastre fantome. Şi ieşim din scena realităţii. De cele mai multe ori, ne regăsim şi revenim cu picioarele pe pămînt, deşi mai întotdeauna astfel de momente ne lasă un gust de regret nedefinit. Unii, nu-şi mai revin din aceste momente de reverie paralelă cu realitatea. Dar ei nu ştiu aceasta. Norocul lor. Probabil că despre asta este vorba. Sau, cum spune Philip Roth, traversăm linia de umbră, mai întîi de la copilărie la maturitate, apoi de la maturitate către altceva. Iar într-un moment de exaltare nebunească, simţim cum ne dezintegrăm.

Read Full Post »

EL De ce s-ar căsători o femeie ca tine la 24 sau 25 de ani ?

EA Păi, în afară de faptul că am întîlnit bărbatul de care m-am îndrăgostit şi care s-a îndrăgostit nebuneşte de mine …

EL Prietenele ce ţi-au zis atunci cînd ai făcut-o ?

EA Au fost încîntaţi cu toţii. Eu am fost prima care … am îndrăznit să mă aşez la casa mea. Îmi place să fiu prima.

EL  Şi totuşi nu aveţi copii.

EA Nu, nu încă. Înainte să facem şi asta, vrem să ne afirmăm puţin.

EL Ca scriitori.

EA Da. În parte, şi din cauza asta vrem să ne mutăm acolo, în munţi. Ca să muncim.

EL … Ai spus că îţi place aventura. Eu cred că unul precum Kliman ar fi fost mai potrivit pentru aventură.  Ţi-a fost iubit în colegiu, aşa-i ?

EA E imposibil să fii soţia lui Kliman. E ca argintul viu. De ce Billy ? … Mă adoră în mod absolut.

EL … Trăiţi amîndoi din banii tăi, nu-i aşa ?

EA (surprinsă de francheţea lui) Ce te face să crezi asta ?

EL Păi tu ai publicat (cîte ceva), dar lui încă nu i-a apărut nimic …

EA Banii nu sunt o problemă. ( are destui de la familia sa ) …

EL Cînd ţi-a venit ideea să devii scriitoare ?

EA De timpuriu. Cred că o ştiam încă din liceu.

EL Şi eşti talentată ?

EA Sper. Aşa am crezut întotdeauna … Dar mi-am pierdut încrederea în mine (după ce s-a măritat) şi nu mai reuşesc să mă concentrez.

EL Poate că nu eşti atît de demoralizată pe cît crezi. Nu pare să-ţi lipsească încrederea.

EA …nu-mi lipseşte încrederea în faţa oamenilor. Însă îmi lipseşte în faţa computerului.

EL  Şi cînd o să stai în casa mea …

EA Cam asta e ideea. Acolo n-or să mai fie oameni, n-or să mai fie petreceri …

EL Cred că mi-e puţin teamă de tine.

EA Mie mi-e puţin teamă de tine.

EL Îmi este.

EA Singura explicaţie  la care pot să mă gîndesc este că sint femeie, sînt tînără şi sînt frumoasă.

EL … Iradiezi încredere cu formele tale, cu trupul tau. Asta probabil că îţi dă încredere in tine.

EA Da. Dar asta n-o să-mi dea încredere (departe de lume, în singurătate). Şi atunci va  trebui să caut încrederea aici. ( Ea înclină capul).

EL În mintea ta şi nu în sînii tăi.

EA Da.

EL Eşti o tipă originală. Jamie. Una la un milion.

EA O mi-ar plăcea foarte mult să te impresionez. Te admir teribil. Eşti o mare enigmă, ştii ? Eşti o sursă de mare inspiraţie.

EL Vrei să impresionezi un mister.

EA Da, vreau să te impresionez. Aşadar, ce te impresionează ?

EL Sînii tăi mă impresionează.

EA Spune-mi ceva ce nu ştiu.

EL La tine mă impresionează totul.

EA Aşa mai merge, vezi ?

EL Ce vrei să zici cînd spui ca Billy te adoră ?

EA ( Billy este îndrăgostit de tot ce face şi de tot de o înconjoară pe EA, pe Jamie).

EL Deci adoraţie înseamnă ca Billy este îndrăgostit nu doar de tine, este îndrăgostit de viaţa ta.

EA Da, pentru el biografia mea este o minune.

EL Ai parte de multă atenţie. Şi totuşi eşti neliniştită şi disperată.

EA Facem mult sex. Dar pentru unul dintre parteneri, sexul nu este mereu sursa unei plăceri nemăsurate, cum este pentru celalalt.

EL Îmi amintesc.

EA Ţi-a fost greu să n-ai nici-o relaţie atîta vreme ?

EL Nu.

EA De ce ai hotărît să renunţi şi la acest lucru (sex) odată cu oraşul ?

EL Acest lucru a renunţat la mine.

EA Îţi vei schimba atitudinea în faţa acestei renunţări ?

EL Sînt pe punctul să mi-o schimb. Iată de ce încă mai sînt aici.

EA Păi, mă simt flatată … Extrem de flatată.

EL Cînd erai acolo în Texas, şi mergeai la piscina de la club cu celelalte fete în bikini, citeai ?

EA Da. Ştii .. cînd eram mai tînără … obişnuiam să ascund cărţile în interiorul revistelor.

EL Şi acum bărbaţii.

EA Mă intervievezi pentru o slujbă ?

EL Da, te intervievez pentru o slujbă.

 EA Ce fel de slujbă ?

EL Slujba de a-ţi părăsi soţul care te adoră şi de a veni să locuieşti cu un bărbat căruia îi poţi citi cu voce tare.

EA Păi, eu cred că eşti nebun.

EL Sunt – şi ce dacă ? Sunt nebun că sunt aici … Motivul pentru care mă aflu la New York e unul nebunesc … Faptul că stau aici şi nu sunt în stare să te părăsesc e o nebunie. Nu te pot părăsi astăzi, nu te-am putut părăsi ieri, aşa că te intervievez pentru slujba asta : de a-ţi părăsi tînărul soţ şi de a veni să duci o existenţă postumă alături de un bărbat de 71 de ani. Să continuăm interviul. Să vorbim despre bărbaţi.

EA (acum vorbeşte încet, parcă în transă) Ce vrei să ştii ?

EL Vreau să mor de gelozie. Povesteşte-mi despre toţi bărbaţii pe care i-ai avut … Spune-mi totul.

EA Păi, ar fi, să zicem primul. Primul meu iubit. Îmi era profesor. Eram în ultimul an de liceu. El avea 27 de ani. Şi el a … el m-a sedus.

EL Nimic demn de semnalat între 14 şi 17 ani ?

EA Ei, da, au existat mai multe accidente adolescentine nefericite.

EL Îl farmeci de moarte pe bărbatul din faţa ta. Îl torturezi şi în acelaşi timp îl farmeci.

EA Fiindcă îţi povestesc despre prima mea dragoste ? Vrei să mori de-atîta farmec ?

EL Da.

EA Um mod frumos de a părăsi lumea.

EL Cum a început ?

EA. Cum a început ? Mă duceam la el în birou, la întîlnirea săptămînala … Eram o fetiţă, doar o fetiţă, şi habar nu aveam că sentimentele mele aveau un substrat sexual.(zîmbeşte) Dar el o ştia. A fost minunat. Aşa a fost cu primul.

EL Cît timp a durat ?

EA Tot anul … Cînd am plecat de la colegiu, el a încetat să-mi răspundă la telefoane.

EL Tînărul idealist îşi găsise probabil, o altă fată de 17 ani.

EA Nu-ţi place nici de el mai mult decît de jucătorul de tenis.

EL Nu cred că mai suport mult.

EA De ce nu ? (rîde uşor) Ţi-am povestit doar despre unul.

EL Mi-ai povestit doar despre trei. Dar m-am prins. Ai fost atrăgătoare de timpuriu.

EA Te surprinde ?

EL Nu, doar mă ucide.

EA De ce ?

EL O, Jamie !

EA Nu vrei s-o spui ?

EL Să spun, ce ?

EA. Să spui de ce te ucide.

EL Pentru că sunt nebun după tine.

EA O să mă suni ?

EL Prin urmare, aşa se încheie interviul pentru slujba gen ‘ea îşi părăseşte soţul pentru unul mult, mult mai bătrîn. O să te sun ca să-ţi spun rezultatul

EA În regulă.

EL Poţi să preiei slujba ?

EA … trebuie să văd dacă pot sau nu să-mi aranjez astfel viaţa încît să-mi îndeplinesc bine sarcinile. După aceea, te voi suna EU pe TINE.

EL Nu e drept. Mi-am pierdut autoritatea.

EA Nu ţi-ar fi niciodată mai bine dacă ai rămîne doar tu cu mine.

EL Nu e posibil.

EA Cu cît e mai bine, cu atît e mai rău.

EL Asta-i situaţia. Da. (el se ridică şi pleacă … în timpul acelei conversaţii, memoria l-a lăsat doar o singură dată … ei bine, ea nu trebuie să afle mai multe despre amnezia lui … deci ei nu se sărută niciodată şi el nu o atinge niciodată … şi ce dacă ? … ultima lui scenă de dragoste ? şi ce dacă ? … las să fie … n-are importanţă. Remuşcarea poate să mai aştepte).

Read Full Post »

Putea Zuckerman scriitorul, să-i mai facă vînt cu nonşalanţă, iubitei maestrului său încă o dată ? Nu, nu putea. Nu putea să o lase pe aceasta, pe Amy, la voia impetuosului Kliman pe care îl avertizase că va face tot ce îi va sta în putinţă, să-l împiedice în demersul său de a-l scula din morţi pe maestrul său Lonoff, cu un scandal.

Urmează o lungă convorbire telefonică  între el şi Amy. O discuţie relativ lămuritoare. “ – Te-am văzut într-un snack-bar, a spus Amy … n-am avut curajul să te abordez. Acum eşti o persoană importantă. – Serios ? Nu şi acolo unde trăiesc. Ce mai faci Amy ?” Zuckerman nu are puterea de a recunoaşte că şi el ezitase să o abordeze atunci. Amy îi povesteşte cum a fost viaţa sa cu Lonoff, în cei patru ani dinaintea morţii scriitorului. Acesta avea remuşcări că-şi părăsise soţia şi copiii; devenise morocănos şi de nerecunoscut. De fapt, soţia sa îl părăsise pe el, atunci cînd s-a convins de legătura vinovată dintre tînăra Amy şi soţul ei. Dar nu divorţaseră niciodată. Lumea nu-i înţelege pe amorezii clandestini, din spirit de autoconservare. Chiar şi Amy începuse să se îndoiască de faptul că ea fusese cu adevărat trofeul visat de Lonoff. Dar tinereţea şi-a spus în cele din urmă cuvîntul ; ea! era cea măgulită pînă peste poate că fusese aleasa maestrului; şi trăia într-un soi de transă. “ – Am avut parte de el zi de zi şi noapte de noapte timp de patru ani, şi mă bucur că a fost aşa”. Şi după moartea sa, ce-ai mai făcut Amy? întreabă Zuckerman. Nimic, răspunde aceasta.

 Da. Exista şi astfel de oameni. Oare cum o fi să trăieşti zeci de ani amintindu-ţi doar de patru dintre ei ? Cumplit ? Mirific ? O viaţă de moarte-vie ? Un extaz ? Cine ştie ?

 Ce mai ştie despre fosta soţie a lui Lonoff ? Este într-un azil. Are Alzheimer. Copiii lor ? Nu prea multe. Aceştia fie o ignorau, fie o dispreţuiau. Cum a ajuns manuscrisul acela pe mîna lui Kliman ? Amy nu-şi aminteşte prea bine. Începuse să aibă probleme cu tumoarea aceea, şi nu mai ştia exact dacă ea fusese cea care îi dăduse manuscrisul, tumoarea, sau poate că el, Kliman, şi-l însuşise hoţeşte. Dar, nu contează prea mult. Kliman nu avea decît o parte din cartea şi aşa neterminată. Restul, era bine pus la adăpost, într-un seif. – Am putea să ne vedem, i-am zis eu. Pot să te invit la cină ? – O, nu mai sunt fata pe care o priveai transfigurat în noaptea aceea din 1956, la Lonoff acasă, cînd Hope îl părăsise trîntind uşa. Îţi aminteşti ? – Îmi amintesc. – Am fost operată pe creier. N-o să iei cina cu o ingenuă. – Nici eu nu mai sunt cel de odinioară.

Bătrîneţea nu vine egal pentru toţi oamenii. La unii, vine frumos şi le încununează existenţa ca un nimb. La alţii, vine întovărăşită de dureri şi de suferinţe. La Zuckerman, vine împreună şi cu nişte accese de uitare. O aşteaptă pe Amy. Aceasta nu vine. De fapt, Amy îl aşteptase la rîndul ei, dar nu mai ştiuse el unde o invitase. Oftează şi îşi spune amar. – Nu te mai tortura. Urcă-te în maşină şi pleacă. ‘Tot răul spre bine’ se spune adesea. Uneori, chiar aşa şi e. Zuckerman îi telefonează lui Amy, şi după ce se lămuresc despre ce se întîmplase, o vizitează acasă la ea. O găseşte instalată într-o locuinţă mizeră, trăind mai mult din amintiri şi aşteptîndu-şi senină sfîrşitul apropiat. Îi povesteşte lui Zuckerman din nou, viaţa sa împreună cu Lonoff. Oare n-ar fi fost mai bine pentru toată lumeam ca ei doi să se fi îndragostit unul de altul şi să-i lase pe Lonoff şi pe ai lui în plata Domnului ? Cine ştie ? Kliman ? Tot dă tîrcoale dar nu are prea multe şanse de reuşita în faţa ei; cel mult, poate va reuşi să stoarcă ceva, ceva, de la tumoarea ei, nu de la ea. Zuckerman se oferă să o ajute inclusiv cu bani. Amy, nu refuză. Ba,  chiar primeşte cu naturaleţe acei bani.

Zuckerman îi promite lui Amy, că va scrie el despre Lonoff. Dar nu biografia sa, ci biografia  cărţii neterminate a lui Lonoff. Lonoff nu putea să aibă acel păcat pe conştiinţă. Cel mult, acesta încerca o literaturizare a supoziţiilor nedemonstrabile despre Hawthorne şi sora sa, Elizabeth. Pentru Lonoff, “ficţiunea n-a fost niciodată reprezentare. A fost meditaţie personală în formă narativă”.

Zuckerman începe să croiască ‘realitatea’ poveştii cărţii lui Lonoff : “O sa fac din asta realitatea mea, a lui Amy, A lui Kliman, a tuturor … Şi în următoarea oră am început s-o fac, argumentîndu-i atît de fastuos logica, încît pînă la urmă, am început s-o cred şi eu”.

Read Full Post »

Philip Roth, născut în 1933 în Newark – New Jersey, este unul dintre cei mai importanţi prozatori americani în viaţă. Operele sale au fost distinse în decursul vremii, cu cele mai importante premii, fiind unul dintre cei trei autori în viaţă a căror operă, va fi publicată într-o ediţie completă şi definitivă de Library of America. Încă din 1958 a devenit faimos cu Goodby, Columbus şi cu bestseller-ul Complexul lui Portnoy în 1969. Are la activ numeroase romane, din care amatorii pot găsi la Polirom 12 titluri. Cel mai recent, apărut în 2007 şi tradus în limba română în acest an – 2010, este Fantoma Iese din Scenă. Orice nouă apariţie a unei cărţi de Philip Roth este socotită drept un adevărat eveniment editorial. Fantoma Iese din Scena este potrivit unei recenzii din The New Yorker – o carte cu bătaie lungă, scrisă cu nemărginit talent, care cere imediată atenţie. Sau, după cum afirmă Publishers Weekly – un nou roman cu tonalităţi înţelepte şi spirituale, după cum ne-a obişnuit deja. 

 Noi ne trăim viaţa, sau viaţa ne trăieşte pe noi ? pare să se, şi să ne, întrebe Roth în această carte. Există predestinare ? sau de prea multe ori ceea ce ni se întîmplă este rodul întîmplării. Influenţăm noi viaţa celor din jurul nostru ? viaţa noastră este influenţată de mediul în care trăim ? Ne putem sustrage unui trecut pe care îl credeam mort şi îngropat ? sau acesta – trecutul, abia aşteaptă un moment favorabil ca să se năpustească asupra noastră.

Domnul Zuckerman, un scriitor retras în provincie pentru un trai departe de lumea dezlănţuită, fără video, fără telefon mobil, fără computer, care nu mai merge la întruniri sau la cinema de 11 ani, este nevoit să-şi părăsească sălaşul şi să vină în New York, la un consult medical. Ultima oară cînd fusese la o clinică, i se extirpase prostata, şi în afară de faptul că devenise impotent, începuse să sufere şi de incontinenţă urinară. Aflînd că se descoperise un tratament eficace, vine la oraş într-o tentativă de a-şi recupera măcar o parte din viaţă, poate ultima; ajunsese deja la frumoasa vîrstă de 71 de ani. După operaţia nedureroasă care durase un sfert de oră, în ascensor vede o femeie, al cărei chip, îi pare familiar. Aceasta, prezenta o cicatrice pe craniu şi era îmbrăcată neglijent. Scriitorul o urmăreşte într-un mic bistro, se aşează la o masă alăturată şi îşi aminteşte numele femeii. Amy Bellette, pe care o văzuse o singură dată în viaţă, fusese femeia pentru care maestrul sau spiritual, scriitorul Lonoff, îşi părăsise soţia şi copiii; trăise alături de această femeie, care îi fusese studentă, ultimii patru ani ai vieţii  sale, în dezacordul unanim al societăţii. Domnul Zuckerman nu o abordează; o lasă să plece. Dar în drum spre hotel, cumpără de la o librărie întreaga operă a lui Lonoff şi o răsfoieşte în tihna hotelului, aşteptînd să treacă noaptea şi să plece a doua zi în liniştea locuinţei sale de la ţară, la 200 de kilometri depărtare de tentaţiile din New York şi la 13 kilometri distanţă de micuţul orăşel în care îşi făcea aprovizionarea. A doua zi, merge să-şi ia micul dejun la un local care îi fusese familiar pe vremea cînd mai trăia la oraş. Aici, absolut totul era ca în vremea din urmă; meniul, personalul, atmosfera, tot. În drum spre micuţul restaurant, face ceea ce nu mai făcuse de atîta amar de vreme : cumpără un ziar. Trece peste ştiri şi merge direct la mica publicitate. De ce ? Habar nu are. Dar citeşte un anunţ în care doi tineri scriitori, de 30 si 35 de ani, ofereau la schimb apartamentul lor, pentru o locuinţă retrasă undeva la ţară. Ce imbold îl indeamnă pe Zuckerman să le telefoneze şi să le spună ca el era posesorul unei astfel de locuinţe ? Cine ştie? Cert este că la capătul unei scurte conversaţii, bărbatul de la capătul firului începe să rîdă : “ – Am impresia că intenţionaţi să vă mutaţi aici chiar în seara aceasta. – Dacă vreţi să plecaţi în seara asta, i-am răspuns eu – şi vorbeam serios”.

Read Full Post »