Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘filosofie’

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Reclame

Read Full Post »

Tocmai citesc acum a patra carte a unui filosof român, Alexandru Dragomir (cîteva date AICI), care n-a publicat în viaţă fiind, niciodată, nimic. Spunea mereu că preferă să citească şi să adnoteze lecturile sale, decît să pregătească lucrări pentru tipar. Abia după moartea sa, Gabriel Liiceanu a obţinut de la soţia lui Sănduc (cum îi spuneau prietenii) dreptul de a edita acele însemnări disparate pe diverse caiete. Au rezultat patru volume de înţelepciune accesibilă cititorului obişnuit, adevărate perle de filosofie a banalului, care ar fi rămas pierdute pe vecie dacă nu ar fi trudit domnul Liiceanu şi un grup de discipoli ai domniei sale, să le aducă la lumină şi să le pună în valoare.

Acest volum se numeşte Seminţe şi este după părerea editorului, “un adevărat bazar filosofic, traversat de o formidabilă vervă sapienţială, (adică) volumul acesta este, pesemne, cel mai savuros din Seria Dragomir.” Din această serie au mai apărut, în ordine: Crase banalităţi metafizice, Cinci plecări din prezent, Caietele timpului.

Am selectat din multitudinea de texte care mai de care mai savuroase, o scurtă cugetare care mi se apre extrem de actuală deşi, a fost scrisă în 24 iunie 1992.

“Cît timp o să mai fie admiraţi şi slăviţi Sofocle, Bach, Beethoven, Mozart, Michelangelo, da Vinci, etc? Pînă cînd spaţiul şi timpul (istoria) vor deveni atît de dense, încît trecutul va fi irelevant, iar viitorul – o problemă de supravieţuire. Mergem iute pe acest drum.”

Ce părere aveţi? Către ce ne grăbim?

Read Full Post »

Născut în 1947 la San Sebastian, Fernando Savater a studiat filosofia la Universitatea Complutense din Madrid, unde şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre Nietzche şi unde este profesor. Este invitat să conferenţieze la numeroase centre universitare din întreaga lume. Este colaborator permanent al ziarului El Pais şi director al revistei Claves de razon practica. Este filosof, eseist, dramaturg şi romancier. Deţinător a numeroase premii pentru literatură şi jurnalism. Dintre volumele sale traduse în limba română, amintesc : Eseu despre Cioran – Humanitas, 1998; Etica pentru fiul meu Amador – Arc, 2004; Politica pentru fiul meu – Humanitas, 1999; Viaţa eternă – Polirom, 2008. Acest volum  este alcătuit dintr-un eseu despre raportul om/religie, structurat în opt capitole şi un epilog denumit sugestiv = Elogiul scepticilor, la care sunt anexate două conferinţe şi cîteva articole publicate în presă. Din acest ultim volum apărut în colecţia Plural,  voi reda prefaţa scrisă chiar de autor, în trei postări.

*

Pentru  a reflecta asupra planului acestei cărţi – căreia, pe atunci, nu-i găsisem decît un titlu şi abia o umbră de subiect, o forma vagă şi instabilă, platonic proiectată pe fundalul întunecat al peşterii dinăuntrul meu -, am mers în acea dimineaţă caldă de octombrie în locul meu favorit din Londra, grădina Red Lion Square, şi m-am aşezat pe banca aflată cel mai departe de intrare, alături de imaginea ocrotitoare a bustului lui Bertrand Russell. Întrezăream undeva, la dreapta mea, clădirea unde îşi are sediul un club de dezbateri sceptice şi raţionaliste, South Place Ethical Society. La un moment dat, au început să-şi facă apariţia zeci de porumbei, convinşi că, la acea oră şi în acel loc, un bătrînel amabil nu ar fi putut avea altă treabă decît să le arunce firimituri de pîine. Puterea speranţei, îndemnul credinţei! În acest caz, iluzia lor nu avea însă nici-un temei şi, de aceea, au plecat imediat în masă, zgomotoşi, către o doamnă care promitea mai mult şi care tocmai se aşezase pe o altă bancă. A apărut şi o veveriţă, dar ea nu aştepta nimic de la mine; ocupată şi sigură pe sine, îşi vedea de treburile ei mărunte sub piedestalul retras al filosofului. Îmi place mult acest bust al lui Russell, în care are un aer tineresc şi o înfăţişare de gnom pus pe şotii. Religion and Science a fost prima carte care mi-a formulat teoretic întrebările sceptice ale neîncrederii mele timpurii. O păstrez alături de Why I Am Not a Christian, de acelaşi autor… presupun că şi fără argumentele sale credinţa religioasă mi s-ar fi părut la fel de imposibilă. Poate că e o chestiune de caracter.

Mă întorc astfel la întrebarea iniţială care m-a făcut să mă avînt – mai mult sau mai puţin îndreptăţit – în periplul de idei din paginile care urmează. Ea mi-a venit pentru prima oară în minte cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, pe cînd aveam vreo paisprezece ani. Iar mai apoi, pe la şaisprezece sau şaptesprezece ani, îndemnat de lectura cărţilor lui Bertrand Russell. Reînvie în memoria mea acum, cînd dau timpul înapoi, în dimineaţa aceasta insolit primăvăratică de toamnă londoneză, în timp ce vecina mea de bancă hrăneşte cu mult profesionalism porumbeii insaţiabili. Cum e posibil oare să creadă cineva cu adevărat în Dumnezeu, în ceea ce se află dincolo, în tot circul cu supranaturalul ? Mă refer, desigur, la persoanele inteligente, sincere, a căror capacitate şi al căror curaj mental nu am niciun drept să le pun la îndoială. Vorbesc mai ales despre contemporanii mei, cei cu care împart realitatea tehnologică şi virtuală a secolului XXI. Au existat şi alţi oameni credincioşi, însă asta s-a întîmplat în trecut (anotimpul propice credinţei, dacă-mi este permis să-l parafrazez pe Borges) : Augustin de Hipona, Toma d’Aquino, Descartes, Isaac Newton, Kant… sunt gînditori cu un talent pe care nici nu visez să-l egalez vreodată şi care au crezut în lucruri imposibil de verificat. Poate că au fost influeenţaţi de climatul cultural copleşitor de religios în care au trăit (sau nu era chiar atît de religios în cazul ultimilor amintiţi ?). Poate că şi-au supus exprimarea intelectuală limbajului epocii respective, mai ales că nimeni, nici atunci şi nici acum, nu poate să ignore complet momentul istoric în care se află şi să facă un salt în necunoscut. Dar în secolul XX sau chiar în zorii secolului XXI, după Darwin, Nietzsche şi Freud, în urma spectaculoasei desfăşurări de forţe a ştiinţei şi tehnicii din ultimii o sută cincizeci de ani, mai există oare oameni care să creadă în Super-Tatăl justiţiar şi infinit, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică, amin? Aşa ni se spune, aşa pare să fie. În 1916, la începutul secolului celui mai bogat în descoperiri cunoscut pînă acum de omenire, s-a făcut un sondaj printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă din lume, pornind de la întrebarea : “Credeţi în Dumnezeu?”. Aproximativ 40 % au răspuns afirmativ. În 1996, doi profesori americani – istoricul Edward Larson, de la Universitatea din Georgia, şi Larry Williams, de la Universitatea din Maryland– au repetat sondajul, prelungindu-l pe durata unui an întreg. Rezultatul a fost acelaşi : 40 % credincioşi, 45 % atei şi 15 % agnostici, echivalentul celor care, în alte situaţii, răspund cu “nu ştiu”. S-a ajuns la sfîrşitul acestui secol, atît de important pentru ştiinţa contemporană, ca oamenii de ştiinţă să fie în continuare, mai mult sau mai puţin, la fel de “religioşi” ca acum optzeci de ani şi ca înaintea atîtor mii de descoperiri cruciale.

Şi nu e numai cazul oamenilor de ştiinţă, cu siguranţă. În arena tulburărilor politice, situaţia este cu mult mai alarmantă. Acum cincisprezece ani, Gilles Kepel a publicat La Revanche de Dieu, o carte polemică în acel moment şi considerată provocatoare, care trăgea un semnal de alarmă în privinţa întoarcerii la extremismul religios, intrat în conflict cu transformările politice şi sociale din întreaga lume. În zilele noastre, cu apelurile la jihad din partea unor lideri musulmani, cu prosperitatea conservatorilor religioşi în administraţia americană, cu terorismul grupării Al-Qaeda, după războiul din Afganistan şi invazia din Iraq, după agravarea situaţiei conflictuale dintre religiile monoteiste din Orientul Mijlociu, după “renaşterea” ortodoxiei catolice datorită influenţei mediatice a papei Ioan Paul al II-lea, după manifestările dogmatice din Spania împotriva legii căsătoriei între homosexuali şi împotriva şcolii laice, după criza internaţională cauzată de caricaturile lui Mahomed apărute într-o revistă daneză etc., putem fi siguri că pronosticurile lui Kepel au triumfat pe toate planurile şi, în destule cazuri s-au dovedit a fi chiar prea cuminţi. Pentru a confirma acest lucru, e suficient să aruncăm o privire în numărul 16 al revistei Foreign Policy, ediţia spaniolă din august-septembrie 2006, ce are pe copertă titlul “Dumnezeu se întoarce în politică”, iar în paginile din interior un reportaj intitulat semnificativ “De ce Dumnezeu are tot mai multe voturi”. Poate că este exagerat să prevestim o asemenea victorie, dar cu siguranţă Dumnezeu – zeităţile şi, mai ales, credincioşii – continuă (El sau ei) să ocupe arena în faţa raţionalismului ilustrat sub toate formele şi sub toate aspectele. Religia continuă să fie prezentă, uneori în mod agresiv – poate nu mai mult ca în trecut, dar cu siguranţă nu mai puţin. Întrebarea este : de ce ? (va urma)

Read Full Post »

“Socrate voia ca noi să ne luăm viaţa ca un întreg. Dacă nu iau viaţa ca un întreg, atunci rătăcesc, ich gehe hin und her , merg cînd ‘hăis’ cînd ‘cea’. Dar, dacă iau viaţa ca un întreg, atunci ar trebui să fac în aşa fel încît acest întreg să nu fie contradictoriu. Ce înseamnă o viaţă necontradictorie ? Înseamnă, în primul rînd, o viaţă fără compromisuri. Acum, cînd fac un compromis ? Cînd ceva de interes vital pentru mine este ameninţat; căci viaţa este bunul cel mai de preţ, iar tot ce o apără este bun. Compromisul îmi apără aşadar viaţa, dar îmi ia coerenţa ei. Dar tocmai această poziţie o atacă Socrate. Pentru el, nu viaţa în sine, trăită oricum, este bunul cel mai de preţ, ci felul cum o trăiesc, adică coerenţa ei. Cine are deci dreptate – Socrate sau noi ?

Dacă Socrate are dreptate, atunci toate ne sunt străine, în afară de viaţa noastră. Dacă el are dreptate, noi nu trăim în adevăr şi nu suntem, ca el, paradigmatici. Dacă el are dreptate, atunci, cum îi spune Callicles în Gorgias, “viaţa noastră e întoarsă pe dos”. Dacă Socrate are dreptate şi ceea ce este cu adevărat esential este să te preocupi de viaţa ta, atunci fiecare ar trebui să încerce să afle ce e cu el, chiar dacă acest lucru nu are mari şanse de reuşită. Numai că mesajul lui Socrate nu este pentru toata lumea, aşa cum este cel al lui Iisus. Socrate avea dreptate atunci, şi are şi astăzi. Nimic nu s-a schimbat în ce priveşte ta megista, lucrurile cele mai de seamă. La fel le mînuim şi azi, aşa cum le mînuiam şi pe vremea lui. Iată, 2 400 de ani în care am stat pe loc în ce priveşte lucrurile cele mai însemnate. Care cetate ar recunoaşte azi acest lucru ? “

Am propus acest fragment, pentru că este de mare actualitate : pîna la ce punct trebuie făcut compromisul în politică ? Pînă unde un alegător oarecare ar trebui să fie de acord cu compromisurile făcute de partidul pe care îl votează ? În viaţa de zi cu zi, facem compromisurile la care suntem dispuşi să închidem ochii, dacă acestea sunt făcute de politicieni ?

Read Full Post »