Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘focul’

     Născut la Bruxelles în 1914, Julio Cortazar revine cu familia sa în Argentina, în 1919. După absolvirea Facultăţii de Litere, a Universităţii din Buenos Aires, debutează cu volumul de poeme Prezenţe în 1938. Colaborează la diverse reviste. Din 1944 devine profesor la Mendoza, dar fiind antiperonist, se retrage de la Universitate şi devine simplu traducător. În 1951, pleacă la Paris cu o bursă UNESCO şi aici îşi va trăi restul vieţii. Va trăi atît de retras, că nici măcar vecinii săi, nu ştiau ce ilustru autor trăia şi crea în preajma lor. În 12 februarie 1984 suferă un atac de cord care îi va fi fatal.

     În cele aproape cinci decenii de carieră literară, a lăsat ca moştenire patrimoniului universal, o lungă listă de romane şi de povestiri. Capodopera sa, Şotron apare în 1964; este considerat a fi primul mare roman al Americii Latine. Despre J. Cortazar vorbesc cu respect alţi uriaşi ai literaturii. „Pentru Cortazar, realitatea era mitică : ea exista şi în cealaltă faţă a lucrurilor, dincolo de simţuri, invizibilă doar fiindcă n-ai ştiut să întinzi mîna la timp, pentru a atinge prezenţa pe care aceasta o presupune „(Carlos Fuentes); „Idolii trezesc respect, admiraţe, dragoste ş bineînţes, mari invidii. Ca foarte puţini scriitori, Cortazar inspiră toate aceste sentimente, dar inspiră şi unul mai puţin obişnuit : devotamentul. A fost, poate fără voia lui, argentinianul care a ştiut să se facă iubit de toată lumea”(Gabriel Garcia Marquez).

     Volumaşul acesta, Toate focurile, focul, cuprinde opt povestioare în care se pot desluşi cîteva dintre temele predilecte ale autorului : „alunecările dintr-un timp în altul, dintr-un spaţiu în altul, solidaritatea umană în situaţii extreme, ficţionalitatea vieţii cotidiene, îngemănarea dintre imaginar şi real„(Denisa Comănescu). Povestea care dă numele întregului volum, trasează o graniţă imposibilă : imposibilitatea de a transla în timp situaţii asemănătoare, chiar dacă substanţa şi finalul lor par croite după acelaşi calapod. Undeva, dar nu la Roma, un proconsul îşi închipuie cum va arăta statuia sa, în timpul unei reprezentaţii cu gladiatori, la care îi promisese o surpriză soţiei sale, Irene. Apar luptătorii. Un splendid uriaş negru care va lupta cu un trident şi cu o plasă, împotriva unui gladiator celebru, Marco, dar care purta o vina teribilă : proconsulul surprinsese o privire aprinsă de dorinţă în ochii soţiei sale Irene, la capătul unei lupte în care Marco fusese învingător.

     În paralel, se desfăşoară o scenă aproape banala în zilele noastre. O idilă cu sfîrşit imprevizibil. O femeie, îi telefonează unui bărbat, spunîndu-i mîngîind alene o pisică : – Sonia tocmai a plecat … Nu mă interesează dacă vine sau nu la tine acasă. Sonia o părăsise pe Jeanne, după doi ani. – Scuză-mă că am venit la ora asta, zice Sonia. – Rău ai făcut, zice Roland atrăgînd-o spre el. – Venind la ora asta ?, rîde încet Sonia, cedînd mîinilor care caută primul fermoar.

     Lupta dintre cei doi gladiatori, are un final neaşteptat. – Nu se întîmplă prea des, zice proconsulul … ca doi gladiatori de aceeaşi talie, să se ucidă reciproc. Ne putem felicita, că am văzut un astfel de spectacol deosebit.

     Dincolo, în camera reîntîlnirii dintre Roland şi Sonia, cei doi adorm, iar de la o ţigară se aprinde o batistă, care cade pe covor, lîngă grămada de haine şi lîngă paharele de coniac. Nu vor scăpa din incendiu. În vreme ce saluta publicul la sfîrşitul reprezentaţiei, proconsulul vede cum o ploaie de scîntei se abate asupra publicului, care aleargă căutînd înnebunit ieşirile. Poate că Irene, va gasi într-o zi cum să-l facă pe proconsul să uite …

Read Full Post »