Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘foucault’

 

             Mai întâi, câteva cuvinte despre autor. Mark Lilla, este licenţiat în economie politică şi ştiinţe economice la Univesity of Michigan, a obţinut masteratul în politici publice şi doctoratul în ştiinţe politice la Harvard. A predat la New York University şi în momentul apariţiei acestei cărţi în traducere ( Mona Antohi ) la Polirom in 2005, era profesor de filosofie politică la University of Chicago. Din 2007, este profesor la Universitatea Columbia.Deci, am toate motivele să cred că ştie ce spune.

            Cartea, amplu prefaţată de Sorin Antohi, care urmăreşte o “pregătire intelectual-ideologică a cititorului pentru lectura ” este o “critică (a) unor gânditori europeni ‘tiranofili’, angajaţi nesăbuit în ideologie şi politică, atât la stânga cât şi la dreapta : Heidegger, Carl Schmitt, Walter Benjamin, Kojeve, Foucault şi Derrida”. Trec lejer, peste prezentarea lui SA, pentru că ar putea f un subiect propriu-zis de sine stătător.

            1.Despre filosoful Heidegger nu insist, pentru că fiecare are opinia sa despre; eu îl consider un reper în ‘fenomenologie’; opera sa capitală “Sein und Zeit” este monumentală fie ea şi neterminată,  punct. Cum s-a lăsat sedus intelectualul Heidegger, de spiritul epocii sale  este de discutat.

              Între Heidegger, Hannah Arendt şi Carl Jaspers s-a înfiripat o prietenie care le va marca întreaga viaţă. Punctul nodal al relaţiei dintre acesti trei gânditori, a fost constituit de povestea de dragoste dintre Hannah si Heidegger. Era posibilă iubirea dintre o evreică şi un german, în acele momente istorice tulburi ? La început DA, ulterior, NU!

            El însuşi elev al lui Husserl, Heidegger a fost profesorul de filosofie al lui Hannah. Idila lor a fost urmare firească a înclinaţiei amândurora către speculaţia filosofică de înalt nivel. Jaspers, care studiase dreptul şi medicina, reuseşte până la urmă să obţină o catedră la Heidelberg unde preda filosofie. Loc în care, Hannah dezamăgită de prea multele obstacole ale iubirii sale pentru Heidegger ( care era printre altele căsătorit ), se stabileşte pentru a-şi definitiva studiile cu profesorul Jaspers, sub îndrumarea căruia şi-a definitivat teza de doctorat,  “Conceptul de iubire la Sfântul Augustin”. Ne aflăm deja în anul 1929. Nu peste prea multă vreme, în plină ascensiune a Partidului Nazist, la care şi aderă in 1933, Martin Heidegger devine rectorul Universităţii din Freiburg. Va fi după cum se va dovedi ulterior, greşeala vieţii sale.  Înca din 1931, Heidegger îi spijinise pe nazişti, iar o dată numit la conducerea Universităţii, “şi-a pus în joc întreaga energie pentru a ‘revoluţiona’ Universitatea şi a susţinut conferinte de propagandă în întreaga Germanie, încheindu-le cu HEIL HITLER ! “ Jaspers, uluit, îl interpelează : “ cum poate un incult ca Hitler să guverneze Germania ?” Heidegger răspunde : “ Cultura nu contează. Priveşte numai ce mâini minunate are!” Chiar aşa ! De aici s-o fi inspirat cunoscutul personaj care afirma că atunci când aude de cultură, îi vine să pună mâna pe pistol ? Nu ştiu. Cert este că, “în cele din urmă  Heidegger a decis! că naziştii înşişi distruseseră ‘adevărul şi mareţia’ naţional socialismului.” Trezire la crunta realitate, tirzie. Relaţia sa cu Hannah se rupsese deja mai demult. Relaţia sa cu Jaspers, a fost sincopată de propria sa rătăcire. După ce Germania a pierdut războiul, lui Heidegger i s-a permis să se retragă la cabana sa din Padurea Neagră. Fără repercursiuni majore. Jaspers, prietenul său cu cinci ani mai vârstnic, l-a ajutat şi în această privinţă. Masiv. Hannah a decedat in 1975, total neconsolată de irosirea propriei sale vieţi, închinate pe altarul unei iubiri imposibile.

În 1976, când a privit la televizor aselenizarea, Heidegger s-a speriat ! Nu după multă vreme, a părăsit această lume.

             2.Carl Schmitt. “Deşi cărţile sale cele mai importante au fost scrise în timpul Republicii de la Weimar”, este considerat “ drept unul dintre cei mai mari teoreticieni politici ai secolului XX”. Şi el a fost unul dintre cei mai activi colaboratori cu regimul nazist. In pofida acestui lucru, se bucură în lumea academică de un viu interes . Schmitt a fost total in favoarea acţiunilor întreprinse de nazişti, de la “instaurarea unei dictaturi temporare a preşedintelui Reichului”, la justificarea  ‘nopţii cuţitelor lungi’, susţinând  inclusiv rasismul, pe motiv că “orice drept este dreptul unui anumit volk”. A militat activ  pentru epurarea scrierilor autorilor evrei din biblioteci, pentru că “un autor evreu nu are pentru noi nici-o autoritate”. Totuşi, pe măsură ce luptele intestine din interiorul Partidului Nazist se intensificau, influenţa lui C. Schmitt a început să scadă. Pe măsură ce războiul se apropia de sfirşit, vocea sa a devenit din ce în ce mai stinsă, deşi a continuat să predea la Universitatea din Berlin. După război, reputaţia sa de “jurist al coroanei”, l-a plasat pe lista celor care urmau să fie interogaţi de către aliaţi. Arestat, eliberat, rearestat şi interogat de comisarii ruşi si anchetatorii americani, Schmitt a rămas sfidător “am băut bacilul nazist, dar nu m-am infestat”; holocaustul ? era justificat întrucit şi creştinismul a produs milioane de victime. Până la urmă a fost eliberat, cu interdicţia de a mai preda. Gândirea sa politică este axată pe ideea ca liberalismul în sine este o dovadă de slăbiciune, şi de aceea este nevoie de ceea ce el numea “decizionism”. Spune Schmitt “politica este totalul şi, drept urmare, ştim că orice decizie potrivit căreia ceva este nepolitic este întotdeauna o decizie politică “.Niciodată nu a admis că a greşit angajându-se pe calea nazismului. Scrierile sale se bucură de atenţie, deşi remarca Mark Lilla, “există o remarcabilă lipsă de seriozitate în rândul celor care-l studiază şi-l promovează astăzi pe Schmitt, oricare ar fi motivaţiile lor partizane, un fel de reticenţă în a-i sonda în profunzime, universul moral”.

             3.Walter Benjamin. Născut în 1892 într-o familie înstarită de evrei berlinezi, ‘tânărul Walter, ca mulţi alţi evrei germani atraşi de primele eseuri ale lui Martin Buber, flirta cu sionismul politic în vara lui 1912”. In 1917, obţine o scutire de la serviciul militar şi se autoexilează voluntar în Elveţia unde începe un intens schimb cultural cu Gershom Scholem, pe care îl cunoscuse din 1915.Iniţial adept al sionismului, până la urmă Benjamin “a suferit o convertire de la speculaţia teologică la Marxism, în anii ‘20” sub influenţa filozofului Ernst Bloch, dar mai ales căzut in mrejele unei tinere comuniste letone, Asja Lacis, “care lucra în teatrul politic cu Bertold Brecht.”.Totuşi, marxismul lui Benjamin a rămas până la urmă teoretic. După o vizită la Moscova, vede clar ce fiasco este revoluţia, vede că Moscova nu este o utopie şi mai vede că Asja avea şi alţi amanţi. După convertirea lui Benjamin la Marxism între el şi Scholem se instaurează treptat o răceală. Permanenta pendulare între teologie si materialism până la urmă îl plasează pe Benjamin “într-un tărâm intelectual al nimanui, unde nici Scholem-teologul, nici Brecht-materialistul nu-l puteau ajunge”.Având o oarecare notorietate ca critic literar, Benjamin trăia din ce câştiga publicând prin ziare şi reviste, dar o data cu venirea la putere a lui Hitler va fi nevoit sa emigreze. În toamna lui ’39 Benjamin a fost internat într-un lagăr francez pentru străinii din ţări inamice. Până la urmă, încercând sa scape din Franţa, îşi găseşte sfârşitul încercând să treacă Pirineii. Întors din drum de grănicerii spanioli, Benjamin a luat o supradoză de morfină. A doua zi, tot grupul din care facea parte şi Benjamin, a trecut fără probleme graniţa, la adăpost.

             4.Alexandre Kojeve. Pe numele său întreg Aleksandr Vladimirovici Kojevnikov, a văzut lumina zilei într-o familie înstărită din Moscova în 1902. După Revoluţia din Octombrie, familia fiindu-i supusă la privaţiuni, deposedare de bunuri şi trecere pe lista neagră pentru slujbe, fiind prins că vindea săpun pe piaţa neagră, este arestat şi de-abia scapă de execuţie. Deşi în tinereţe avea convingeri comuniste, în 1920 fuge din Rusia pentru că “a prevăzut că instalarea comunismului avea să însemne treizeci de ani cumpliţi”.  Apologet al filosofiei lui Hegel, se va implica adânc în viaţa cetăţii, devenind “ un arhitect al reconstrucţiei europene postbelice, şi în ciuda originii sale străine, un consilier preţuit al preşedinţilor şi miniştrilor francezi”. Un rol foarte important în viaţa lui Kojeve, avea să joace Alexandre Koyre, care emigrase din Rusia în tinereţe şi acum era profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Pe scurt, Kojeve credea că societatea va evolua către o lume organizată raţional, fără deosebire de clasă; era total neimportant pentru el, dacă acolo se va ajunge prin metoda capitalistă promovată de Statele Unite, sau prin metoda socialismului de stat promovată de Uniunea Sovietica. Avea o certitudine că în raportul filosofie/teologie, filosofia merita să fie luată în considerare, cu prioritate. Are un rol important în formarea Comunităţii Economice Europene şi în semnarea acordurilor GATT, precum şi în ploliticile franceze faţă de lumea a III-a. Între anii 1982 şi 1983, la 14-15 ani de la moartea sa, au apărut o serie de dovezi că ar fi fost spion rus. Dar lumină pînă la capăt, nu pare să se fi făcut, în aceasta privinţă.

            5.Michel Foucault. Născut într-o familie care aparţinea burgheziei catolice, în 1926 la Poitiers, Foucault părăseşte localitatea natală îndreptindu-se către Paris. Deşi iniţial atras de Marxism, De Sartre şi de Partidul Comunist Francez, avea să se îndrepte ulterior spre gânditori ca Nietzsche şi Heidegger. Teza sa de doctorat, publicată sub numele “Histoire de la folie a l’age classique” avea să aibă un impact considerabil în epocă. Lucrarea, mai puţin bazată pe izvoare istorice solide, este totuşi o operă de imaginaţie şi un bun reper pentru  viitoarele  istorii ale nebuniei. Din cauze care ţin mai mult de orientarea sa sexuală, Foucault părăseşte Franţa acceptând un post în Tunisia în 1967. Dacă până atunci implicarea sa în politic a fost neânsemnată, odată cu evenimentele din 1968, el revine la Paris şi incepe  o lungă activitate politică, desfaşurată pe parcursul a zece ani. În acele evenimente, Foucault vede că “ linia de demarcaţie dintre normalitatea burgheză şi experienţele extreme frusese stearsă colectiv de o nouă generaţie şi că era pe cale să se nască un nou tip de societate, în care clasei muncitoare urmau să i se alăture ‘masele neproletare’ – femei, deţinuţi, homosexuali, […] – spre a crea o nouă societate descentralizată”. Dar, când în 1978 a izbucnit revoluţia din Iran, ajuns acolo în calitate de corespondent. Al unui ziar Italian, a văzut cum o experienţă limită în politică poate avea drept consecinţă “distrugerea acelei ţări şi subjugarea poporului de catre o clerocraţie nemiloasă şi obtuză”. Prizonier al viciului său, prin 1983 râdea de cei care puneau în discuţie necesitatea sexului protejat, ridiculizându-i “să mori de dragul baieţilor: ce-ar putea fi mai frumos?”. Avea să şi moară, un an mai târziu.

             6.Jacques Derrida. “Istoria filosofiei franceze în cele trei decenii care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial poate fi rezumată intr-o frază : politica a dictat şi filosofia a scris”. Mark Lilla, considera că pe scena postbelică a filosofiei politice, nu s-a manifestat decât un “singur gânditor politic de marcă : Raymond Aron. Lista importanţilor filosofi francezi care şi-au protejat opera de pasiunile politice este scurtă deşi cuprinde câteva figuri semnificative”. Printre ei, Levinas, Cioran şi părintele deconstrucţiei, Derrida. Derrida, s-a autodeclarat prin 1968 stângist, dar fără să intre in detalii. Deşi gândirea lui Derrida este franceză prin tematică, la inceputul anilor ’80 steaua sa începe să strălucească în lumea saxonă. “În America, Derrida este considerat un clasic al canonului postmodern.  Chiar şi în 1990 Derrida refuza să spună dac deconstrucţia avea implicaţii politice, indiferent de natura lor (Marxism, feminism,etc ). Nu peste multă vreme, Derrida avea să publice “nu mai puţin de sase cărţi pe teme politice, cuprinzând eseuri, interviuri, o carte despre Marx, una despre prietenie şi politică, alta despre drept”. Cum se poate explica faptul că deşi în Franţa Derrida, are în cel mai bun caz un statut marginal, iar în America este privit cu fascinaţie ? Mark Lilla răspunde : “Faptul că mulţi dintre ei. par să fi găsit în operele[…] lui Derrida, ‘o viziune înălţătoare’, atest […] uluitoarea capacitate a americanilor de a avea o parere bună despre oricine şi despre orice idée”.

 *

            După cum se poate vedea din aceste câteva exemple, intelectualii chiar mânaţi de porniri sănătoase şi de intenţii bune, odată ajunşi în politică nu fac întotdeauna o muncă utilă; adesea, chiar dimpotrivă. Dar cum tentaţia este o coordonată umană la fel de dominantă ca şi curiozitatea, nu cred că implicarea intelectualilor în politică se va opri. Întotdeauna vor fi unii dintre ei, în stare să creadă că pot fi extrem de utili cetăţii. Iar după cum se vede, şi in România, intelectualii au inceput să se implice. E bine sau nu, asta numai timpul ne-o va putea spune… Dacă nu nouă, atunci măcar generaţiilor viitoare.

Read Full Post »