Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘francois mauriac’

           “De cîte ori m-am întîlnit cu Jean Azevedo ?” … Să ne tot fi plimbat împreună de vreo cinci-şase ori; întîlnirea pe care ne-am dat-o anume ca să ticluim scrisoarea către Anne nu intră la socoteală … Ţin minte doar că Jean Azevedo îmi descria Parisul, prietenii săi şi ascultîndu-l, îmi imaginam un stat ideal, întemeiat pe o singură lege : SĂ DEVII TU ÎNSUŢI! … Aici eşti condamnată să minţi pînă îţi vei da duhul.” Ar fi înţeles oare Bernard, soţul său, aşa ceva ? Peste poate. Acesta era preocupat numai de propria sa persoană : “De picăturile acestea depinde sănătatea mea.” – îi tot spunea acesta Theresei.

            Există în viaţa oricui, un moment care îi poate schimba viaţa definitiv. Unii,  primesc şocul acelui moment cu calm şi acceptă schimbarea. Pe alţii,  posibilitatea schimbării îi sperie, îi face să şovăie, îi face îndelung meditativi, îi face să accepte fie şi numai tacit, gînduri care altfel nu i-ar fi vizitat poate, niciodată. Mai sunt şi aceia pe lîngă care astfel de momente trec nebănuite sau neştiute, dar nu era Therese o astfel de persoană. Chiar deloc.

            După ce familia reuşise să-şi impună punctul de vedere în faţa Annei, şi mai ales după ce Jean se reîntorsese la Paris, Therese înţelege brusc : ea nu mai reprezenta în faţa celorlalţi nimic altceva decît recipientul în care se plămădea viitorul moştenitor al domeniului. Atît şi nimic altceva. În aşteptarea naşterii viitorului copil, Therese începe să resimtă din ce în ce mai dureros liniştea de moarte vie în care era condamnată să-şi trăiască restul vieţii. Mai ales DUPĂ naştere, Therese înţelege că între ea şi familie nu mai există nici-un punct de convergenţă. Singurul eveniment cît de cît notabil, fusese un incendiu care mistuise cinci sute de hectare de pădure. Chiar şi soţul său are o existenţă perfect paralelă cu propria sa existenţă. Nimic altceva decît doctorii, vînătoare şi mîncare. Numai că acesta, se simţea din ce în ce mai rău. La un moment dat, starea sa a impus transportarea de urgenţă la spital. Unde adevărul, a ieşit la iveală. 

            “În sfîrşit, a venit şi momentul în care trebuie să privească în faţă fapta pe care a săvîrşit-o. Cum să-i explice lui Bernard ?”

            Lunga călătorie a reîntoarcerii acasă, ia sfîrşit. Cei doi sunt faţă în faţă. Se privesc. Se studiază. Therese ştie ce o aşteaptă : un discurs atent pregătit din timp, în care nici-un amănunt nu fusese neglijat. Şi face o încercare disperată : “ – Lasă-mă să plec pentru totdeauna, Bernard!” … “În clipa aceea, Bernard simţi din plin bucuria triumfului : în această seară a ajuns în sfîrşit să domine femeia care întotdeauna îl intimidase şi umilise; acum e rîndul ei să se simtă dispreţuită.” Şi mînios, izbucneşte : “ – Cum? Îndrăzneşti să ai o părere ? Să-ţi exprimi o dorinţă? Să taci! Să nu mai spui un cuvînt. De acum înainte eu vorbesc şi tu asculţi. Ai să te supui fără crîcnire hotărîrilor mele irevocabile.”

            Da, totul fusese hotărît. Therese va fi izolată într-o cameră pustie şi rece. Va ispăşi la domiciliu pedeapsa pe care ar fi trebuit să o ispăşească la închisoare. Nu va primi decît hrană rece, vin şi ţigări. Cărţi ? Exclus !!! În acest fel, onoarea familiei va fi salvată. Aparenţele păstrate. Va fi scoasă la slujba duminicală şi vor face săptămînal vizita obişnuită la tatăl ei. Atît. El nu va locui împreună cu ea. Are prea multe griji cu afacerile familiei. Singurul eveniment la care ea, Therese, va participa, va fi nunta Annei. Eventual dacă va fi cazul, la înmormîntările membrilor familiei. Atît şi nimic mai mult ! Şi nici cu fetiţa lor nu se va mai putea vedea. Cine ştie dacă nu cumva după tată nu ar fi urmat copilul ca să-i rămînă ei toată averea ?

            Uluită, Therese nu reacţionează. Va să zică imbecilul acesta credea că încercase să-l ucida pentru avere. De prisos să-i mai explice acestui munte de răceală riguroasă ceva. Pe Therese o încearcă un gînd ciudat : nu cumva valoarea individuală a unui ins oarecare, este mult supraevaluată ? Ce ar fi avut lumea de pierdut dacă ar fi reuşit să-l omoare pe Bernard otrăvindu-l pînă la capăt ? Sau, ce ar avea lumea de pierdut dacă ea însăşi şi-ar pune capăt zilelor acum ? Ce mai are ea de aşteptat de la viaţă, mai ales, acum ? Nu cumva chiar vorbele lui Jean despre libertate erau o iluzie şi nimic mai mult ? Therese nu mai  are altceva de făcut decît să fumeze, să fumeze, să fumeze şi să se tot întrebe. Uneori să bea. Rar, mai şi mesteca în silă nişte hrană rece. Slăbeşte îngrozitor. Este mai palidă decît însăşi moartea. Deseori nici măcar nu mai părăseşte patul. Lîncezeşte. Este oare învinsă ?

            Apropiindu-se ziua nunţii lui Anne, Bernard vine să o viziteze. Cînd vede în ce hal ajunsese Therese este şocat! Cum putea să o arate lumii în acest hal pe soţia sa legitimă ? Peste poate. Anne este şocată la rîndul său : “- Cum se poate, Therese, să nu mă întrebi nimic despre fetiţa ta ? – Ai dreptate, Anne. Povesteşte-mi despre ea …” Bernard devine brusc înţelegător. Regimul detenţiei lui Therese este simţitor îmbunătăţit. Primeşte dreptul de a lua masa în salon. Bernard stă de vorbă cu Therese. Aceasta, visătoare, îi povesteşte ce ar fi vrut ea să facă dacă ar fi fost liberă. La Paris …

            Şi minunea se produce. Bernard, hotărăşte să meargă cu ea, cu Therese, la Paris. Stau de vorbă ca pe vremuri. El, chiar încearcă să afle motivul real al tentativei de crimă. “- Nu mai crezi că averea este motivul ? – NU!” Therese îi povesteşte cum îl lăsase să ia din neglijenţă doza dublă de medicament. Apoi … Apoi … Ei, da! Apoi o făcuse cu bună-ştiinţă. Ea îi dubla doza. Bernard nu ştie ce să mai creadă. Mintea sa simplă nu cuprinde astfel de fineţuri. Şi brusc se hotărăşte : o va lăsa să locuiască la Paris. Îi va trimite lunar partea ei din cîştigul familiei. Condiţia ar fi fost să nu facă vîlvă. Să traiască liniştită şi neştiută. Să îşi reia numele de fată şi să intre în anonimat. Altfel … Altfel cătuşele ar fi aşteptat-o. Dovezile crimei încă mai existau. Iar faptele de acest tip nu se prescriu. E limpede ?

            “Therese rămase multă vreme cu ochii la picătura de porto din paharul lui Bernard, apoi se uită la trecători.” Încet, începe să înţeleagă că în sfîrşit, îşi cucerise libertatea.

             Ce va face Therese cu libertatea sa, autorul nu ne mai spune. Fiecare poate să-şi închipuie, CE VREA !

BLOGUL ZILEI : http://incertitudini2008.blogspot.com/

Read Full Post »

             “Avocatul deschise o uşă. Ceaţa de afară pătrunse în coridorul dosnic al Palatului de Justiţie, unde se găsea Therese Desqueyroux, care simţi pe obraz boarea ei umedă şi o trase adînc în piept … – Dosarul a fost închis !”

            Afară,  Therese este aşteptată de tatăl său, care fără măcar să o bage în seamă, îl chestionează pe avocat “- S-ar putea să mai avem vreo surpriză ? – Nici gînd! Le-am tăiat apa de la moară.” Da, afacerea fusese muşamalizată. Erau prea multe lucruri în joc. Tatăl Theresei nu putea să-şi rişte cariera de politician, iar renumele familiei nu putea fi terfelit de o afacere sordidă. Pe timpul anchetei, Therese se mutase în casa tatălui său. Acum, era nevoită să ia calea întoarsă, în provincia unde viaţa sa lîncezea alături de un soţ obtuz, preocupat numai de mersul afacerilor cu răşină de pin şi de vînătoare.

            “Acum, cînd coşmarul se terminase, Bernard şi Therese ce vor mai avea să-şi spună unul altuia ?” Greu de răspuns ! Norocul Theresei era că drumul de întoarcere era destul de lung şi avea timp să-şi pună gîndurile în ordine. Cum ajunsese aici ? Era ea o criminală ? Cum eşuase viaţa sa într-un orizont cenuşiu şi fără nici-o speranţă ? Văzuse ea în moartea soţului său o cale eliberatoare ? Era acesta momentul să-şi părăsească soţul şi să-şi recapete libertatea mutîndu-se la părinţii săi ? “- Nu cumva ai înebunit de-a binelea ? Tocmai acum să-ţi părăseşti bărbatul ?” – o repezise tatăl ei, furios. Trebuia să se întoarcă acasă şi să-şi continue viaţa de parcă nu s-ar fi petrecut nimic, “pînă la moarte! Înţelegi ?”. Onoarea familiei era mai presus de orice.

            Therese plonjează adînc în propria sa viaţă de pînă la căsătorie. În ţinutul mlăştinos unde se născuse, două familii încă mai locuiau pe domeniile moştenite de la strămoşii lor. Familia Theresei şi familia lui Bernard. Domeniile erau învecinate şi toată lumea se aştepta ca prin căsătoria tinerilor, cele două domenii să devină unul singur. Singura prietenă din copilărie pe care Therese o avea, era sora mai mică a lui Bernard, o fată naivă care fusese crescută şi educată de călugăriţe. De-abia în timpul liceului înţelesese Therese că ea, nu era aidoma colegelor sale. Nu era deloc atrasă de micile drame care marchează viaţa oricărui adolescent. Cu superbie, ea, Therese urmărea parcă un ideal numai de ea ştiut. Ce ideal ? Greu de spus. Foarte greu. Pe atunci şi pe acolo, fetele nu aveau idealuri. Se năşteau, urmau o şcoală, se măritau, făceau un copil sau poate doi, îi creşteau, îmbătrîneau, şi la ceasul sorocit de Dumnezeu se mutau din lumea asta.

            Bernard era un tînăr serios, care studia la Paris şi nu venea acasă decît pe durata sezonului de vînătoare de porumbei sălbatici. Ştia că trebuie să fie mai bine instruit decît viitoarea sa soţie, care era recunoascută ca fiind vestită pentru inteligenţa sa, şi era şi cam emancipată. Therese zîmbeşte amintirii spunîndu-şi : “Ce-i drept, era mai civilizat decît majoritatea tinerilor cu care aş fi putut să mă mărit.” De ce se căsătoriseră cei doi ? Din inerţie se pare. Aşa era obiceiul locului.

            Odată studiile terminate, Bernard se mută la moşie şi trăieşte fericit. Mîncarea, vînătoarea, afacerile şi uneori, nopţile petrecute cu Therese pentru că “trebuie să ne grăbim să avem un copil, ca să scăpam de grijă” , erau toate preocupările sale. Therese citeşte, citeşte, citeşte şi fumează. Ce altceva mai are de făcut ? Uneori, mai venea Anne – sora lui Bernard şi mai petreceau cîte o după-amiază placută, împreună. Ba, odată, Bernard o dusese la Paris şi cinaseră într-un restaurant luxos. “Sper să nu laşi nici-o firimitură în farfurie, spusese acesta, nu vezi cît de scump este totul pe aici?”

            Pe neaşteptate, Therese primeşte nişte scrisori de la Anne. Aceasta, se îndrăgostise de un tînăr cam sărăcuţ şi cam bolnav. Familia era evident, scandalizată. Altul era alesul familiei pentru ea. Un tînăr de familie bună. Anne îi cere ajutorul : să vorbească cu iubitul ei şi să-l asigure că va aştepta pînă la majorat numai pentru a putea fi cu el. Ea nu mai putea să comunice cu el. Fusese sechestrată în casă şi scrisorile îi erau  oprite. Bernard, anunţat şi el de familie despre toana sorei sale, o roagă pe Therese să încerce să-i scoată puştoaicei, gărgăunii din cap.

            Therese încearcă să facă aşa cum credea ea că este mai bine. Îl vizitează pe tînăr. Află stupefiată că acestuia nici prin cap nu-i trecea să se încurce cu Anne pentru toată viaţa, el nu făcuse decît să-i deschidă puştoaicei ochii asupra frumuseţilor iubirii, dar fără să meargă pînă la capăt, şi asta nu pentru că Anne s-ar fi opus ci, pentru că el nu o voise. Lămurită, Therese încearcă să-i deschidă ochii cumnatei sale. Nu reuşeşte decît să mai capete un duşman. Anne îi reproşează că a trădat-o şi s-a dat de partea familiei. Degeaba încearcă să îi explice Therese că acel tînăr nu căutase să-i ofere decît un mijloc de evadare din cenuşiul cotidian, o cale de refugiu în visul unor delicii pe care numai libertatea ţi le poate oferi. Libertatea deplină, nu jugul unei căsnicii. Degeaba vorbeşte Therese.

            Bernard se îmbolnăveşte şi doctorul îi prescrie o reţetă pe bază de valeriană. Pare destul de voinic dar, tratamentul se prelungeşte. Într-o seară, Bernard uită că îşi luase doctoria şi o mai ia o dată. Doza dublă îşi face efectul imediat : Bernard începe să verse şi să tuşească violent. În timp ce îl ajuta să îşi revină, Therese se întrebă : oare de ce nu îl avertizase pe soţul său, că îşi luase medicamentul DEJA ?

Read Full Post »