Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘franta’

Am internet da’ n-am 🙂 Tare-i grea tehnologia asta! Mi-a lăsat Robert un telefon dăştept ca să am internet pe tabletă da’ habar n-am cum să manevrez dihania. Aştept să vină Silvia de la piaţă că ea se pricepe ceva mai bine la maşinăriile astea inteligente. Eu am rămas la un nokia antic care nu ştie decît să vorbească şi parcă parcă să facă poze. Nu vreau să ajung şi eu ca zombii ăia care merg pe stradă cu ochii ţintă în ecran. Nu-s încă chiar în halul ăsta de dependent, slavă Domnului!

Am intrat dimineaţă o leacă pe politeia, pe aktual 24, pe g4media, pe Marginalia, pe fb şi văd că acasă răboiul penalilor cu justiţia a căpătat accente dramatice. Au apelat mişeii la toată artileria grea, la firme din america plătite cu bani grei, asta pe lîngă israelienii aceia. Încep să întrevăd ce sume colosale de bani au pus nemernicii în mişcare ca să distrugă statul de drept în România, că tot începuse justiţia de bine de rău, cătinel cătinel, să lupte cu mizerabilii corupţi şi să-i mai bage pe unii la puşcărie, unde le este locul. Cică ne pregătim să preluăm preşedinţia UE. Ha! Cu cine să preiei şefia UE? Cu gaşca asta de agramaţi ticăloşi şi obedienţi penalilor? Chiar nu înţeleg de ce vor unii să facă România de ocară tocmai acum cînd avem cea mai bună poziţie din istorie prin apartenenţa la coloana vertebrală a lumii civilizate, reprezentate de UE şi de NATO. Astfel vor ei să celebrăm centenarul? Nu pricep şi basta! Sau poate că asta merităm?

Azi este prima zi mai răcoroasă, semn că vara s-a încheiat şi începe toamna 🙂

Ia să ne mai descreţim o leacă. Citesc (de fapt recitesc) Şapte ani în Provence, autor Ioan T. Morar, o carte scrisă cu suflet de un român exasperat, care s-a autoexilat în oraşul La Ciotat, din Provenţa. Autorul descrie oamenii, obiceiurile, locurile; face dese incursiuni în istoria şi în cultura provensală şi nu numai. O carte extem de interesantă.

Şi ajunge uşurel uşurel, la faptul că în Provence, oamenii trăiesc mult mai mult decît în alte părţi, ajungînd frecvent centenari, sau pe aproape. Şi povesteşte cu umor o întîmplare adevărată. Citez: ”Există, cred, o singură categorie de oameni care nu se bucură de longevitatea altora. Cei care cumpără case sub forma denumită en viager. Adică omul face contract pe casa unui bătrîn (sau a unui cuplu de bătrîni) plăteşte un preţ iniţial numit buchet , cam jumătate din valoarea casei, apoi, lună de lună, vînzătorul se bucură de renta viageră pînă închide ochii. Vă daţi seama că, oricît de plin de intenţii bune ar fi cumpărătorul, abia aşteaptă să intre în posesia casei.

Un astfel de caz a ajuns celebru în Franţa, în oraşul Arles, prin faptul că acolo a stat şi a pictat printre alţii, Van Gogh.

În 1965, pe cînd avea 90 de ani, o femeie singură, fără moştenitori, îi vinde casa notarului ei, în vîrstă de 47 de ani, cu o rentă lunară de 2.500 de franci. Ce s-o fi gîndit notarul: cît să mai trăiască femeia? Încă zece ani? Fie, dar după aceea rămînea cu casa. Nu a fost chiar aşa. Notarul a murit în 1995, la 77 de ani, iar soţia lui a continuat să plătească renta, pînă la moartea bătrînei.  (…) Jean Louise Calment, bătrîna respectivă a murit pe 4 august 1997, la vîrsta de 122 de ani, 5 luni şi 14 zile! A fost cea mai în vîrstă persoană nu doar din Franţa, ci din lume, cu acte doveditoare.”

Cum s-ar spune, viaţă cusută cu aţă 🙂

Şi tot în cartea domnului Ioan T. Morar am găsit un citat dintr-un autor de care n-am auzit pînă acum, Jean Giono, născut în Provence în 1895, care explică perfect esenţa lumii în care trăim: “Ce-ţi trebuie pentru a reuşi? Bravură? Încăpăţînare? Şansă? Geniu? NU: mediocritate. Ceea ce face mediocrul e un produs care se adresează unui număr foarte mare.”

Are perfectă dreptate. Priviţi cît de imbecili (şi imobili) pentru că mediocri, sunt marii conducători ai lumii contemporane care nu văd cum o mînă de derbedei politici iliberali, mai mult sau mai puţin autocraţi, distrug încet dar sigur, valorile civilizaţiei occidentale.

Mai ştii? Este posibil ca peste cîteva secole, istoricii să consemneze că democraţia liberală a fost un experiment fantezist… Apropo de politică. Am mai găsit un citat din alt autor necunoscut mie, Marcel Pagnol, tot provensal: ”Toată lumea gîndea că este imposibil. Dar a venit un imbecil care nu ştia asta şi a făcut să fie posibil.” Chestia asta se poate interpreta în fel şi chip.

Reclame

Read Full Post »

Șapte ani de autoexil. Despre asta este vorba în această carte apărută recent, la Polirom. Dar nu numai. Scriitorul Ioan T. Morar explică de ce și mai ales cum a reușit ca după autoexilare, să se integreze în acest tărîm mirific, Provence, în apropiere de Marsilia unde a fost numit consul și destituit în mod abuziv, parcă de guvernul Ponta. În fine.

Despre altceva este vorba în această carte frumoasă, cinste cui a scris-o. O spune chiar autorul în ceea ce denumește precauțiune, chiar înainte de primul capitol: ”această carte e alcătuită în mare parte din texte publicate în revista Orizont în perioada 2014-2018. Paradoxal, totuși, nu e vorba de un volum alcătuit din articole, ci de texte care din capul locului au fost scrise cu gîndul la o carte despre Provence. (…)”

Tot autorul explică foarte bine aproape de finalul cărții ce anume l-a îmboldit: curiozitatea. ”Dacă ești curios, e destul să ieși din casă. Aici, în Provence, dai peste fire care spun povești și te duc la alte fire, la alte povești, la alți oamneni, la alte obiecte și locuri, sub același cer de un albastru ireal, care a atras atîția pictori.”

Autorul ne poartă cu gîndul pe strazile orașului în care a ales să trăiască, La Ciotat, ne face să vedem cu ochii minții mai multe localități din Provence, fiecare cu istoria sa și cu oamenii săi minunați, ne face cunoștință cu diverse personalități ale vieții culturale, ne povestește despre foarte mulți români care și-au construit cariere de succes pe aceste meleaguri, ne descrie peisaje diverse, ne plimbă printre dealurile doldora de viță de vie și de măslini, ne descrie obiceiuri și tradiții locale, pe scurt o mulțime de lucruri utile.

Este cartea unui dezrădăcinat care este adoptat de o altă țară, o altă cultură și care luptă cu neliniștile sale și a familiei sale în efortul de a se integra printre noii săi concetățeni.

Am aflat foarte multe despre vinul roze, noua vedetă a oenologiei, vin pe care l-am descoperit cu vreo zece ani în urmă chiar acasă la el, în Franța și pe care nu l-am mai părăsit  🙂  Am aflat și ce simbolizează un medalion pe care îl port neîncetat de la nunta noastră de argint (2001). Habar nu aveam că medalionul meu pe care sunt reunite o cruce, o ancoră și o inimă reprezintă Crucea de Camargue simbolizînd credința, speranța, și caritatea, simbol care-i asociază pe pescari, pe gardieni (păzitorii de tauri, și pe cele trei Marii, surori (sau ucenice) ale lui Iisus, venite cu o corabie în Camargue.

Și pentru că ultimul capitol este preponderent alcătuit din articole despre vin și crame mai mult sau mai puțin celebre, am aflat și de unde provine cuvîntul damigeană! Cuvîntul provine de la regina Neapolelui reine Jeanne, care s-a adăpostit în timpul unei furtuni în casa unui sticlar din  locul denumit Saint Paul la Galline și care regină a vizitat atelierul sticlarului care, emoționat, a tot suflat pînă a făcut un recipient de zece litri. Văzînd admirație în ochii reginei, omul a vrut să numească noul produs Reine Jeanne numai că aceasta dînd dovadă de modestie a refuzat spunînd că ar fi mai potrivit ca nume Dame Jeanne. Apoi sticlarul a învelit damigeana într-o împletitură de nuiele și așa a rămas!

S-a integrat Ioan T Morar? Da! O spune cu mîndrie dar și cu emoție chiar autorul, mărturisind cu sfială după ce a cîștigat premiul întîi la Festivalul Internațional de Poezie Partajată, fiind primul cîștigător care nu are limba maternă franceza sau provensala: ”nu, nu am scris rîndurile acestea ca să mă laud. Premiul din La Ciotat nu este chiar Nobelul pentru literatură, știu asta. Dar este o diplomă care atestă că mi-am găsit în La Ciotat un loc pe care scria numele meu.”

 

 

Read Full Post »

Imediat ce-am traversat Rinul, străbatem străzile pustii ale Strasbourgului în căutarea hotelului. În fugă, din autocar se remarcă imediat diferenţa dintre civilizaţia germană şi cea latină. Disciplinei teutonice i se substituie încet dar sigur, harababura latină. Ici colo apar gunoaiele, pereţii coşcoviţi, dezordinea. Ajungem la hotel. De afară pare a fi nou, curăţel, cochet. Intrăm. Ne sunt repartizate cheile de la camere. Prima surpriză apare şi rînjeşte la noi: neavînd ascensor, bagajele trebuiesc aburcate pe scări în braţe, în cîrcă, fiecare cum poate. Norocul nostru că hotelul nu are decît trei etaje pentru că firesc, am căpătat cameră la etajul trei.

Booon. Ducem bagajele sus şi coborîm să ne interesăm de cină, o bere, ceva. Ei, aş! Pas de te înţelege cu maghrebianul. Erau mai mulţi solicitanţi care încercau disperaţi să întrebe cîte ceva, care în limba lui Voltaire, care în limba lui Shakespeare, care în limba lui Goethe. Într-o combinaţie de treisferturi arabă şi restul gesturi şi cuvinte disparate în alte limbi, ne lămureşte: restaurantul NU este deschis seara, poate să comande pizza, nu are la recepţie nici-o băutură beţivană, nici furnizorul de pizza nu are aşa ceva. La îndelungi insistenţe ne spune că destul de aproape există un restaurant nici prea scump, nici prea ieftin. Îl găsim şi constatăm că de fapt, am nimerit la bufetul de cartier, plin cu figuri conspirative care ne măsoară circumspect. Brusc, pofta de mîncare dispare dar cum este cam tîrziu şi nu credem că este cazul să ne aventurăm prea departe, ne mulţumim cu nişte bere foarte bună şi foarte rece dar bien sur, foarte scumpă. Ne reîntoarcem în camera foarte mică dar foarte curată şi funcţională de la hotel,  şi adormim mulţumiţi de faptul că cerul plin de stele anunţă pentru mîine o zi tres jolie. Ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit şi cît de rar înţelege acest lucru elementar!

A doua zi, la drum către Catedrala Notre Dame. Ghidul ne spune cîte ceva: că Strasbourg este capitala Alsaciei, că pe aceste meleaguri cultura viţei de vie de soi bun a fost introdusă de romani, că biserica în stil gotic a fost construită între anii 1015 – 1365 şi că împunge cu turlele sale norii care nu sunt la înalţime mai mare de 140 de metri. Mai spune dumnealui şi altele că asta îi este meseria dar cine îl mai ascultă? Toate privirile sunt aţintite pe străzi şi pe un afluent al Rinului unde turiştii mai grăbiţi, deja se plimbă cu vaporaşe.

Turlele catedralei domină oraşul şi se văd de peste tot. Impresionantă clădire! În piaţa din faţa catedralei, se află o clădire de care este legat un mit: unul dintre stîlpii clădirii ar avea puterea de a le face pe femeile care doresc acest lucru, să rămînă însărcinate, dacă viitoarele mămici ar trece pe lîngă el. Mai ştii?

După ce-am vizitat catedrala în interior, am încercat să ajungem în turnul cel mare. După 99 de trepte eu m-am oprit: era abia primul palier. După ce Silvia şi Robert au revenit, am făcut un tur de circa 40 de minute cu un tramcar. Partea veche a oraşului, inclusiv “Mica Franţă” oferă privirilor clădiri îngrijite şi curate care flanchează străzile înguste ale cartierului, într-o atmosferă tihnită. Şi aici ca şi la Viena, amatorii se pot fotografia cu “statuile vii”. La întrebarea mea directă: – de unde eşti, doamna răspunde instantaneu: – dinTimişoara. Rîdem amîndoi şi convenim: se pare că împînzesc românii lumea, mai ceva ca evreii altădată. 🙂  Pe străzile de lîngă catedrală, sumedenie de magazine. Care te îmbie cu o bogăţie de bomboane, pişcoturi, biscuiţi şi cu nişte chestii pufoase umplute cu gem, care etalează bunătăţuri sub formă de mezeluri brînzeturi şi vin, care suveniruri, ce mai! de toate pentru toţi!

Un micuţ magazin oferă numai diverse soiuri de „fromage”. Înăuntru, spre deosebire de afară este răcoare, dar o doamnă amabilă este uluită cînd îi cer să taie o feliuţă ca să gust. 🙂  Crede că vreu să gust înainte de a plăti. De unde să ştie ea că pofticios ca mine mai rar? O liniştesc, plătesc, taie, gust şi mă topesc de plăcere, în timp ce iau foc de la piperul cu care bucata aia de brînză, este învelită. Chestia e că piperul acela e musai să fie stins cu ceva; şi cum terase sunt la tot pasul, ne aşezăm şi savurăm nişte bere bună şi rece care nu costă prea mult: cam şapte euro per litru. Mai avem ceva de făcut pe aici? Ohohohoooo, multe ar mai fi dar, noi cam avem de gînd să mergem către Reims, locul unde se încoronau regii şi locul unde s-a semnat pacea de după WW II, apoi la Paris. Înainte de a părăsi Strasbourgul, dăm o raită cu autocarul pentru a vedea clădirile CE, PE şi CEDO. La ultima clădire, amatorii pot să(-şi) facă poze.

Habar nu mai am pe unde sunt pozele făcute de mine dar, aveţi imagini din Strasbourg, AICI

Read Full Post »

Spre Franta

03 August 2008

Plecare din Bucuresti la 6,00. Piteşti 7,30. Deduleşti 8,30. Înainte de asta, la Dealul Negru, am remarcat că serpentina aia foarte periculoasă a fost îngrădită de un parapet. La Deduleşti, serpentina a fost sensibil lărgită; asta e de bine.

Vremea e superbă şi ţine cu noi, hoinarii amatori de turism în circuit.

Pe Valea Oltului, lucrări de reparaţii necesare, dar care ne cam exasperează pentru că traficul e gîtuit destul de serios.

Urmează Sibiu, apoi Deva, Arad, Nădlac şi după ce trecem graniţa fără oprelişti, purcedem hotărît spre Budapesta unde vom petrece prima noapte.

La hotel, camera e destul de spaţioasă şi de primitoare dar televizorul şi frigiderul sunt niţel în grevă; mde. Cobor la recepţie şi după gesticulări ( în fine ) înţelese de domnul de la receptie, obţin ceva berică destul de recişoară. Însetaţi bine fiind, o terminăm repejor dar, a doua mea tentativă de a mă înţelege cu stăpînul berilor, dă greş; zice nenea ăla că bere nu mai e! Sigur că nu-l cred dar, ce să fac ? Mă duc şi mă culc.

04 August 2008

Micul dejun servit intr-o camera inghesuita este totusi destul de consistent; imbarcare in autocar si fuguta la drum spre Viena; revedem catedrala Sf. Stefan, biserica in stil baroc Sf. Petru, biserica Votiva (votive=legamint cu o divinitate) in stil gotic cu cele doua turnuri, Ringul, Praterul etc. Ghidul ne spune printe altele ca fosta piata de vechituri a fost transformata in piata de produse a-tipice (telemea, muraturi, alimente exotice); de asemenea aici sint tot felul de restaurante cu specific reprezentind diverse parti ale lumii. In parcul Palatului Schonbrun se afla cea mai veche gradina zoologica din Europa. Aici, la Viena, doi ‘boboci’ s-au alipit de noi pentru timpul de petrecut pe cont propriu; atit de uluiti erau de tot ceea ce vedeau ca se miscau imperceptibil. La un moment dat, Robert scapa o remarca :

– Unde v-ati pricopsit cu melcii astia ?

Ajungem la manastirea Melk in jurul orei 17. Construita intre anii 1702 si 1739 in stil baroc, este manastire de maici de ordin Dominican. La intrare strajuiesc sfintii Patrick si Leopold , care este si patronul Austriei. Biserica are in interior in partea din fata a altarului o inscriptie inlatina: NON CORONABITUR NISI LEGITIME CERTAVERIT. Biserica este aurita din belsug si cred eu, este dureros de frumoasa. Peretii sint un soi  de imitatie de marmura maron. De la Melk incepe pe Valea Dunarii o portiune denumita “Dunarea Romantica”. La Durkheim a fost capturat Richard Inima de Leu, dupa ce corabia cu care se intorcea de la o cruciada s-a scufundat. Manastirea are si un frumos parc dar pe care il vom vizita eventual alta data; nici timp nu prea avem dar, pe aici spiritual mercantil este la el acasa : vrei la muzeu, 6 Euro; vrei in interiorul bisericii si terasa de unde se poate vedea Dunarea si portul, 8 Euro; vrei sa admiri gradinile ?  Alti 7 Euro !  Va multumim frumos dar NU !

Facem citiva pasi prin localitatea de linga manastire, un orasel mic si cochet care respira tihna si bunastare . Casele foarte bine intretinute sint spatioase; pentru ca se afla pe o colina, una dintre case are o intrare situata pe o strada, la parter; dar mai are o intrare (sau, ma rog, iesire) pe o alta strada, numai ca de data asta accesul se face direct din acoperis ! Revenim la autocar si plecam intins catre o alta localitate, Vocklabruck, unde ne vom caza. Intrebati fiind daca vrem sa servim cina in schimbul a 8 Euro, acceptam. Soseaua este perfect intretinuta, pamintul care se vede pe geam este lucrat integral, parcelele sint perfect delimitate; in zonele unde sint localitati, soseaua este antifonata.

Vocklabruck este o mica localitate situata cu vrea 70 de kilometri mai inainte de urmatoarea noastra etapa, adica Salzburg. Ma surprinde numarul enorm de reprezentante auto. De asemenea, localitatea este plina de mici plantatii de flori, care marginesc drumul; cind proprietarul decide sa vinda din flori, procedeaza astfel : pune un anunt in care spune ce vinde si la ce pret, pune o masa pe care se afla o cutie pentru bani si o foarfeca. Clientul vine si daca ii convine se autoserveste, plateste si p’aci ti-e drumul …

Nu stiu altii, dar eu nu-mi pot imagina asa ceva in Ro pentru nimic in lume; ba fac pariu ca bietul om ar ramine si fara masa si fara flori si bineinteles si fara foarfeca.

Localitatea are vag aerul intilnit de exemplu in Sibiu. Terase pe strada, parterul caselor cu doua si trei niveluri ocupat cu magazine, totul este vopsit, curat si ingrijit iar atmosfera este tihnita de mic orasel provincial…

Cina anuntata se compune dintr-o foarte gustoasa supa de taitei, o mincarica cu carne de pui, orez, sos alb si legume (morcov,fasole verde) fierte si un soi de inghetata cu ceva in chip de fructe; nu stiu daca a fost numai foamea de vina, dar n-a prea mai ramas nimic prin farfuriile noastre.

Hotelul se cheama Auerhahn si e de o ciudatenie perfecta; construit pe o colina prin adaugiri repetate, te cam ratacesti prin coridoarele sale labirintice. Dar camera in care am stat noi, este primitoare, curată, si corect utilata cu tot ceea ce are nevoie un om obisnuit pentru a se simti confortabil.

Seara este totusi cam racoroasa; dar asta nu impedica nici berea si nici vinul sa ne alunece binisor pe giturile insetate…

05 August 2008

Peste noapte a plouat putin, dar nu este prea racoare. Ne-am trezit binedispusi dupa un somn bun si odihnitor. Mic dejun foarte bun, consistent si hranitor.

In drum spre Salzburg aflam ca in zona sint 76 de lacuri glaciare care pot fi vizitate simultan de 240 mii de turisti pentru ca de atitea paturi dispune oferta turistica locala; mie mi se pare impresionant.

Salzburg este o asezare veche de aproximativ 2700 de ani; cea mai veche bisserica dateaza din 626 DC; pina in 1803 puterea a fost in mina clerului. Loc de bastina a lui Mozart; elev al lui Haydn are 638 opere la activ desi a murit la 35 de ani, in conditii neelucidate complet; A murit bolnav si sarac la Viena si a fost inmormintat intr-o groapa comuna.

In centrul localitatii se afla la mica distanta una de alta, casele lui Mozart, a lui von Karajan si a lui Cristian Dopller.

Orasul este amplasat pe trei coline si are inclusiv o biserica maramureseana din lemn; este cel de-al doilea oras ca importanta culturala din Austria si are cam 140 mii de locuitori. Berea se afla la loc de cinste in preferintele localnicilor si probabil de aceea aici se gaseste si o berarie cu circa 800 de locuri.

Vizitam gradinile Mirabelle construite de episcopul Rathenan pentru Salomee cu care a avut 16 copii; intrat in conflict cu principele de Bavaria, a fost intemnitat in castelul orasului, iar Salomee a fost alungata impreuna cu toti copiii; in palatal construit pentru Salomee acum este consiliul local. Vizitam doua magazine cu specializare stricta, care ofera in tot timpul anului unul oua pictate si produse specifice Pastelui, iar celalalt produse specifice sarbatorii de Craciun. Vizitam Domul din Salzburg, care in intentia ctitorilor sai ar fi trebuit sa rivalizeze cu San Pietro din Roma; Domul este impresionant e adevarat dar Sfintul Petru nu poate fi egalat prin nimic, pentru ca este coplesitor in grandoarea sa… Aici a fost botezat Mozart. In fata domului este amenajat special un loc pentru concerte.

In Salzburg sint 24 de biserici majoritatea in stil baroc, ceea ce a constituit o modalitate de raspuns la renasterea italiana.

Linga biserica SF. Petru se afla un cimitir superb, cu mormintele incarcate de flori, crucile adevarate opera de arta. Lipit de biserica, se afla cel mai vechi local (1803) unde bineinteles se afla si o berarie populara.

Vedem asa in treacat si biserica franciscana, sobra si impunatoare.

Orasul vechi este cocotat pe o colina la care acum se poate ajunge cu un teleferic; inainte vreme, in vremuri de restriste, aici se retrageau locuitorii din Salzburg. O veche legenda spune ca in timpul unui asediu ambele osti combatante ramasesera fara merinde. Asediatii, care mai aveau un bou, in loc sa-l consume il vopseau in  fel si chip si il plimbau pe la nasul asediatorilor pentru a-i convinge ca au mincare din belsug; lasindu-se pacaliti, acestia chiar ar fi renuntat la asediu.

In drum spre autocar, vizitam in graba un magazine tip Billa mai mititel, adaptat cerintelor orasului. Mic, mic dar bogat in produse care mai de care mai apetisante, cu legume prezentate impecabil si cu mezeluri despre care noi inca nu stim mai nimic; incep sa cred din ce in ce mai temeinic faptul ca pe la noi nu ajung decit produsele care pe acilisa si in alte locuri civilizate nu prea mai au cautare…

Se face ora 12 si vom porni inspre Strasbourg tranzitind Germania, circa 470 de kilometric.

In autocar se face propunerea de a ne abate de la traseu pentru a vizita Munchen; se voteaza si se decide sa nu ne abatem; regula de vot este consensul . Daca o singura persoana se opune modificarii programului, programul va fi respectat intocmai.

BAD in limba germana inseamna atit mina cit si baie; deci, localitatile care au in compunere aceasta particul, au sau au avut acest specific. Intram in Germania aproape fara sa ne dam seama; asta e numai unul dintre avantajele apartenentei la UE !

Ghidul ne spune ca nici acum la aproape 18 ani de la reunificare, diferentele dintre Est si Vest nu au putut fi estompate, in pofida sumelor uriase investite in regiunile defavorizate de comunism; communism pe care vad ca unii il regreta, altii nu inteleg chiar daca le explici, altii pur si simplu nu cred ca asa ceva a fost posibil. Poate ca nu toti dar dintre acestia poti sa alcatuiesti o colectie de imbecili pe cinste.

Traversam Bavaria, cu capitala la Munchen. Va urma (?)

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »