Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Gabriel Liiceanu’

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Reclame

Read Full Post »

Aşa cum am mai spus, în timpul vacanţei din MALTA am recitit în timpii morţi (de ex. în avion sau la Laguna albastră) Jurnalul de la Păltiniş. Ajuns acasă, am decis să recitesc mai multe dintre cărţile domnului Liiceanu, cărţi pe care le am în bibliotecă. A urmat Uşa interzisă, Despre minciună, Despre ură, Cearta cu filosofia (parţial) şi am ajuns la eseul Despre seducţie. Primul capitol – Scurtă analiză fenomenologică – este expunerea de motive şi instrumentarul folosit: termeni din greacă, din latină etc plus o schiţă a substanţei eseului adică cel de-al doilea capitol – Seducţia ca secvenţă a luptei dintre carne şi spirit –, eseul terminîndu-se firesc cu o secvenţă de – Încheiere.

Cel de-al doilea capitol al eseului este structurat şi dezvoltat în cinci părţi:

I – Spiritul învinge carnea, cu trei subcapitole 1. Platon (în trei momente: Charmides, Alcibiade şi sufletul înaripat). 2. Creştinismul. 3. Amour courtois. Madonizarea femeii.

II – Spiritul în echilibru cu carnea, cu două exemple. 1. Romeo şi Julieta. 2. Martin Heidegger şi Hannah Arendt.

III – Carnea învinge spiritual dinăuntrul spiritului. Decameronul, cu două subcapitole 1. Mănăstirea: aparenţă şi ipocrizie. Călugărul ca hypocrites. 2. Recuperarea statutului cărnii.

IV – Carnea învinge spiritual: senzualitatea pură. Don Juan, cu două părţi. 1. Don Juan al lui Moliere. 2. Don Giovanni al lui Mozart în viziunea lui Kierkegaard.

V- Spiritul îşi ia revanşa: cultura. Senzualitatea spiritului, de asemeni în două părţi. 1. Cultura ca dare în vileag. De la actul înţelegerii originare la industria culturală (Kulturarbeit). 2. Revenirea la modelul intim al înţelegerii originare. “Formarea” (Bildung) şi elita culturală.

Şi dacă tot am dat un scurt fragment din Uşa interzisă, fragment intitulat irepetabila iubire, a venit vremea, cred, să  ilustrăm acel minunat fragment cu analiza binecunoscutei poveşti de iubire dintre Romeo şi Julieta, în viziunea domnului Liiceanu.

Spune domnul Liiceanu: “Este ciudat că noi ne referim la povestea faimoşilor îndrăgostiţi din Verona făcînd de fiecare dată abstracţie de preambulul ei: că Romeo este deja îndrăgostit (dar nu de Julieta!) în clipa în care o întîlneşte pe Julieta.” Da, Romeo era deja îndrăgostit de altă fată, care din păcate, era inaccesibilă pentru că “Ea s-a jurat în veci să nu iubească / Făcînd prin jurămîntul ei barbar / din mine-un mort…”.Desigur, familia îl îndeamnă pe Romeo să o uite pe fată dar el răspunde, “în buna logică a iubirii, că iubirea este pentru o fiinţă anume şi că pe aceasta n-o va putea uita niciodată.”  Şi totuşi, a doua zi, la balul oferit de familia sa, Romeo se îndrăgosteşte fatal de Julieta! De aici şi celebra acuză dată fustangiilor: Romeo! Era totuşi tînărul Romeo un uşuratic? Nici vorbă! Spune domnul Liiceanu: “Romeo trăieşte într-un a priori al dorinţei, … într-o fantasmă care îşi caută reprezentarea… Romeo trăieşte, dacă putem spune aşa, emoţia iubirii, starea de îndrăgostire, dar nu încă iubirea”. Romeo n-are cum să trăiască un adevărat sentiment de iubire cîtă vreme “femeia prin care vrea să întrupeze acest ideal, nu răspunde”.

În acest stadiu, toţi îndrăgostiţii seamănă între ei şi pot fi lesne depistaţi prin semnele zbuciumului interior, exteriorizate prin lipsa apetitului, insomnii, suspine şi chiar plîns din senin. “Cîtă vreme ei nu au ajuns să traiască gesturile fondatoare care creează un cuplu ca uniune unică şi nerepetabilă a două persoane, ei nu au apucat să iasă din imensa tautologie a speciei şi a erotismului”.

Cu prima fată de care se îndrăgostise, Romeo nu ajunsese să facă nici măcar un gest fondator al unui cuplu de îndrăgostiţi. “Dincoace, în schimb, strîngerea de mînă şi sărutul, ce au loc la acel bal mascat … sunt gesturi fondatoare, primele care îi dau cuplului forţa lui de adeziune… Din clipa aceasta Romeo şi Julieta au la ce să facă recurs. … sunt gata să intre în eternitate cu amprenta inconfundabilă a iubirii lor”.

Şi dacă v-am trezit curiozitatea despre această analiză, o puteţi continua citind  volumul Declaraţie de iubire / Gabriel Liiceanu / Humanitas / 2001, pp. – 35-36.

 

Read Full Post »

„Cine a spus că iubirea repetă, că ea nu este decît o imensă tautologie a speciei în care se scaldă, prefirînd aceleaşi gesturi, toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile acestea nimeni, pînă la cei doi, nu le-a mai făcut vreodată şi nimeni, pînă la sfîrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea în somn, atingerea de o clipă a mîinilor, părul udat de ploaie sînt amprente pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de coeziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin recursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se întîmplă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămîn. Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se datorează acelei suite de întîmplări irepetabile prin care în viaţa noastră, o dată sau de mai multe ori, am căzut în iubire. Prin ele, fiecare partener păstrează în sufletul lui, – gravată pentru eternitate -, figura celuilalt şi, tot aşa, memoria cuplului rămîne intactă în istoria nescrisă a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare dată schema universală a iubirii într-o particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei absolută.”

Fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă, Humanitas, 2002, p.259

Întrebarea e: cum ştii că un fior simţit în primă instanţă în faţa „celuilalt” din viitorul posibil cuplu, este un fior de iubire adevărată care se poate sublima într-un etern inefabil şi nu este doar o simplă dorinţă carnală care se poate ostoi consumîndu-se grăbit?

Read Full Post »

N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al ţării. Iar fiind și ţara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.

Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.

Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi  dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.

Citiţi vă rog restul acestui articol pe HOTNEWS! Chiar merită citit şi asimilat.

Read Full Post »

Citez din cartea domnului Gabriel Liiceanu, Despre ură, carte apărută în 2007 la Humanitas:

Manifestul Partidului Comunist se încheie cu o retorică a inducerii spaimei: „Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste!” Opt ani mai tîrziu, într-un discurs din 14 aprilie 1856, Marx spune că: „Istoria va fi judecătorul, iar proletariatul – călăul”.

Se ştie că Marx a debutat la 23 de ani cu două poezii intitulate Cîntece sălbatice, poeme apocaliptice în care se împleteau ura, violenţa, setea de distrugere şi stranii pacturi cu diavolul. În numele unui „Dumnezeu rece”, proferează „blesteme enorme la adresa omenirii”. În formidabilul portret pe care i-l face, Paul Johnson scrie la un moment dat: „Nuanţa de violenţă omniprezentă în marxism şi exhibată în mod constant de comportamentul concret al regimurilor marxiste era o proiecţie a omului Marx. Acesta şi-a trăit viaţa într-o atmosferă de extremă violenţă verbală, explodînd periodic în scandaluri violente şi uneori în atacuri fizice”*.

Nu suporta să fie contrazis, iar cînd discuţiile cu el degenerau în certuri teribile, ferestrele se închideau pentru ca ţipetele să nu ajungă în stradă. Portretele rămase de la contemporani coincid. A fost descris ca „inadmisibil de murdar”, cu o privire fioroasă şi avînd ca replică recurentă „te voi anihila”. A proferat violenţa („cînd ne va veni rîndul, nu ne vom deghiza terorismul”) şi a acceptat asasinatul („cu condiţia să fie eficient”). Crizele dese de furunculoză, provocate de lipsa de igienă, îl făceau deosebit de violent şi, în perioada în care redacta Capitalul, îi scrie lui Engels: „Orice s-ar întîmpla, sper ca burghezia va avea, atît cît va exista, motiv să-şi amintească de bubele mele.”** Un apropiat al său, Techow, îl descrie ca pe un om „cu o rară superioritate intelectuală” şi adaugă: „…dacă sufletul i-ar fi fost pe măsura intelectului şi ar fi purtat în el tot atîta dragoste pe cîtă ură, m-aş fi aruncat în foc pentru el.”*** Bakunin, care i-a fost multă vreme prieten, scrie despre el că avea o trufie care-l împingea „pînă la ticăloşie şi nebunie”****. Aceste explozii de ură, violenţă, ticăloşie şi nebunie, care la Marx nu au depăşit graniţele limbajului (drept care mulţi au fost înclinaţi să ia vehemenţele verbale din scrierile sale drept figuri de stil ale unui suflet învolburat şi revoluţionar-romantic), au devenit realitate istorică în toate ţările care au trecut printr-o „revoluţie socialistă” şi au făcut experimentul marxist pe pielea lor. Am încheiat citatul.

Nu-mi rămîne să cred decît că, toţi cei care votează în continuare diversele partide care sunt continuatoarele partidelor de extracţie comunistă se regăsesc în acest portret, chiar dacă între timp aceste partide s-au vopsit în socialişti sau în social-democraţi.

*Paul Johnson, Intelectualii, Humanitas, bucureşti, 2002, p. 105*

**Vezi Paul Johnson, op. cit., p. 110**

***Ibid., p. 109***

****Vezi Richard Wurmbrand, Marx şi Satan, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1994, p.15 (trad. din engleză Traian Călin Uba).

Read Full Post »

După ce preşedintele Senatului a hotărît că senatorii n-au ce face la Parlament – adică să discute despre permiterea anchetării doamnei Cati şi a domnului Miki – şi mai bine stau ei pitiţi în teritoriu pentru campania electorală, se caută o soluţie pentru amînarea anchetării altor pesedişti de nădejde: tata socru, guzganul rozaliu şi bombă de ultima oră, fostul ministru al maaaarilor proiecte, 🙂 un domn pre numele său, Şova.

Despre Hrebenciuc îmi închipuiam aproape orice dar ce a făcut el în chiar ziua în care a fost anunţat că este cercetat penal, nu mi-ar fi trecut prin cap: a vorbit cu Şova despre un troc politic: tu mă scapi de dosare vorbind cu ministrul justiţiei, eu te fac şef de partid după ce Ponta devine preşedinte. Chiar nu ştiu ce să mai cred! Oamenii ăştia chiar au devenit aerieni. Dacă nici măcar faptul că sumedenie de „afacerişti” şi foarte mulţi miniştri sunt nu doar anchetaţi şi trimişi în judecată ci, chiar se află după gratii nu i-a trezit la realitate, nu mai văd ce ar putea să-i mai trezească!

O mică paranteză: un inculpat fost ministru a intrat pe mîinile justiţiei cu maximă celeritate; de mirare? Deloc! Dacă a avut ghinion şi nu se mai află în gaşca de la putere…

Se vehiculează şi alte nume dar, deocamdată numai la nivel de zvonuri. Dosare grele ca Microsoft, EADS şi mai nou dosarul retrocedărilor ilegale a zeci dacă nu chiar sute de mii de hectare de pădure sunt în discuţie publică zi de zi. Te-ai aştepta ca în acest caz, tendinţa de vot a oamenilor către candidatul PSD să fie în picaj. Aşa e? Nu prea. Este drept că există o tendinţă descrescătoare dar, Ponta întruneşte încă circa 40% din intenţia de vot.

Trec peste faptul că se foloseşte fără pic de reticenţă de toate mijloacele pe care i le pune poziţia de Prim Ministru la dispoziţie cum ar fi deplasări în ţară şi în străinătate, promisiuni electorale care ar greva bugetul cu miliarde de euro etc şi mă opresc asupra unui singur aspect: din cine-i formată massa asta electorală de 40% care nu-i impresionată de nimic şi votează pesede cu ochii închişi.

Am găsit un răspuns în Uşa interzisă / Gabriel Liiceanu / Humanitas, 2002, p. 308. Citez: Observaţia  Hannei Arendt că „plebea”, the mob („gloata”, „vulgul”), spre deosebire de popor, este cupa istoriei în care se colectează reziduurile tuturor claselor sociale, este scursura acestora, şi tocmai ea este vînată şi manipulată de haimanalele politice care o flatează şi în care plebea, apoi, se recunoaşte. Prin acest pact făcut între de-clasaţii societăţii şi cinicii guralivi este apoi zdrobit şi aliniat poporul, componenta onestă a societăţii, care nu se poate apăra nici prin vorbe obraznice, nici recurgînd la violenţă.

Concluzia este că cele mai apărate (stabile) sînt societăţile care, din cauza bogăţiei, nu au plebe (ca Elveţia sau Norvegia) şi cele mai expuse, societăţile sărace şi „plebeiene” ca România etc. Am încheiat citatul.

Bine, Hanna Arendt a scris aceste rînduri cu gîndul la Hitler şi la acoliţii săi. Dar, cine-şi mai aduce aminte că nazismul şi socialismul au aceeaşi rădăcină ideologică?

Între momentul în care Hanna Arendt a scris rîndurile de mai sus – perfect actuale! – şi momentele pe care le trăim noi – în altă ţară! – au trecut peste şase sau chiar şapte decenii. Cum de nu învaţă oamenii chiar nimic din istorie?

Read Full Post »

Într-una dintre vacanţele petrecute în ţară, Flipi a ţinut să-mi arate cum se scrie (în japoneză – n.m., tibi) „a face un lucru fără efort”. Mi-a desenat un  semn complicat (kanji – n.m., tibi) şi mi-a spus: Semnul acesta înseamnă de fapt „a trage cu arcul fără să tragi cu arcul”. La originea lui se află o poveste. Locuia într-un sat, la poalele unui munte, cel mai bun trăgător cu arcul din ţară. Într-o zi, vine la el un tînăr şi-l roagă să-l ia ucenic. Este acceptat şi vreme de 20 de ani celălalt îl învaţă tot ce ştia din trasul cu arcul. Vine ziua cînd ucenicul părăseşte satul. Profesorul său îl însoţeşte o bucată de drum, se despart, dar, cînd ajunge la capătul uliţei, elevul pune o săgeată în arc şi o slobozeşte către maestrul său. Celălalt se întoarce şi săgeata pe care o slobozeşte la rîndul său o întîlneşte pe aceea care venea către el. „De ce-ai făcut asta?”, îl întreabă pe ucenic, apropiindu-se de el. „O, îi răspunde acesta, am vrut să fiu cel mai bun arcaş din lume, dar cu tine, eram doi.” „Te-ai fi înşelat oricum, pentru că nici tu, nici eu nu suntem cel mai bun arcaş. Cel mai bun arcaş este un bătrîn care locuieşte pe vîrful muntelui acesta. El trage cu arcul fără să tragă cu arcul.” Ucenicul ia drumul muntelui şi după multe zile de mers ajunge în vîrf şi-l întîlneşte pe bătrîn. „E adevărat că poţi să tragi cu arcul fără să tragi cu arcul?” „Da, e adevărat”, îi răspunde bătrînul. „Arată-mi.” Bătrînul întinde braţele, ţinteşte o vreme văzduhul şi cînd lasă mîinile jos un vultur se prăbuşeşte la picioarele lui. Douăzeci de ani rămîne cel care tocmai urcase muntele, pentru a învăţa de la bătrîn să tragă cu arcul fără să tragă cu arcul. După 20 de ani, bătrînul se stinge şi ucenicul coboară în sat. Ajunge cînd fostul său profesor trăgea să moară. „Ştiam că ai să vii, te-am aşteptat pentru a-ţi dărui arcul meu.” „Arcul tău?” întreabă cel coborît din munte. „Ce este acela arc?”

Fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu / Uşa interzisă / Humanitas, 2002, p. 89. Cartea poate fi citită on-line AICI

Read Full Post »

Older Posts »