Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘grecia’

Aşa-i că vă place uleiul de măsline? Aşa-i! Şi mie îmi place. Numai că abia acum am aflat de la supercalificatul ghid Ianoş, în timpul periplului din Malta – de fapt pe cînd eram în Sicilia – amănunte despre acest ulei minunat, ulei care se produce încă din antichitate în ţările din bazinul mediteran – şi nu numai – pînă în zilele noastre.

Am văzut prese antice pentru ulei de măsline în Israel, iar recent am văzut o presă mecanică pentru producerea acestui ulei în Malta, la Festivalul uleiului de la Zejtun.

Am cumpărat ulei de măsline destul de bun din Grecia, dar ulei aşa de bun ca acesta cumpărat în Malta de la Zejtun, n-am mai avut la dispoziţie.

Aşadar, ca un ulei de măsline să fie de cea mai bună calitate trebuie să întrunească mai multe condiţii, simultan. Respectiv, măslinele trebuiesc culese manual în prima parte a lunii octombrie din măslinii care sunt situaţi la aproximastiv o mie de metri înălţime. Aceste măsline trebuiesc prelucrate în primele 48 de ore de la recoltare prin presare mecanică, numai uleiul rezultat de la prima presare LA RECE putînd fi denumit extravirgin. Atît recoltarea cît şi prelucrarea prin presare trebuiesc făcute în condiţiile în care temperatura ambientală nu depăşeşte 27 de grade Celsius. Înainte de a fi introduse în presă, măslinele  trebuiesc selecţionate manual cu mare grijă, toate măslinele care prezintă imperfecţiuni fiind îndepărtate. Uleiul extravirgin NU este filtrat după presare şi reprezintă maxim 6% din recoltă. Restul de ulei se obţine prin presarea a doua tot la rece, şi prin presarea a treia la cald, folosindu-se chimicale care pot să stoarcă şi ultimele picături de ulei din recolta de măsline.

Acest ulei de mîna a doua şi a treia, este de obicei limpede şi PROST – deci ieftin, spre deosebire de uleiul extravirgin care este tulbure şi deseori amestecat cu bucăţele de măslină scăpate din filtrul presei dar, excelent la gust!

De obicei, ceea ce găsim în magazine sub diverse etichete este o amestecătură de ulei de măsline – uneori din mai multe ţări – amestecătură care chiar dacă cuprinde şi o mică părticică de ulei extravirgin, poate fi etichetată integral aşa. Păcăleală? Sigur că da, pentru că legea permite acest truc! Funcţie de producător, poate ca preţul să indice un adevărat ulei de măsline de cea mai bună calitate.

Şi un ultim amănunt şi gata: este recomandabil să nu agitaţi sticla cu ulei de măsline la fiecare folosire; tehnic este posibil, adică puteţi să puneţi uleiul într-un recipient prevăzut cu robinet în partea de jos, iar dacă aţi cumpărat ulei într-un bidonaş de tablă, vărsaţi-l imediat într-un recipient de sticlă care păstrează calităţile uleiului de măsline în mod optim. La fel ca la vin şi la bere 🙂

Şi apropo de măslinele găsite în comerţ: vă plac măslinele negre? Foarte bine! numai că în mod natural, măslinele coapte sunt de culoare verde, alte culori fiind obţinute în mod artificial. Plus de asta, măslinele vin în recipiente mari şi ATENŢIE! odată acel recipient deschis, termenul de valabilitate expiră peste 10 zile!  Aşa că, nu consumaţi măsline mai vechi de o săptămînă de la cumpărarea din magazin, sau, dacă aţi cumpărat recipiente mari, indiferent de unde, nu mai consumaţi acele măsline după ce aţi desfăcut respectivul recipient, după acest interval de timp – zece zile!

Şi nu uitaţi că, atît măslinele cît şi peştele, care erau considerate în vremuri trecute drept mîncarea săracului, au devenit între timp, delicatese 🙂 Cunoscătorii, ştiu de ce!

Read Full Post »

Telefon matinal de la Robert. Dragul de el 🙂 Înainte de a pleca, am stabilit cu rigurozitate diferenţele de fus orar, tocmai ca să ştie la ce oră să ne sune. N-a greşit decît cu 12 ore 🙂  În loc să ne sune d.a. ne-a sunat a.m. Tare ne-a bucurat telefonul său. Şi el e bine mersi şi ne duce dorul… Poate la anul, ne vom vedea. Poate…

Înainte de a pleca ne-am interesat de prognoza meteo. Pînă acum, vremea a fost impecabilă. Sper ca astăzi, meteorologii să o fi dat în bară, pentru că în prognoză spunea ceva de vreme rea cu ploaie, iar eu văd un soare generos şi cer senin. Dar cum ne-am obişnuit cu schimbările bruşte de vreme, nu se ştie… Măcar pînă acum, nu a plouat!

De ce insist aşa de mult pe meteo (nu pe MTO 🙂 )? Simplu: acest lucru este important pentru turişti: ploaia incomodează întotdeuna (am păţit-o de exemplu, la Catedrala Notre Dame de Paris); la fel şi vîntul. E foarte important să fie soare dacă vrei să faci plajă, dar nu la fel de binevenit este soarele dogoritor dacă ai de parcurs kilometri; în acest caz, un cer semiacoperit de nori, ar fi mai mult decît benefic. Şi mai amintesc numai de faptul că schiorii apreciază ninsoarea şi gata! 🙂  Gata şi nu prea pentru că de mîine, începe noiembrie  octombrie şi se cam apropie iarna.

Noiembrie  Octombrie (mulţumesc domnului GOE care mi-a atras atenţia) despre care Noica spunea: „tocmai mă gîndeam că noiembrie  octombrie e cea mai frumoasă lună a anului, e „timpul pur”, singurul pe care omul nu l-a poluat cu sărbătorile şi însemnele lui: e un timp suspendat între anotimpuri, cînd nu începe şi nu se afîrşeşte nimic, cînd nu e nici „sărbătoarea recoltei” nici început de an universitar, nici o mare sărbătoare sfîntă. E timpul nemarcat în vreun fel, singurul care te cheamă să trăieşti în nedeterminat.”

Frumos spus, dar adevărat?

Iar s-a oprit curentul; se pare că pe la 7,30 dimineaţa, acesta este un soi de ritual al acestui hotel 🙂  altfel civilizat şi ospitalier.

Tocmai se anunţă că preşedinta Maltei, doamna Marie Louise Coleiro Preca, l-a invitat pe papa Francisc să efectueze o vizită oficială în aceste insule, ai căror locuitori au un cult deosebit pentru papa Pius al XI-lea şi bineînţeles, pentru papa Ioan Paul al II-lea. Acest lucru este foarte important pentru că se ştie puterea Vaticanului.

Între timp, am ajuns în portul Sliema

DSC04668

DSC04669

de unde cu nava Atlantis

DSC04735

vom face înconjurul insulei Malta. Pe drum am primit lămuriri strict necesare. Adică: pe navă vom primi explicaţii de la echipaj, ghidul nostru – Daniel, de data asta – neavînd autoritate. Vom vedea că va fi lăsat şi el să spună cîteva cuvinte la fiecare obiectiv întîlnit în calea noastră, explicaţii pe care le-am înregistrat pe camera de luat vederi transformată ad-hoc în reportofon deci vor fi o sumedenie de filmuleţe aşa că, cine vrea, poate să vadă Malta măcar aşa.

Masa de prînz va fi servită atunci cînd va hotărî căpitanul navei, funcţie de vreme, fie în plin marş (aşa se numeşte mersul unei nave) fie la ancoră, dar flămînzi, nu vom rămîne 🙂  Nava are două punţi, cea superioară  – în aer liber dar acoperită – numărînd 22 de rînduri a cîte 14 locuri iar cea de jos, perfect închisă, numărînd 22 de rînduri a cîte 10 locuri. Rai pentru vicioşi!  🙂  locuri amenajate pentru fumători!

DSC04667

Am pornit la drum cu circa 300 de locuri ocupate din cele peste 500. E soare, cald, cer senin şi o boare de vînt ne mîngîie cu delicateţe. La fel ca în GRECIA, primim explicaţii în (greacă) malteză, engleză, germană, franceză, italiană şi mai scurt dar la obiect în română, de la Daniel.

Tocmai am ieşit din portul Sliema la extremitatea căruia se află un dom, ultima construcţie ridicată de Cavaleri, construcţie folosită ca biserică. De cîte ori treceau pe lîngă acest dom, marinarii strigau : Sliema Maria! pentru că „sliema” în limba malteză înseamnă AVE!

Deşi am ieşit din port nu ne vom depărta prea mult de mal, pentru că altfel n-am vedea nimic. Facem ceea ce se numeşte „navigaţie costieră”.

Tangajul se simte deşi apele sunt calme, pentru că există un soi de valuri submarine, aşa zisă „hulă de fund”. Care huleşti? mă! 🙂 Mă uit împrejur şi nu văd semne de rău de mare. Deocamdată! 🙂

Sensul de mers este de la Sliema – în apropiere de Valetta -,către Delimara, adică spre est, unde este un far construit de britanici în 1855 şi ieşit din uz în 1990. Tocmai trecem prin dreptul localităţii Marsaxlokk unde pe 2 decembrie 1989, în largul mării, s-au întîlnit preşedintele Bush cu preşedintele Gorbaciov, ultimul preşedinte al defunctei URSS. Ce s-a întîmplat, se ştie: imperiul sovietic s-a destrămat, ţările din estul europei şi-au recîştigat libertatea şi demnitatea. Măcar unele dintre ele pentru că după 25 de ani, Rusia dă semne de nervozitate şi încearcă să-şi reimpună punctul de vedere. România unde e? şi ce vrea? Chiar dacă apartenenţa la NATO şi la UE ar putea constitui un mediu prielnic democraţiei, poporul nostalgic învinge la urne poporul care vrea altceva.

Dar noi ne continuăm netulburaţi viaţa, şi călătoria…

Read Full Post »

Dacă tot am ajuns pe un munte din Catalunia-Montserat, găsesc potivit să reiau aici, o postare din călătoria mea, în Grecia.

Kalambaka

Aseară, am privit din nou aceste imense formaţiuni granitice, de pe balconul camerei  unde stăm, Hotel Kostas Famissi. Seara, sunt luminate. Eu văd cam vreo sase (din 1100 !), că restul orizontului este ocupat de alte clădiri apropiate. Şi de întuneric. A patra din stânga, pare un chip uman, cu ochii mânioşi, cu nas grecesc, sprâncene stufoase şi bărbie ascuţită. Cu un soi de cuşmă pe cap. Eram conştient că nu este decât jocul de lumini şi umbre, amplificat de imaginaţia mea.

Dimineaţa, bineînţeles că nu se mai văd decât nişte gigantice roci monolitice şi atâta tot. O să mai vedem noi ce-i cu pietroaiele astea! Nu pot fi meteoriţi pentru că oricare dintre ele ar fi produs nişte cratere gigantice. Să fie munţi de încreţire nu prea cred, zonă vulcanică nu ştiu să fie …

Dacă vrei, poţi citi restul acestei postări, AICI

Cuvinte din trecut găsiţi – şi citiţi – şi la psi şi la Gina şi la Vero şi la Sara şi la carmensima şi la baltazar şi la kadiasfood

Read Full Post »

     Astăzi este ziua naţională a Greciei. Transmit pe această cale, întregului popor grec, cele mai bune urări de bine. Le urez şi românilor care au fost adoptaţi de această frumoasă ţară, cele mai alese gînduri de bine. Nu voi face acum referiri la istoria milenară şi zbuciumată a acestui popor, nu voi face referire nici la bogata sa mitologie, nici la pleiada de scriitori şi filosofi care au îmbogăţit patrimoniul cultural mondial, cu preţioase nestemate. Voi face un plonjeu în timp, pînă la vremea cînd copil fiind, îmbrăcat în “spielhozen”, mă refugiam adesea în curtea uriaşă a unor vecini, greci.

     Soarta a decis ca eu, să vin pe lume multă vreme după ce bunicii mei, toţi patru, s-au mutat din lumea aceasta. Dar, tot soarta a decis ca în loc să ascult la vremea copilăriei mele, basme povestite de bunicii mei, să ascult fascinat, mituri elene, mituri în care m-a iniţiat, fata cea mai mică a vecinilor mei greci, Antigona. Deşi nu era mult mai mare decît mine, poate cu vreo patru ani, Antigona a jucat un rol important în viaţa mea de copil. Ea m-a învăţat să joc şah, ea mi-a deschis gustul pentru lectură, ea mi-a deschis ochii către nestematele mitologiei elene. Mulţumesc, Antigona!

     Am vizitat anul trecut, într-o scurtă excursie, această fabuloasă ţară. Am descris  AICI ( şi următoarele) această excursie, în cîteva postări. Prin intermediul acestor postări am dobîndit două prietene : doamna Angela Bratsou şi doamna Ana Ţuţuianu. Amîndouă mă ţin la curent, cu viaţa comunităţii romînilor din Grecia; le mulţumesc pe această cale.

     Recomand tuturor, să întreprindă măcar o călătorie în această fabuloasă ţară. La Mulţi Ani! GRECIA!

BLOGUL ZILEI : http://www.romedia.gr/

Spune doamna Angela 

:http://noradamian.wordpress.com/2010/10/24/angela-bratsou-varul-din-america/

Şi bine a spus, doamna Ţuţuianu

http://noradamian.wordpress.com/2009/12/12/ana-tutuianu-sa-va-fie-rusine/

 

Read Full Post »

 

            La locul de regrupare, un spectacol aparte îl oferă caleştile trase de câte un cal prăpădit. Locul miroase natural a balegă şi a urină. Vis-à-vis, o clădire intitulată pompos “Thomas Center” stă să cadă jos, probabil de plictiseală. Are şi o denumire grecească ceva mai lungă, din care nu disting mai nimic . Dar sunt aproape sigur că după ce şi din această casă cu un etaj va rămâne numai o ruină, va deveni obiectiv turistic important şi de neocolit. Mai ales că este exact în buricul portului Egina. Chiar şi dacă vrei, nu poţi să faci abstracţie de ea. Totuşi, dacă sunteţi cumva amatori de fistic adevărat, aici e locul în care trebuie să-l cauţi. Se pare că insula Egina este patria fisticului. Scump, dar dacă vă place, merită toţi banii pe care sunteti dispuşi să-i cheltuiţi aici, pentru. Eu am preferat o cutiuţă mica şi cuminţică de ulei de măsline de jumătate de litru. 5 euro. Acum, ajuns acasă, pot să vă garantez că a meritat!

            Uleiul ăsta minunat care s-a insinuat în viaţa noastră şi ne mângâie papila gustativă neâncetat! Aseară, am cerut un greek salad şi am căpătat o farfurie uriaşă cu bucăţi mari de roşie, cu ardei gras şi ceapa roşie feliate în bucăţi generoaase şi cu măsline, toate îmbăiate în ulei, bineânţeles de măsline. Deasupra, se odihnea o frumoasă bucată de brânză presărată cu ceva ierburi aromate. Alaturi, garlic bred. Adică mai pe româneşte felii de pâine prăjită, unsă cu usturoi şi presărată şi ea, cu ceva ierburi de acelea bine mirositoare. Pe urmă, eu am optat pentru un soi de tocană de vacă; bucăţi mari de carne, scăldate într-un sos semi-picant de roşii, lângă care erau cepe întregi fierte şi coapte. Totul pe un pat de orez alb şi lunguieţ. Mâncarea asta se desăvârseşte în cuptor, în vase de ceramică. O dată aduse la masă, vasele de ceramică sunt vărsate în nişte farfurii imense, din care trei, patru persoane se pot îndestula fără probleme.

            Silvia a ales cam aceeaşi chestie, numai că  în loc de carne de vacă era carne de miel, iar în loc de ceapă coaptă erau cartofi, dar sosul şi vasele de ceramică erau aproape identice. La care vinul casei roşu şi sec se potriveşte de minune. Bineânţeles, odată cu cea de a doua carafă, din partea casei primeşti îngheţată de vanilie, aşezată în mod înţelept pe un pat de felii de pepene roşu. Miam, miam! Din păcate, turişti sunt destul de puţini. Criza ? Nu ştiu. Dar ştiu că aici unde am fost noi, turistul se simte răsfăţat de catre personal. Nu insultat, jefuit şi dispreţuit.

            Astăzi e zi de leneveală. Nu ştiu ce borcane am încurcat eu, dar în loc de trei zile la Atena şi două la Egina, e tocmai pe dos. Ziua asta pentru mine, este complet supranumerar. Şi vorba doamnei Clemycali, mare lucru de făcut în Egina nu-i, să plec pâna la Atena mi-e cam lene, aşa că îmi clătesc ochii pe întinderea apei bine adapostit de soare, la umbra unor copaci care îngăduie lângă ei, o terasă. Citesc şi din când în când mai mâzgălesc impresii. Inspirată carte de vacanţă am luat cu mine : “Mănâncă-mă”/ Agnes Desarthe / Curtea veche. La atâtea bunătăţi pe care le savurezi pe aici, se potriveşte de minune această carte spumoasă. Citez de pe copertă :” Romanul lui Agnes Desarthe nu este doar o carte in care se amestecă savuros şi mângâietor denumiri exotice şi sofisticate de gusturi şi arome franţuzeşti, nici o istorisire despre o femeie cu o taină de nemărturisit […] este o carte ce aminteşte – şi nu doar prin titlu – de povestea lui Alice în Ţara minunilor. Numai că Alice […] s-a făcut mare, se numeste Myriam şi vrea să găsească aievea tărâmul fermecat, în care dorinţele devin realitate şi viaţa e simplă”.

            Silvia vine de pe plajă şi-mi declară : -Mi-e sete! –Apă? Întreb eu plin de candoare! Ea priveşte la mine la ca un picat din lună; pricep şi-l chem pe puştiul pletos şi blond ca un scandinav. Cer bere. La halbă. Băiatul vine cu două halbe reci că aproape nici nu poţi să le ţii în mână, aburite pe dinafară şi cu  berea gulerată corespunzator cu o spumă deasă. Mmmm, ce bună e! Până la urmă e bună şi leneveala asta. Pare-se că lenea încă nu a omorât pe nimeni…. Nu, lenea încă nu a omorât pe nimeni, dar nici leneveala nu mai e tocmai pe gratis. Pentru şezlongul pe care Silvia se răsfaţă la soare, plătim patru euro. E drept că în preţ intră şi o umbrelă şi o masuţă pe care îţi aşezi berea. Deci, face! Culmea e că aici, am primit bon fiscal pentru absolut orice, de la buticul cel mai mititel până la restaurantul bun în care am cinat aseară. Naţie săracă, dar care nu-şi permite luxul   să-şi fure căciula singură, cum se întâmplă prin alte părţi.

            Vremea trece pe nesimţite. Briza mării îşi face datoria şi foamea ne aminteşte discret, că ora prânzului a cam sosit. Eu cer Chief Salade care se va dovedi o banală salată Cezar, şi Greek Meet Balls. Acestea din urmă sunt pur şi simplu delicioase. Prăjite evident în ulei de măsline, cam negricioase la culoare pentru că sunt făcute numai din carne de vacă, cu o crustă fragilă la suprafaţă, pur şi simplu se topesc în gură. Sunt patru la număr şi asortate cu niste delicioşi cartofi prăjiţi, roşii felii, frunze de salată, şi lămâie. N-aş putea să spun că-s tocmai uriaşe dar, după ce-i pasez una dintre ele Silviei care se lupta cu un castron plin de peştisori prăjiţi absolut îmbietori, mă lupt şi eu cu restul de trei chiftele. După ce dovedesc două, încep să mă simt sătul. Dar nu mă îndur să le las să plece de lângă mine şi să fie oropsite pe undeva, pe la resturi inutile. O savurez şi pe a treia, încet, pe îndelete; cerul gurii este mângâiat de catifelate senzaţii de ierburi aromate. Am reuşit să identific nişte cimbru, parcă nişte rozmarin, dar nu pun mâna în foc pentru restul. Ca şi la bucătăria libaneză, senzaţia de gust bun rămâne multă vreme, indiferent cât de temeinic îţi clăteşti papilele cu vinul casei la carafă, rece şi foarte bun!

            Silvia revine de la plajă cam înfierbântată şi se răcoreşte şi ea cu o bere. Eu mă delectez cu spectacolul din apa mării, unde mămici, tătici, bunicuţe şi bunici, se joacă laolaltă cu ţânci mai mari sau mai mici. Toţi fericiţi. Şi toţi în largul lor, pentru că nu e nicicum înghesuiala aceea colcăitoare pe care o ştim de pe plajele noastre de la Mamaia, sau de pe aiurea. Aici, lumea se răsfaţă pur şi simplu omeneşte.

            Citesc în continuare din cartea asta fermecatoare, “Mănâncă-mă”, carte străbătută de un optimism resemnat, izvorât dintr-o disperare plină de speranţă. Întreaga carte este un oximoron. Cât de greu este să vrei să vezi lumea cu proprii tăi ochi, eliberat de convenienţe şi lăsându-te purtat numai de propriile tale porniri? Foarte greu. Asta pentru că rude, prieteni, cunoscuţi, necunoscuţi, te diagnostichează drept rebel şi te ostracizează urgent. Poate voi face o referire mai completă la aceasta carte, separat.  Dar nu aici şi nu acum. Deocamdată încerc să o descifrez până în cele mai ascunse sensuri ale sale. Oricum, este o carte la care este de reflectat. Nu este numai o simpla carte de vacanţă, cum pare la prima vedere.

            Acum, pe seară, pare că marea a fost pictată de un suprarealist; aproape de mal, este gri-verzuie; ceva mai departe, verdele se transformă treptat, în verde crud; brusc, în larg, apa redevine la albastrul ultra-marin binecunoscut. În zare, cargouri şi pacheboturi se întretaie cu iahturi de lux, cu vedete rapide şi cu ambarcaţiuni mai modeste, pentru toate buzunarele. Toată lumea poate cumva trăi fericită. E loc pentru toată lumea. Când vor înţelege oamenii acest lucru uluitor de simplu?

            La orizont, cerul se desparte de mare în tonuri alburii şi se ridică spre înalt treptat, până la azuriul senin Mirific! Sunt aceste gânduri izvorâte din mirajul lenevelii ? Nu ştiu. Dar ştiu că ziua de azi, mi-a mers direct ‘la casa sufletului’ … Nu e nimic de făcut la Egina ? O, ba daaaa! Este de făcut enorm. De exemplu, să-ţi odihnesti sufletul şi mintea. Să te eliberezi de  spaime si de imediateţuri. Să te eliberezi de imperiosul ACUM TREBUIE SĂ ! Să ce ??? Chiar. Ce este cu adevărat presant şi neapărat ?

 Blogul zilei   http://geaninalisandru.wordpress.com/

Read Full Post »

Egina

            Ajungem la insula Egina.Cei care nu au fost în croaziera de ieri, cred că înţeleg totuşi câte ceva, din ceea ce reprezintă o plimbare tihnită cu vaporul între nenumaratele insule greceşti. Aiurea! N-au cum! Diferenţa dintre un vas de croaziera şi un ferry-boat este uriaşă. Trepidaţia motoarelor care propulsează ferry, se transmite violent urechilor bieţilor pasageri. Şi anulează sâcâitor, tot confortul pe care peisajul înconjurător, încearcă să-l strecoare în sufletul călătorului nesăţios.

            Tot Egina se cheamă şi localitatea principală a acestei insule; numai că noi deocamdată străbatem o parte din insulă printre nelipsitele livezi de portocali, măslini şi mai nou, fistic, răsplătiţi de peisaje remarcabile, în cautarea unei localităţi minuscule, Agia Marina, unde vom fi cazaţi. Ne cazăm la un hotel mignon, incredibil de curat, cu camere cochete, unde un turist obişnuit este instalat confortabil şi decent. Televizor, frigider, aer condiţionat, două paturi comode şi două noptiere promit o odihnă binecuvântată. Pe balcon, două sezlonguri şi o măsuţă ne asteaptă pentru berea de dinainte de culcare, la care schimbăm impresiile de peste zi. Baia , fără cadă dar mult mai spaţioasă şi mai curată decât cea de la Atena, promite şi ea momente de relaxare. În curte, surpriză! Avem si piscină cu şezlonguri. Măi să fie! Ăsta e răsfăţ pe fată. La recepţie, altă surpriza! Nu numai faptul că omul ştie româneşte, dar este chiar român; din Bucureşti. A venit aici în Grecia la muncă şi încet încet, a reuşit să ia acest mic hotel în locaţie de gestiune, împreună cu soţia sa, si cu baiatul său în vârstă de vreo douazeci şi ceva de ani.Un foarte mare BRAVO! Doamna şi domnul, amabili în mod natural. Baiatul, nu prea. Deci,  e loc şi pentru mai bine. Dacă paşii vă vor mâna pe aici, nu evitaţi hotelul Erato. Bine ?

            Dacă vă interesează cumva, vă reamintesc faptul că Erato era una dintre muze, şi anume cea care patrona poezia erotică. Lăsăm bagajele în cameră si după o toaletă  sumară, coborâm. La recepţie, întreb unde putem mânca un peşte bun. Aflăm. Ajungem la o terasă din care avem o perspectivă minunată. Plaja de aici este într-un mic golf natural, şi nu este prea lată. Nisipul este destul de fin, dar mai gaseşti şi pietricele. Gunoaie însă, nu sunt. Fiecare patron de terasă, face curat în porţiunea sa. Învăţasem nişte denumiri de peşte. Le-am învăţat de pomană. Aici, au altceva. Ma duc la bucătărie, şi mi se arată ce au; bun, nimic de zis. A trecut şi ziua asta. La somn cu noi.

            A doua zi, pornim cu autocarul într-un tur al insuliţei. Vom vizita două agii şi un templu. După câteva zeci de metri, blocaj. Pe dreapta, un nesimţit şi-a parcat autoturismul pe strada şi aşa destul de îngustă. Pe stânga, maşina gunoierilor blochează restul străzii până îşi termină ei treaba. Ceilalţi ? N-au decât să aştepte. Ce altă treabă au ?

            Ajungem la Agia Sfintul Mina. Este de fapt o aşezare fortificată, cu camere de locuit pe de o parte, cu camere de uz gospodăresc pe altă latură, cu o bisericuţă extrem de bine îngrijită în centru. Curtea mobilată cu bănci şi mese aşezate la umbra deasă a unor conifere. Câteva zeci de ghivece adăpostesc flori ornamentale diverse, inclusiv cactuşi, iar pe dalele de piatră câteva pisici dormitează fără pic de grijă. O măicuţă ne oferă apă rece şi bucăţele de rahat, aceasta este o trataţie tradiţională pe aici, dar alta ne avertizează – în engleză – să nu fotografiem. La pangar, o mare varietate de suveniruri mănăstireşti aşteaptă interesul călătorului. De mare căutare s-au bucurat dulceţurile făcute de maici; cam 10 euro per kilogram. Cum vă place ? Vă destăinui un secret : agia este închisă între 12 si 16. Nu ştiu de ce. Lângă biserică, o capela mititică ne oferă posibilitatea să aprindem lumânări pentru cei vii şi pentru cei morţi. Domnul să-i binecuvânteze cu graţia Sa, amin!

            După cinci minute de mers cu autocarul, ajungem la “The Sanctuary of Aphaia on Egina”. Este un sit arheologic vechi de mai bine de două mii de ani. Situat pe o colină, din acest aşezământ nu a mai rămas decit un soi de Partenon local, groaznic mutilat. Din clădirile anexă, nu a mai rămas absolut nimic. După ce plăteşti cei patru euro la intrare, capeţi un pliant în care este schiţată imaginea sanctuarului cum a fost el iniţial construit. Dacă va mai ajunge la fel vreodată, n-ai de unde să ştii, că semne de restaurare nu se prea văd. Insă de jur împrejur, priveliştea este iarăşi minunată. Privirea lacomă cuprinde marea cu vapoarele, stâncile cu hoteluri, verdeaţă şi cer azuriu. Doamna cu băiatul cel talentat, îmi spune că musai trebuie să mă fotografieze. Probabil că poza va primi denumirea de “Bătrîn scriind la umbra pinului bătrân”! Şi nu mă îndoiesc de faptul că tânărul Edy  mă va desena după aceea după poză şi mă va face relativ celebru şi pe mine. Aici s-ar cuveni un zambilic! Plecăm.

            Insula asta chiar că nu este prea mare. Imediat ajungem la Manastirea Sfintului Nectarie izvorâtorul de mir. Mai întii, trecem pe lângă nişte culmi stâncoase în vârful cărora se vad câteva din cele 36 de bisericuţe, acum părăsite, în care se retrăgeau locuitorii la vremuri de restrişte, din calea piraţilor prădalnici. Aşezământul acesta bisericesc, străluceşte de curăţenie şi este straşnic fortificat. Imediat cum intrăm,. în dreapta se află un pangar plin de icoane şi biblii. Biserica este foarte frumoasă deşi destul de micuţă. Întreb cât costă o lumânare şi mi se spune că este gratuit. Asta pentru mine înseamnă un euro pe care îl pun într-o cutie a milei. Iau lumânarea şi o pun într-un sfeşnic. După ce o aprind, văd ca am infipt lumânarea într-un strat de boabe de grâu, nu nisip cum e pe la noi. Interesant ! O capelă alăturată adaposteste trupul lui Nectarie într-un sarcofag de marmoră; lumea se roagă şi aprinde lumânări. Dumnezeu să le ajute tuturor, amin. În stânga şi în dreapta, sunt locuinţele călugărilor. La ieşire, alt pangar oferă icoane şi biblii celor care încă nu au cumpărat.

            Coborâm pe o scară serpentinată absolut magnific străjuită de o varietate uluitoare de plante ornamentale, una mai frumoasă decât alta. Un sunet amplu de clopot ne anunţă că am ajuns lângă biserica cea nouă, care ţâsneşte maiestuos în sus, turlele sale egalând în înălţime turlele cochetei biserici vechi, deşi biserica nouă se află în vale, iar biserica veche a fost durată pe deal. Din loc în loc, scara este discret străjuită de câte un felinar. Bogaţia de culori a florilor este pur şi simplu de nedescris. Ajungem la biserica nouă. Treptele sale sunt din marmură şi sunt vegheate de un eucalipt semeţ.

            Ajuns aici, fugi repede să te adăposteşti de arşita de afară la racoarea îmbietoare a bisericii. La care se lucrează încă. Construcţia în sine este gata dar mai sunt vitralii de montat, iar tot mijlocul bisericii este ocupat de schelăria de pe care vor fi făcute finisările. Biserica e amplă, înaltă şi are oarecum formă octogonală.Lateral, sunt balcoane pe două niveluri, susţinute de coloane în stil corintic. Pe ansamblu, biserica pare o simfonie în marmură cu acorduri de cărămiziu pe fond stabil de rocă dură. Pe frontispiciul de la intrarea în biserică, şi de jur împrejurul său, tronează la semi-înălţime, scene mitologice lucrate pe suport ceramic. Chiar la intrarea în biserică, de o parte şi de alta, sunt două turnuri zvelte în care se odihnesc între slujbe, clopotele pe care tocmai le auzim iar, bătând o singură dată. Întreaga construcţie este înconjurată de flori şi de o pace senină.

            Nu ştiu cum se face dar eu, după ce vizitez câte un aşezământ bisericesc, revin la cele lumeşti una-două. Cum mă dezmeticesc, cum încep să caut un loc umbros cu papa bun şi cu ceva pileală de soi. Deocamdată reuniţi în autocar, ne îndreptam către localitatea Egina, unde vom zăbovi vreo două ore. Găsim o terasă unde meniul conţine o grămadă de peşti. Nu mă descurc prea bine cu denumirile lor si mă duc să-i văd la frigider. Ăsta, ăsta şi ăsta! Până aici le-a fost. La grătar cu dumnealor! Cu cartofi prăjiţi şi cu mult lemon. Până să aducă peştii, cer Retzina (un vin de masă nepretenţios) şi cu soda (sifon). Şi mai văd pe lista, TARAMA. Cer. Deziluzie cruntă! La trei oua de peşte doi cartofi şi mult ulei. Dacă pui mai multă sare şi piper, merge. Mai ales dacă ţi-e foame bine de tot. Meşterul bucătar aduce peştii. Aşezaţi pe platouri lungi, alături de frunze de o senzaţională salata verde şi de roşii cu adevarat gustoase.

            Nu prea ştiu eu cum fac grecii ăştia, dar aici peştii au un gust deosebit. Parcă sunt gătiţi cu dragoste. Drept e şi că Egina se află dominată de muntele Eros. Deci?  Până la urmă, cred că în subconştient, grecii ştiu ca ruinele lor nesusţinute mitologic, mare valoare turistică, n-au. Şi atunci suplinesc prin bucătărie si amabilitate. Probabil, simplă chestie de supravieţuire. În definitiv, ei în afară de citrice, măsline şi fistic, mare lucru nu prea au. Sunt însă negustori înnăscuţi.

            Gata cu Retzina. Am descoperit vinul casei care la acelasi preţ, e cu mult mai bun. Retzina nu e decât un soi de vin de masa popular, la circa trei euro doi litri la magazin. La taverna, îl capeti contra a trei euro jumatate de litru. Iar soda, 1,5 euro 250 de mililitri. Yasooooooooo!

            Mai aflu că Egina împreună cu o insuliţă şi mai mititică, Moni, e locuită de circa 10 mii de locuitori. Să le fie de bine! Ce n-am reuşit eu să aflu, este de ce dumnealor nu vor să vânda duminica, chiloţi. Exasperat de insistenţa cu care un negustor mă tot întreba ce doresc, i-am spus cu naduf : chiloţi, deşi bietul de mine nu vroiam decât să văd ce oferă magazinul acela şi cam la ce preţuri. Am rămas uluit când am aflat că duminica, ei nu vând chiloţi. Chiar că nu înţeleg de ce. Sau poate că n-am înţeles eu ce o fi spus negustorul acela. Greu dialogul dintre un rom-glez şi un elado-glez, NU ?

Read Full Post »

Greu de scăpat de tentaţia de a prelungi un chef nocturn. După tentativa aproape complet ratată de a cuceri Acropole, aseară am dibuit cumva strada teraselor-tavernă. Situată lângă Piaţa Omonia, e plină de mese întinse pe trotuare, că în local nu are mai nimeni chef să stea. După prânzul tradiţional de la Micene, nu ne prea mai ardea şi de mâncare. E atât de cald, că foamea îţi dă mai puţine târcoale ca de obicei. Bineânţeles că găsim românaşi de ai noştri şi pe aici. Inclusiv un ţambalagiu care aşezat cuminţel pe un scaun, cânta pentru trecătorii dispuşi să-i lase un bănuţ în pălărie. Cânta bietul de el, şi pentru cei care treceau grăbiţi pe lângă strădaniile sale.

Ne aşezăm la o tavernă şi cerem bere. Heineken am luat noi. Rece, bună şi nici prea scumpă la 2,20 euro. La minimarket ne ceruse 1,40 deci, face. Nu trebuie deloc, dar absolut deloc să gândeşti în lei. E preferabil să compari în euro ; aici a costat atât, acolo, atât. Alţii, au luat fiecare ce şi cum a dorit. O tânără chiar a încercat uzo. Pare să-i fi plăcut. Prieteniile în astfel de excursii se leagă cumva firesc.Nimeni nu prea simte nevoia să se prezinte, cu nume şi ocupaţie. La ce bun ? Din experienţă ştiu că după ce se schimbă adrese, telefoane etc, acestea vor fi lăsate într-un colţ de uitare. Putem fraterniza în jurul sticlelor de bere şi fără să apelăm la nume. Ne adresăm cumva impersonal. Ce spunem ? Bancuri, amintiri, ceva cât de cât amuzant şi sau spumos. Este foarte recomandabil să se evite pe cât posibil critica colegilor de excursie sau discuţiile cu caracter politic. Mai ales astea din urmă, au darul să învrăjbească. Şi doar scopul nostru comun este să ne distrăm!

Încet, timpul se cam scurge şi se face către ora 23. Pentru că este cu noi şi o doamnă cu fiul său, un tânăr de 14-15 ani, hotărâm totuşi să plecăm. Toţi. Împreună am venit, împreună plecăm. Ghidul ne avertizase că noaptea, străzile Atenei sunt nesigure. Pericolul te pândeşte la fiecare colţ de stradă. Daaaaaa!  Aşa a şi fost! Am fost atacaţi cu ferocitate la un colţ de stradă, de un grup de hetaire. Atât de feroce au fost, ca nici nu ne-au băgat în seamă! Au văzut fetele că suntem familişti bine păziţi de consoarte vigilente şi s-au uitat la noi ca prin sticlă! Deveniserăm brusc, invizibili!

Acum, un vas de croazieră încăpător, – 800 de persoane – ne leagănă spre prima insulă pe care o vom vizita. Soarele generos ne încinge, dar tenda întinsă deasupra meselor la care suntem aşezaţi, mai domoleşte arsura. O briză discretă ne mai racoreşte şi ea în mod plăcut.La ieşirea din hotel, am văzut că bine am făcut că nu am rămas în barul acela dubios. Recepţionera tocmai semnala poliţiei, că acolo izbucnise un incendiu. Răzbunări mafiote ? Nu ştiu ! Dar nici nu m-aş mira. Se pare că ghidul a avut totuşi dreptate. Sunt şi ceva pericole la Atena. În fine.

Exact la ora fixată, în faţa hotelului trage un autocar imens, în care cei şapte temerari care au hotărât să înfrunte pericolele mării în croaziera celor trei insule, pătrund atent ghidaţi de o tânără grecoaică frumuşică. Tacit, pentru că în afară de greceşte nu ştie să vorbească nicicum, ne înmânează nişte tichete. Aveam să aflăm ulterior, că acelea urmau să fie biletele cu care vom fi admişi la întoarcere, pe autobuzele care ne vor transporta înapoi la hotel. Când ajungem noi în port, vaporul este aproape plin. Asta înseamnă o foarte bună organizare. Perntru a evita înghesuiala, fiecare autocar era planificat la o oră precisă. Când păşim pe vas, ni se înmânează câte un „Boarding and Dining Card” şi suntem traşi în poză alături de un grec plictisit şi de o grecoaică sătulă de zâmbete profesionale.

Vaporul are trei punţi, două acoperite şi una în aer liber. Noi cei şapte magnifici, optăm pentru puntea cea mai de sus. Un bar ne îmbie cu tot felul de chestii exotice, băuturi beţive, sau nu. Optăm pentru două cafele şi o apă minerală. 8,50. Un soi de malayezian de pripas, înşfacă tava mea şi pare hotărât să nu mi-o mai cedeze decât la masa unde mă aşteaptă Silvia. Ca să fiu sigur că nu dispare cu tavă cu tot, îi strecor discret un euro şi pornesc ţanţos. Malayezianul mă urmează docil, pune cafelele pe masă şi dispare misterios. Bineânţeles, că aşa cafea proastă, îmi aduce aminte de nechezolul comunist, iar apa minerală este incredibil de scumpă în Grecia. Cam 7-8 euro per litru. Nu mă refer la apa plată care este mult mai ieftină. Mă refer la apa minerală gazeificată – sparkling – sau la sifonul ordinar denumit americăneşte, soda.

Vaporul e plin cu tot soiul de turişti. Anunţurile se fac în grec-engleză, grec-franceză, în spaniolă, în rusă şi chiar în bulgară. Noi, cei şapte, nu contăm. Dacă pricepem ceva bine, dacă nu, vom face şi noi ce fac ceilalti. NU ? Cine îşi mai poate închipui grup de excursionişti fără să amintească de japonezi ? Eu, NU! Deci, iată-i şi aici, zâmbind fără oprire chiar şi fără motiv, şi fotografiind, tot, tot, tot; câţiva, îşi apără nasul şi gura cu un soi de tifon; pe post de mască respiratorie ? Nu ştiu. Trecem pe lângă insule mai apropiate sau nu, mai mari sau mai mici, locuite sau aparent nu, dar toate stâncoase şi sălbatice, acoperite de o verdeaţă pirpirie. Iarbă, tufe şi copaci puţini.

În salonul de jos, se învaţă sirtaki! Ştiu grecii ce ştiu! Iar turiştii docili şi entuziaşti, învaţă sirtaki! Tot felul de vapoare, vaporaşe, iahturi, brăzdează marea incredibil de albastră, vălurită mărunt. Rar, câte un pescaruş ne dă târcoale, dar se îndepărtează rapid. Ştie din experienţă că nu prea are ce să capete de la noi. A, da! Majoritatea anunţurilor se fac în limba greacă. Frumos, nimic de spus! Probabil că eram anunţaţi că tocmai am pătruns într-o strâmtoare atât de îngustă, încât vaporul nostru o atacă pieziş. Hotărît lucru este faptul că două vapoare nu ar avea loc simultan trecând unul pe lângă celălalt. Până să ajungem la prima etapă a călătoriei noastre, vom afla că tânărul acela pentru care am renunţat la cheful nostru nocturn, este un viitor artist despre care nu mă îndoiesc că va deveni celebru. Ţineţi minte numele său : Eduard Sorin Manta. Are şi site, care merită vizitat! Are şi două cărţi publicate, dintre care una cu portrete, vag caricaturizate, pe care am văzut-o pe vapor. Remember ? Are cincisprezece ani!

Vaporul se îndreaptă hotărât şi din ce în ce mai aproape de o stâncă aparent golaşă. Deodată, apar crenelurile unui fort prin care nişte tunuri vechi ameninţă cam ruginite traficul naval. Sântem aproape de a acosta într-un mic golf circular, în care de jur împrejur se lăfăie în soare o mică aşezare, Hydra. Casele se caţără treptat pe pereţii abrupţi ai dealurilor, care mai vechi, care mai noi, dar frumoase toate. Insula a reuşit să evite modernizarea excesivă şi este se pare, cea mai frumoasă insulă a golfului Saronic. Pentru că este destul de aproape de portul Pireu, este o destinaţie predilectă a unor atenieni, despre care se zice că ar fi mai boemi. Pătrundem într-un golf mititel, teribil de cochet, acostăm şi putem să ne delectăm cu un micro-tur al acestei aşezări. Sigur că de jur-împrejur totul ne apare ca perfect familiar : terase, cafenele, taverne, buticuri, e clar că şi aici, comerţul grec este la el acasă. Cumperi între ieftin şi destul de piperat, ceea ce nu-ţi trebuie, dar trebuie să plăteşti cam cât nu face, ceea ce-ţi este sigur trebuincios.

A venit ora de ambarcare. Ne urcăm la bord la locurile noastre, scriu ce scriu şi Silvia remarcă : suntem cam singuri pe aici! Păi, cam da! Că ghidul ghiduşul una ne spusese, alta spuseseră cei de pe vapor şi alta se întîmplă. Era pur şi simplu ora de masă, numai că ghidul ne spusese să avem răbdare până la seria a doua. Aiurea! Toată lumea a intrat la masă în acelaşi timp. Coborâm, suntem conduşi la o masă unde se mai află două simpatice turiste de prin Croaţia, încropim două trei vorbe şi vine primul fel de mâncare : o minunată salată de somon. În sfârşit ştiu şi eu de ce somonul este atât de apreciat! Asezonat cu legume care în mod normal nu ar trebui să spună mare lucru, varză albă, varză roşie, ceapă albă, morcovi. Toate rase fin şi îmbăiate discret în ulei de masline. Somonul pe care l-am cumparat eu acasă, avea cu totul alt gust.

Yasso! Asta E!  Suntem invitaţi să ne alegem ceva de pileală. Alegem un mirific vin alb,vin la carafă.Vinul casei ? Neeeee! Vinul vaporului, care între timp s-a pus în mişcare. Trecem pe lângă stâncile pe care le-am văzut la venire. Numai că de data asta, acompaniaţi de o muzică plăcută, care face să alunece mai uşor pe gât şi felul doi : o friptură delicioasă cu cartofi natur. Gustul de ulei de măslin, este din nou la loc de cinste!

Între timp, se cântă “La Mulţi Ani” pentru sahib Shiva, un indian cu un turban amplu; lângă domnul indian, o doamnă japoneză de 95 de ani! dansează sprijinită în baston ca o Gheişa veritabilă ţi culege ropote de aplauze! Muzicanţii, geloşi, încearcă să se reimpună în atenţia publicului. Intră la rând, cele mai antrenante cântece şi dansuri greceşti. Cu bătăile din palme ritmate şi cu sirtaki. Uite că sunt mândru! Una dintre colegele mele de excursion, una dintre cei şapte, chiar e magnifică : intră la sirtaki!

Wow! Am uitat să spun : e adevărat e că cei din urmă vor fi cei dintâi. Noi, ajunşi pe ultima sută de metri, avem parte de locurile cele mai bune, de lângă ring. Hopaaaaa! A intrat în horă şi Silvia!!! Hopaaaaa, ia să-i fac o poză. Hopaaaaaa, bateria goală. Bleah!. Mă îndulcesc totuşi cu desertul. O subtilă combinaţie de gel de lămâie, frişcă, cremă masivă de vanilie şi cu accente de cacao fină. Acum, iar începe sirtaki. Hopaaaaaaaaa!

Şi gata domnilor şi doamnelor, că mintenaş ajunserăm la portul numarul doi. Mult mai amplu decât primul, extins ateneieşte mai mult pe orizontală decât pe verticală, pare o feerie de alb. Albe clădiri nu prea des acoperite cu roş-cărămiziu, dar aşezate la poalele unor dealuri ceva mai puţin stâncoase. Până şi vegetaţia pare aici să se manifeste ceva mai deplin. Pădurile nu mai sunt chiar atât de timide. Ocupă spaţii ceva mai largi. DA! Adica totuşi! La Hydra am ascultat cred, primul clopot al unei biserici pe plaiuri greceşti. Un clopot adăpostit în turla unei biserici frumoase şi bineânţeles discrete. Aici, exact în locul în care mă aflu,  deasupra unor clădiri cu destinaţie vădită de hotel, se înalţă maiestuos, o stâncă. Străjuit de un eucalipt la stânga şi de un steag helenic în dreapta, se înalţă un turn cu ceas. Ce e acolo ? Nu ştiu. Nu am coborât de pe vas. Tânărul acela m-a întrebat ce tot scriu în caiet. Ce scriu, i-am spus. De ce, nu ştiu nici eu. Locul acesta, se cheamă insula Poros.

În drum spre Egina, gazda noastră pentru urmatoarele două zile, ne lăsăm, cum altfel ? pătrunşi de mirificul peisaj. Incredibilul albastru marin al mării, contrastează suav cu bleau-cielul semi-azuriu al cerului vrâstat ici colo de nori care iau cele mai imprevizibile forme. O singură formă nu iau aceşti nori : forma de ameninţare a ploaie. Am citit nu mai ştiu pe unde că, în Grecia între mai-septembrie, NU plouă. Eu temător de ploaie fiind, am vrut să verific; am lăsat acasă cu inima cuprinsă de îndoială, umbrela. Cred că bine am făcut. Nici vorba de ploaie.

La un moment dat, îl văd pe malayezianul meu, că duce două pahare înalte, pline cu lichide colorate şi înţesate de bucăţi de gheaţă şi cu felii de portocală, din care se poate bea cu paiul de plastic. Ce ? Păi, hai să vedem! Alcoolizate ? mă întreabă. Ha! Păi altfel cum ?!? Bineânţeles, îi răspund.  Vine cu două pahare cu lichide culorate diferit. In fiecare dintre ele, sunt înfipte câte două paie. De ce ? Gust din fiecare. E evident că printr-o ţeavă am parte de alcool şi prin cealaltă numai de suc. Nu prea înţeleg eu cum multistratifică ei beuturile celea, dar bine o mai fac. Yasso! Chiar că această croazieră mi-a plătit cu vârf şi îndesat toate aşteptările ratate. Multumesc doamnei profesoare, mama tânărului despre care v-am vorbit, care m-a convins că şederea din insule este cu totul altceva decât croaziera dintre ele !

După tentativa ratată de a cuceri Acropole, privind de pe o colină apropiată la pustietatea grădinii în care se desfăşurau disputele socratice în Agora, mi-am zis că nu toată lumea se mai adapă de la luminile socratice. Dacă electricitatea a biruit definitiv, Agora e goala, iar lumea priveşte de sus luminile Atenei, de ce nu aş gusta şi eu din binefacerile momentului ? Pina-colada este cum nu se poate mai apetisantă.  Totuşi, fără Socrate şi fără socratism, aproape nimic nu ar fi fost posibil. Un antropolog rătăcit prin jungla africană, a fost întrebat de un şef de trib şcolit prin vest : “ De ce aveţi voi atât de multe lucruri şi noi nu”? Antropologul nu a răspuns. Dar răspunsul acesta este : “ pentru că Socrate s-a născut european”! Iar Platon este considerat pre-creştin. Iar Plotin este considerat neo-platonic. Iar creştinismul a configurat Europa mai ales prin latura sa protestantă. Ortodoxismul a rămas prea închistat. Grecia nu mai are de oferit decât ruine vândute mercantil, la preţ de aşezăminte culturale. Antropologul acela habar nu avea ce să răspundă, pentru că el căuta răspunsuri acolo unde pur şi simplu se pun întrebări. Dar nu găseşti răspunsuri. Oh, la, la, la … gata! Prea multă filosofie influenţată de o pina-colada!

Coborâm în port. Avem aproape două ore la dispoziţie. Ce să facem mai întii ? Cred că înţelept ar fi să mâncăm câte ceva, că până ajungem la Atena, iar se întunecă şi iar nu ştim unde să mergem. Dibuim o taverna la care am văzut că feţele de masă sunt mai curate, iar menuurile sunt scrise şi în greceşte şi în engleză. Am păpat un peşte bun, mult mai bun decât ce ştiam noi de acasă. Cod.  Pregătit cum se cuvine, cu mult suflet. Şi cu ingrediente despre care nu prea ai de unde să ştii ce sunt. Meşterul bucătar vine personal să te servească, iar după ce termini de mâncat, vine să întrebe dacă ţi-a plăcut. Nu trebuie să fii politicos. Pur şi simplu, apreciază dacă ai ceva de criticat. Dar nu prea ai. Degeaba întrebi ce ingrediente a folosit. Nu ţi le spune, dar te îmbie să revii. Revii ? Poate.

Deocamdată, privesc înmărmurit la privirile celor care de jur împrejur, mă măsoară cu consternare. Ce naiba tot scrie ăsta în cărticica aia a lui? Poi de unde să ştie dragii de ei, ca eu v-am promis dragilor, să vă relatez ce fac eu în Grecia asta, din care Socrate încă se mai întreabă post-mortem, dacă a meritat să bea cucuta? Vă declar ritos : a meritat! Pentru că dacă Socrate nu ar fi acceptat moartea sa, ar fi acceptat moartea ideilor sale. Ştia că are de ales. Şi a ales! Iar filosofie? HM!

Ne-am reâmbarcat şi ne apropiem încet dar sigur, de Atena. Multă lume picoteşte, mulţi încă se mai dau drept viabili, numai că aproape niciunul nu ştie că o zi petrecută pe mare, slăbeşte organismul. Subtila briză marină, macină. Văd că japonezii ştiu asta. Cele câteva doamne care se protejau cu măşti, acum s-au debarasat de ele, zâmbesc senin spre soarele care apune şi renăscute sfidează orientalismul nostru de pripas. Au devenit pur şi simplu, suverane. Doamnele soarelui răsare, privesc amuzate la somnul doamnelor adormite de berea sublunară. Zâmbea Gioconda? Sigur că da! Dar doamnele nipone, SURÂD! Enigmatic.

În drum spre Egina 

N-am spus nimic până acum, dar e vremea să mărturisesc : or fi ei grecii zgârciti, n-or fi, dar micul dejun de până acum a fost la înălţime: şuncă, omletă, caşcaval, şunculiţă prăjită, ouă fierte, unt, ceai, cafea, sucuri şi dulceţuri de tot soiul, plus prăjituri. Pâine feliată cam grosolan dar bună şi pâine prăjită la pacheţele. Şi mai erau nişte chestii p’acolo dar nu le-am mai dat atenţe, cum ar fi de exemplu fulgi de cereale. Deci, mic dejun bun. Nu mai contează ca baia a fost minusculă sau că frigider în cameră nu am avut. Am dormit la Atena două nopţi şi nu cred că mă voi grăbi să revin prea curând acolo. Ca oraş, Atena nu mi-a spus nimic. Dacă faci abstracţie de locurile în care se păstrează vestigiile antice, leagănul civilizaţiei, nu mai rămâne decât un oraş cu străzi înguste, cu clădiri oarecare, unele mai vechi altele mai noi şi cam atât. Dimineaţa, străzile sunt  cât de cât curate. Apoi, până spre seară, mizeria le inundă. Şi nimeni nu se sinchiseşte. Balcanism în stare pură. Am văzut în apropierea portului din care ne-am îmbarcat pentru minunata croazieră de ieri, un bazar jalnic de vechituri, unde saracii oraşului vând lucruri de mult scoase din uz, unora chiar mai saraci decât ei, care le râvnesc. Şi am mai văzut in apropiere de Acropole, la Monastiraki, noul bazar de lucruri inutile, dar noi. Tot felul de nimicuri de bâlci. Sigur că oraşul are şi magazine de firmă cu lucruri de bună calitate, sigur că are şi alte lucruri mai bune şi mai frumoase decât cele pe care le-am vazut noi. Rămâne să le descoperim altădată ! Poate. Deocamdată, ghidul ne mitraliază cu date despre oraş. Amintesc numai câteva. Are 24 de cartiere, în vremea lui Pericle avea şase sute de mii de locuitori (enorm!), sub stăpânirea turcă s-a redus la sub o sută de mii, în 1822 s-a produs schimbul de populaţie între greci şi turci, care a vrut să se repatrieze a făcut-o, care nu, şi a ramas pe loc, a devenit grec musulman, sau, după caz, turc ortodox. Domnul ghid crede că Atena este departe de ce ar trebui să fie, şi pune toată vina pe seama dictaturii coloneilor. Ei au urâţit oraşul, au dezvoltat industria în zonele turistice şi apoi au transferat-o aproape gratis unor apropiaţi de-ai lor-sună cunoscut partea asta aşa-i ? Centrul oraşului este piaţa Omonia – care înseamnă pace – dar nu aici este şi kilometrul 0, care a rămas în oraşul vechi, proiectat de Ciler (? Nu ştiu dacă am auzit bine) care şi-ar fi făcut cadou o casă splendidă daca ar mai fi trăit suficient. Acea casă, denumită Casa Soarelui, chiar este frumoasă. A fost locuită de arheologul Schliemann (un mare bandit şi hoţ după părerea ghidului), iar momentan adăposteşte muzeul de numismatică. Cel mai bogat cartier este Kolonaki, în apropiere de strada Bucureşti. Stadionul olimpic Panathinaikos  se numeşte aşa pentru că este destinat tuturor atenienilor. Ajungem în port. Domnul ghid ne face bezele si dispare. Nu prea înţeleg eu de ce a trebuit să ne mâne fuga de la Acropole, ca să aşteptăm aici o oră de pomană. Aşa o fi ritualul de ospitalitate pe la greci. Ne îmbarcăm pentru Egina (se citeşte eghina). Vaporul are o capacitate enormă. Cele câteva sute de persoane, turişti şi localnici, au fost ambarcate în mai puţin de 10 minute şi lasă neocupate mai bine de treisfeturi din scaunele dispuse pe trei punţi; două cu aer condiţionat unde bineînţeles că este frig şi două punţi în aer liber, dintre care una sus de tot la cucurigu, unde câţiva amatori de privelişte marină, se lasă învăluiţi de trâmbe puturoase şi înecăcioase de fum de bamporiu. Portul Pireu este al doilea ca însemnătate economică al Greciei. De aici sunt aprovizionate zilnic majoritatea insulelor. E ceva de lucru, nu glumă! Revin la turul oraşului, făcut la relanti, pentru că este o aglomeraţie infernală. Vedem partea cât de cât vizitabilă a oraşului, cu străzi curate, clădiri ceva mai îngrijite, dintre care unele chiar frumoase. Ne oprim câteva minute lângă vechiul stadion olimpic. Vis-a-vis, este celebrul discobol, lângă care facem ceva poze. Apoi, în sfârşit, cucerim Acropole. Este cu adevărat măreţ. Clădirea sa cea mai impunatoare, Partenonul, este construită în întregime sub raportul numarului de aur definit de Euclid astfel: „Spunem că un segment de dreaptă a fost împărţit în medie şi extremă raţie atunci când segmentul întreg se raportează la segmentul mai mare precum se raportează segmentul cel mare la cel mai mic„. Simplu, nu?

Intreg perimetrul Acropolei este înconjurat de un gard şi aşa cum aflasem mai înainte, accesul era permis numai până la orele 20. Nu ni s-a făcut rabat nici măcar pentru cele cinci minute cu cât am depăşit noi, această oră. Am fi vazut la lumina reflectoarelor, ceea ce vedem acum, la lumina soarelui. O uriaşă colecţie de coloane şi ruine ale unor temple, aflate în proces de restaurare. Restaurare unde mai este cazul, pentru că cea mai mare parte trebuie pur şi simplu reconstruit. Dupa 22 de secole de glorie, Acropole a fost cucerit de creştini, iar faptul că a fost transformat în biserică, n-ar fi nimic. Creştinii pur şi simplu au topit statuile de aur găsite aici. Creştini? O dată intrat pe mâna musulmanilor, Partenonul a fost transformat bâneinţeles, în moschee. Asediaţi, musulmanii aveau să demoleze bucată cu bucată Partenonul, pentru a recupera plumbul folosit la îmbinări şi a face muniţie. Văzând acest lucru, grecii le-au oferit musulmanilor  gloanţe. Aflu că alături de greci, în acele lupte, au luat parte şi români. Români pe care ghidul îi aminteşte neaşteptat de călduros şi de apreciativ. Faptul că domnul ghid a fost student în România, explică multe. Lovitura de graţie aveau să o dea Acropolelui, tot creştinii. Un idiot de ofiţer (n-are importanţă etnia) a pus tunurile pe aceste splendide edificii, a alungat otomanii şi a cucerit o colină dezolantă. Din care un consul englez, avea să se servească fără ruşine dar copios, cu cele mai bune bucăţi de marmură. Privită de sus, panorama oraşului Atena este cu adevărat impresionantă. Dacă era cât pe ce să spun, că acea croazieră tri-insulară a meritat ea singură deplasarea până aici, acum îmi schimb impresia. Priveliştea aceasta, îmi va stărui în memorie.
În aşteptarea vaporului mă plimb prin port şi la un moment dat, dintr-o sacoşă de umăr, doi ochişori adormiţi şi un botic umed, mă fixează insistent. Boticul se cască şi trage un căscat pe cinste, cu o limbă care trepidează în aer, după care se retrage prudentă la adăpost. Duc un deget la boticul micuţului chihuahua şi limbuţa aceea catifelată îmi mângâie degetul cu un gest amical. Zâmbesc. Zâmbeşte şi doamna tânără din sacoşa căreia se iţeşte căţelul deja adormit.

 

 

 

 

Blogul zilei     http://web.sitecube.com/edymanta/

Read Full Post »