Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘hanul lui manuc’

Am coborît din autobuzul 385 la fosta Operetă de pe malul Dîmboviţei. Opereta nu mai e. Nici alte repere ale tinereţii mele nu mai sunt la locul lor. Viaţa îşi urmează cursul.

În faţa primului bloc foarte înalt construit în Bucureşti, bloc de locuinţe care a sfidat cerul de la înălţimea celor vreo 17 etaje, bloc construit de sovietici prin anii una mie nouă sute cincizeci şi ceva, bloc care ar fi trebuit să exprime forţa constructivă a măreţiei URSS, o pancartă ne invită la Hanul Berarilor, han care şi-a găsit adăpost în Casa Bucur, vechi monument arhitectonic al oraşului, clădire transformată în anii post decembrişti rînd pe rînd în cazinou, hotel, etc. Am mai fost acolo şi nu mă opresc.

Traversez podul care lasă în urmă ispititoarea ofertă a hanului dragilor berari şi mă îndrept către Calea Victoriei. Pe partea dreaptă, se înalţă o clădire care mi-e tare dragă pentru că de pe acoperişul său, un foarte cunoscut actor, astăzi trecut în veşnicie, a interpretat o melodie în vogă în anii supremei tristeţi din vremea antedecembristă: Hai coşar… Îl ştiţi? Unii îl ştiţi, alţii încearcă să şi-l amintească, cei tineri habar n-au şi nici nu cred că-i interesează. Viaţa îşi urmează cursul.

Pînă să ajung la clădirea care adăposteşte sediul central al CEC, privesc nostalgic la noile destinaţii ale unor prăvălii de care am fost legat: nu mai există nici vopsitoria de haine de piele, nici micuţa dugheană în care singurul specialist în stilouri sofisticate ştia să adauge pe vîrful peniţelor acestor stilouri, un punct extrem de preţios de iridium… Nu ştiu dacă domnul Roşca mai trăieşte; cert este că arta sa, a dispărut. Viaţa îşi urmează cursul.

Trec grăbit prin faţa Muzeului de istorie în faţa căruia tronează în continuare hidoşenia aceea ostentativ semi pornografică, care (uuups) ar reprezenta chipurile, habar n-am ce. Aştept să mă lumineze cine ştie despre ce este vorba. Nu mă interesează nici faptul că s-a împlinit o sută de ani de cînd România este prezentă pe Naţional Geografic. Viaţa îşi urmează cursul.

Nu mă las impresionat nici de cerşetorii blazaţi care-şi fac veacul în faţa bisericii care a scăpat ca prin minune de demolare. Am un lapsus aici; mă ajută cineva să-mi amintesc cum se numeşte această biserică? Dacă nu, viaţa îşi urmează cursul.

Am o ţintă destul de clară a plimbării mele: Caru’ cu bere. De ce? Vom vedea… 🙂 Ajung, intru, evaluez atmosfera; se pare că de cînd am fost ultima dată aici şi pînă acum, locul nu a involuat. Ies şi continui (sau continuu? mereu le încurc 🙂  )  să mă plimb. Mănăstirea Stavropoleos este învăluită de o discreţie tăcută accentuată de un mister subliniat de întunericul care-o cum să spun, protejează? Nu ştiu…

Merg mai departe, pe străduţele vechiului centru al oraşului Bucureşti: Smîrdan, Lipscani, Covaci. Văd cu tristeţe cum modernitatea calcă în picioare tot ce a reprezentat istorie pe aceste locuri. Văd cum noii potentaţi ai vremurilor noastre (patroni vremelnici) desfid aceste locuri. Văd cu stupoare că nici măcar o singură locantă n-are specific românesc. Viaţa îşi urmează cursul?

Ies către Universitate. Am remarcat în trecere că Banca Naţională încearcă să devină un reper ceva mai luminos în această lume, tristă. Un grup statuar plasat într-unul dintre colţurile acestui edificiu, grup statuar luminat cuviincios, îl evocă pe Eugeniu Carada. De parcă ar mai şti cineva, cine a fost Eugeniu Carada. Viaţa îşi urmează cursul…

Trec pe lîngă Casa Armatei (unde am fost invitat aseară) şi mă avînt iar, pe Calea Victoriei. Merg agale. La Capşa, este linişte şi pace. Vizavi, Simplon-ul a dispărut într-o tăcere de ruină bine planificată. Nici magazinele de stofe nu mai sunt. Teatrul Odeon pare mai discret decît oricînd. Pasajul Victoria este neîmbietor. Noua construcţie edificată pe locul fostului Teatru Naţional, este de o incertitudine alarmantă. N-am nici cea mai mică intenţie să văd despre ce este vorba, acolo. Hotelul Continental este bine luminat dar, pustiu. Dar. Viaţa îşi continuă cursul: o doamnă între două vîrste, decent îmbrăcată, mă abordează abrupt şi fără multă vorbă îmi spune că este din Bucovina, a rămas fără bani, mama sa este bolnavă şi nu-mi cere decît să-i cumpăr măcar una dintre cele două cărţi jerpelite pe care mi le oferea la preţul de numai 10 ron.

Traversez intersecţia şi în loc să o iau la vale către Sala Palatului, mă reîntorc. Ajuns în faţa Casei Armatei, stau cîteva clipe privind la Hotel Capitol, hotel de la restaurantul căruia am nişte amintiri superbe. He he. Aici am avut prima întîlnire cu Silvia. Nu insist, acum… Viaţa îşi urmează cursul, nu?

Cobor pe Sărindar. Trec prin faţa restaurantului Berlin. Am petrecut şi pe aici, destule clipe interesante. Am amintiri consistente dar, nu este încă, vremea să le evoc. Viaţa îşi urmează cursul…

Trec dezgustat privind la ruina clădirilor care fost-au cîndva, cinematografele de pe Bulevardul Magheru. Ajuns în faţa clădirii în care a fiinţat ziarul Universul (şantajul şi etajul pentru cunoscători) o iau la stînga spre Bulevard. Intru din curiozitate la Berăria Gambrinus. Nici urmă de Marele Caragiale. Acum, locul seamănă a fi ca un soi de pub. Pustiu. N-am de ce să rămîn nici aici.

Bon. Nu-mi rămîne decît să intru la Librăria Humanitas Cişmigiu şi să mă plimb cîteva momente printre cărţi. Mare parte dintre acestea, le ştiu. Mă tentează cîteva dar, rezist. Urmează să-mi completez lista de lecturi destul de curînd, la Gaudeamus.

Mai departe, viaţa îşi urmează cursul: peste cîteva minute, mă voi întîlni cu draga mea Silvia la Caru’ cu bere, să ne reamintim că în urmă cu vreoooo 37 de ani, ne-am unit destinele.

ps. Regret că Hanul lui Manuc unde ne-am celebrat căsătoria a decăzut dar, viaţa merge mai departe, nu?

Read Full Post »

Hanul lui Manuc

S-a redeschis deşi, este în plin proces (he he heee) de renovare. Bere bună, şi alte alea de-ale gurii, vă aşteaptă. Preţuri aşa şi aşa. 🙂

Daaar, tot la Costin Comba veţi vedea imagini mai frumoase. 🙂

pssst 🙂 o frumoasă poveste despre acest han, puteţi citi AICI 

 

Read Full Post »

Duminică. Ninge viscolit încă de aseară. Asta da! vreme de stat la gura sobei şi de povestit la nepoţi. Chiar nu ştiu de ce mi-am adus aminte de nunta prin care ne-am unit vieţile eu şi sotia mea, nuntă frumoasă unde ne-am jurat credinţă în faţa lui Dumnezeu la Biserica Sfîntul Spiridon, încheiată cu petrecere mare la Salonul Voievodal de la Hanul Manuc. Petrecere mare adevărat vă spun, cu orchestră şi cu artişti adevăraţi, ca de exemplu Gheorghe Turda, Nicolae Suciu, Luigi Ionescu, Nae Lazarescu, George Enache şi … A fost realmente un spectacol de varietăţi. Nu să vă povestesc eu nunta mi-am propus acum. Poate, altădată. Acum am scotocit prin bibliotecă şi am găsit un volum denumit chiar aşa : Manuc. Semnat de doamna Victoria Comnea, care deşi are studii de Biologie la Universitatea din Bucureşti, a publicat poezie şi proză în revista Luceafărul şi a debutat cu un jurnal de călătorie la Editura Eminescu, America din valea adormită. De atunci a mai publicat, Perfect distractiv în 1999, Capcana în 2001, Ultima adoratoare în 2003, Un romb de cer în 2004. Manuc, a apărut la Polirom în 2006. Cartea este prefaţată de Bogdan Creţu, care printre altele, spune : ” Manuc propune o lume ficţională pe care o simţi, în ciuda fixării sale la debutul secolului al XIX-lea, verosimilă, plauzibilă, în care tot soiul de personaje pline de viaţă, multe coborîte din primul eşalon al istoriei adevărate, îşi deapănă firul existenţei cu o naturaleţe ce nu are cum să nu cîstige adeziunea cititorului. Un roman istoric >>cinstit<<, care renunţă la artificii inutile şi la alte strategii de seducţie în afara realului talent al autoarei”. Cartea aceasta vorbeste despre personaje istorice, pe fundalul războiului ruso-turc, în care Napoleon făcea eforturi de extindere a imperiului său. În toate aceste evenimente, Bucureştiul avea să joace un rol determinant, căci aici se duc negocierile de pace, mereu influenţate de prinţul armean extrem de bogat, Emanuel Manuc. Am să ‘desfac’ această carte în patru postări, după numărul capitolelor sale. Sigur că din această carte nu putea să lipsească o fiinţă fermecătoare, echivalentul feminin al lui Manuc. Alexandra Marioritza, este din stirpea rară a femeilor puternice, frumoase şi inteligente. Libertatea deplină nu o stînjeneşte, dimpotri : ii reliefează caracterul de femeie perfect stăpînă pe ea. Singura sa slăbiciune, este beyul Manuc. Vom vedea.

Acum, astăzi, credincioşii trebuie să dea dovadă de tărie : începe postul . Lăsata Secului are doua etape care conduc spre Postul Paştelui : Duminica Înfricoşatei Judecăţi, cînd se lasă sec de carne – astăzi -, şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – duminica viitoare. Postul propriu zis, începe cu 15 februarie şi se încheie pe 4 aprilie. În această perioadă, voi vă lăsaţi ispitiţi ?

Read Full Post »