Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘heidegger’

Răspund provocării lansate de psi  pentru TEMA DE LUNI cu o evocare a primei mele întîlniri cu un autor pe care îl apreciez enorm, Gabriel Liiceanu. Cunoşteam deja în linii mari cărţile sale, cărţile lui Andrei Pleşu şi cărţile mentorului dumnealor, filosoful Constantin Noica. Adică cei despre care se spune că au format nucleul Şcolii de la Păltiniş.

Sigur că prin refugiul filosofului de la Păltiniş au trecut mulţi alţii dar, nu am de gînd să-i menţionez. Sunt prea mulţi… parcă, peste trei mii de oameni. Trebuie menţionat totuşi, logicianul Sorin Vieru.

Această întîlnire a avut loc la ediţia Bookfest din anul 2005, ediţie care s-a desfăşurat pe holurile Teatrului Naţional Bucureşti. Dar nu despre lansarea unei cărţi a domnului Liiceanu a fost vorba la această întîlnire ci, despre lansarea unei cărţi postume a filosofului neştiut, Alexandru Dragomir. Cartea se numeşte Cinci plecări din prezent – execiţii fenomenologice şi a fost îngrijită de domnul Liiceanu.

Nu era prima carte apărută la Humanitas semnată postum, de Alexandru Dragomir. Prima, se numeşte Crase banalităţi metafizice. Apoi, a mai urmat un volum denumit Caietele timpului în care Alexandru Dragomir, a încercat să rezolve dpdv filosofic o problemă pe care Heidegger – al cărui doctorand fusese -, o lăsase neatacată în opera sa de căpătîi, Fiinţă şi timp,  operă tradusă în limba română de Gabriel Liiceanu în colaborare (pentru ultima parte) cu Cătălin Cioabă,  din care nu a apărut decît primul volum. Nu se ştie dacă cel de-al doilea volum a fost scris, sau nu.

Revin la această întîlnire. Îmi aduc aminte că au vorbit domnii H.R. Patapievici, Andrei Cornea, Cătălin Partenie şi bineînţeles, Gabriel Liiceanu. Dacă nu mă trădează memoria, domnul Pleşu nu a mai ajuns la această lansare. Auditoriul a fost destul de numeros. Pierit, printre cei care se delectau cu spusele acestor veritabili oameni de cultură, mă aflam şi eu, împreună cu Silvia şi cu sora mea mai mare, Adriana (care fusese colegă de liceu cu domnul Liiceanu). După ce laudatio a luat sfîrşit, am fost anunţaţi că urmează şedinţa de autografe. Habar nu am de ce, am avut un moment de slăbiciune. Am fost copleşit de spectacolul acela scînteietor de inteligenţă şi de rafinată erudiţie deşi repet, eram la curent cu mare parte a temelor puse în discuţie. Am rugat-o pe Silvia să ceară maestrului autograf în numele meu, pe acel volum. Eram la un pas în urma ei. Domnul Liiceanu, a ridicat ochii şi m-a zărit. Nici acum nu ştiu ce l-a făcut să înţeleagă că eu eram acel Tiberiu, care solicita autograf prin interpuşi. După ce a scris autograful: “Domnului Tiberiu Orăşan, cu gîndul bun al lui – semnătură – “ s-a ridicat în picioare şi mi-a înmînat volumul direct, mie. Cum o fi înţeles că eu am avut atunci un moment de timiditate, n-am să înţeleg, niciodată.

Am autografe pe cărţi de la mai mulţi autori dragi mie, printre care nu amintesc decît un nume cu adevărat greu: domnul Neagu Djuvara. Dar emoţia trăită atunci, nu poate fi egalată. Sper numai, ca la viitoarea lansare a unei cărţi pe care o aştept, să nu mai am aceleaşi emoţii.

– – –

pe această generoasă temă, au mai scris : vero  redsky  abisuri  marina virusache cristiangheorghe diana Scorpio72 Cita Rokssana  d\’agatha  carmen

Read Full Post »

Multe mai are omul de învăţat pe lumea asta, ca sa nu iasa din ea, aşa, ca boul, după cum bine spunea “Sănduc” – Alexandru Dragomir, filosoful solitar, publicat numai postum, filosof care din cauza vremelniciilor nu şi-a putut încheia doctoratul îndrumat de Heidegger. Frunzăresc, frunzăresc ( din cartea lui Adrian Marino – Prezenţe româneşti şi realităţi europene). p183. Anglia. “You are a lucky man” îi spusese autorului, cel care i-a înapoiat geanta care conţinea agende, note, bilete, bani, etc, geanta pe care domnul Adrian Marino o rătăcise.

Chiar că este norocos. Iar mă încolţeşte invidia. Invidia turistului nesătul, pe norocosul care are parte de astfel de voiaje. Trag cu ochiul la sfîrşitul cărţii şi mă liniştesc puţin. Măcar în Franţa am fost şi eu. Frunzăresc,frunzăresc… He, he, am avut dreptate să nu fiu în consonanţă cu AM. Nu iubeşte copiii! Hmmm. “Nu iubesc această formă de umanitate gregară, dezorganizată şi sălbatică, pe domnul Goe în deplasare”. Hmmm. Păi bine domnule AM, că tot fuse vorba despre Brîncuşi, nu ştii “zisa” dumnealui ? Aia cu copiii? Adică nu ştii că “în clipa în care nu mai ştim să ne jucăm, începem să murim”? Mda.

Poate că în viitor, cîndva, cumva, voi vizita şi Londra. Deocamdată eu şi Silvia vrem iar la Paris. Dar mai pe îndelete, nu aşa, pe goană, cu autocarul în circuit, cum am fost ultima dată. Sau, mă rog, ca prima dată. Nu ştiţi bancul acela celebru ? “- Iar vreau să merg la Paris! – Ai mai fost ? – Nu, dar am mai vrut!” Cartea, care se încheie cu un post-scriptum neconcludent, are drept ultim capitol o călătorie în Franţa, călătorie efectuată cu un an mai devreme. Norocos călător domnul AM. Nimic de zis. Fericit om. Tentat să “rămînă” acolo, refuză. Şi oferă o explicaţie : “Este un succes, o carieră ?” Pe linia asta, aparent, are dreptate. Noica, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi atîţia alţii, au ales calea afirmării depline, aici., pe plan şi plai mioritic. Nu însă şi Eliade, Culianu, Ionesco, Cioran, Moshe Idel şi lista ar putea continua. Unde sau care este adevărul ? Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Ştiu însă şi sînt dureros de conştient de faptul că avem noi românii un talent probabil fără egal în lume : ostracizăm valorile în devenire pîna aceştia/acestea îşi iau lumea în cap, dar o dată ce aceştia/acestea ajung în plan profesional la reuşite notabile, îi revendicam ritos : CUTARE ŞI CUTARE SUNT ROMÂNI ! Drăgălaş popor.

 Revin la carte. AM a vizitat şi Strassbourg. L-am văzut şi noi. El, cu nişte ochi, Eu, cu alţi ochi, Silvia şi Robert, altfel. Spre deosebire de domnul AM, noi am avut norocul de a vedea catedrala fără corsetul în care o învesmîntaseră restauratorii. Catedrala e copleşitoare. Aproape nefirească. Imposibil de construit fără ajutor divin! Dar senzaţia este totuşi diferită faţă ce cea de la Vatican. Desigur, domnul AM pe de o parte, şi eu, pe e altă parte, avem păreri diferite despre Luvru, despre Centrul Pompidou, despre Tour Eiffel . Dar cum să vezi Parisul şi să nu vezi Sacre Coeur ? Nu cred că Parisul poate fi contemplat la fel de bine aşa cum se poate face de pe acea colină celebra, Montmartre.

 Dar am şi eu regretele mele. N-am reuşit să vad atelierul maestrului “Măiastrei”, după cum nu am reuşit să ajung în Rue Pinchon 8 , unde au locuit mirabilii Ierunci, Virgil şi doamna Monica Lovinescu. Dar am vazut Domul Invalizilor, Panteonul cu Pendulul lui Foucault, am văzut Moulin Rouge. Pe dinafară. Aici, căscînd gura la lumea pestriţă, la explozia de lumini, la vitrinele strălucitoare şi îmbietoare, am fost acostat de o “doamnă” şi poftit la “distracţie”. – Dar sînt cu soţia mea! m-am apărat! – Nu-i nimic! poate să vină şi ea, dacă vrea! Chiar aşa ! Simpatice pariziencele acelea …

Nu ştiu cum era atunci, în 1976, reţeaua de metrou pariziană, dar în 2008 este aproape de neînchipuit de utilă. O vorba spune că nu există nici măcar un singur punct al Parisului care să se afle la o distanţă mai mare de 500 m. de o “gură” de metrou. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că dacă înţelegi bine harta metroului, nici nu te poţi rătăci în Paris şi nici nu-ţi poate ramîne loc dorit, nevizitat. La Paris am reuşit să ucid o legendă : cum că vizavi de cimitirul Pere Lachaise, ar exista un restaurant pe frontispiciul căruia ar sta scris : “Mai bine aici, decit vizavi”! NU EXISTĂ! Un astfel de restaurant. Dar mi-ar plăcea sa fac eu, unul.

###

BLOGUL ZILEI : http://mariapopart.wordpress.com/expozitie-cu-vanzare-2/

Read Full Post »

 

             Mai întâi, câteva cuvinte despre autor. Mark Lilla, este licenţiat în economie politică şi ştiinţe economice la Univesity of Michigan, a obţinut masteratul în politici publice şi doctoratul în ştiinţe politice la Harvard. A predat la New York University şi în momentul apariţiei acestei cărţi în traducere ( Mona Antohi ) la Polirom in 2005, era profesor de filosofie politică la University of Chicago. Din 2007, este profesor la Universitatea Columbia.Deci, am toate motivele să cred că ştie ce spune.

            Cartea, amplu prefaţată de Sorin Antohi, care urmăreşte o “pregătire intelectual-ideologică a cititorului pentru lectura ” este o “critică (a) unor gânditori europeni ‘tiranofili’, angajaţi nesăbuit în ideologie şi politică, atât la stânga cât şi la dreapta : Heidegger, Carl Schmitt, Walter Benjamin, Kojeve, Foucault şi Derrida”. Trec lejer, peste prezentarea lui SA, pentru că ar putea f un subiect propriu-zis de sine stătător.

            1.Despre filosoful Heidegger nu insist, pentru că fiecare are opinia sa despre; eu îl consider un reper în ‘fenomenologie’; opera sa capitală “Sein und Zeit” este monumentală fie ea şi neterminată,  punct. Cum s-a lăsat sedus intelectualul Heidegger, de spiritul epocii sale  este de discutat.

              Între Heidegger, Hannah Arendt şi Carl Jaspers s-a înfiripat o prietenie care le va marca întreaga viaţă. Punctul nodal al relaţiei dintre acesti trei gânditori, a fost constituit de povestea de dragoste dintre Hannah si Heidegger. Era posibilă iubirea dintre o evreică şi un german, în acele momente istorice tulburi ? La început DA, ulterior, NU!

            El însuşi elev al lui Husserl, Heidegger a fost profesorul de filosofie al lui Hannah. Idila lor a fost urmare firească a înclinaţiei amândurora către speculaţia filosofică de înalt nivel. Jaspers, care studiase dreptul şi medicina, reuseşte până la urmă să obţină o catedră la Heidelberg unde preda filosofie. Loc în care, Hannah dezamăgită de prea multele obstacole ale iubirii sale pentru Heidegger ( care era printre altele căsătorit ), se stabileşte pentru a-şi definitiva studiile cu profesorul Jaspers, sub îndrumarea căruia şi-a definitivat teza de doctorat,  “Conceptul de iubire la Sfântul Augustin”. Ne aflăm deja în anul 1929. Nu peste prea multă vreme, în plină ascensiune a Partidului Nazist, la care şi aderă in 1933, Martin Heidegger devine rectorul Universităţii din Freiburg. Va fi după cum se va dovedi ulterior, greşeala vieţii sale.  Înca din 1931, Heidegger îi spijinise pe nazişti, iar o dată numit la conducerea Universităţii, “şi-a pus în joc întreaga energie pentru a ‘revoluţiona’ Universitatea şi a susţinut conferinte de propagandă în întreaga Germanie, încheindu-le cu HEIL HITLER ! “ Jaspers, uluit, îl interpelează : “ cum poate un incult ca Hitler să guverneze Germania ?” Heidegger răspunde : “ Cultura nu contează. Priveşte numai ce mâini minunate are!” Chiar aşa ! De aici s-o fi inspirat cunoscutul personaj care afirma că atunci când aude de cultură, îi vine să pună mâna pe pistol ? Nu ştiu. Cert este că, “în cele din urmă  Heidegger a decis! că naziştii înşişi distruseseră ‘adevărul şi mareţia’ naţional socialismului.” Trezire la crunta realitate, tirzie. Relaţia sa cu Hannah se rupsese deja mai demult. Relaţia sa cu Jaspers, a fost sincopată de propria sa rătăcire. După ce Germania a pierdut războiul, lui Heidegger i s-a permis să se retragă la cabana sa din Padurea Neagră. Fără repercursiuni majore. Jaspers, prietenul său cu cinci ani mai vârstnic, l-a ajutat şi în această privinţă. Masiv. Hannah a decedat in 1975, total neconsolată de irosirea propriei sale vieţi, închinate pe altarul unei iubiri imposibile.

În 1976, când a privit la televizor aselenizarea, Heidegger s-a speriat ! Nu după multă vreme, a părăsit această lume.

             2.Carl Schmitt. “Deşi cărţile sale cele mai importante au fost scrise în timpul Republicii de la Weimar”, este considerat “ drept unul dintre cei mai mari teoreticieni politici ai secolului XX”. Şi el a fost unul dintre cei mai activi colaboratori cu regimul nazist. In pofida acestui lucru, se bucură în lumea academică de un viu interes . Schmitt a fost total in favoarea acţiunilor întreprinse de nazişti, de la “instaurarea unei dictaturi temporare a preşedintelui Reichului”, la justificarea  ‘nopţii cuţitelor lungi’, susţinând  inclusiv rasismul, pe motiv că “orice drept este dreptul unui anumit volk”. A militat activ  pentru epurarea scrierilor autorilor evrei din biblioteci, pentru că “un autor evreu nu are pentru noi nici-o autoritate”. Totuşi, pe măsură ce luptele intestine din interiorul Partidului Nazist se intensificau, influenţa lui C. Schmitt a început să scadă. Pe măsură ce războiul se apropia de sfirşit, vocea sa a devenit din ce în ce mai stinsă, deşi a continuat să predea la Universitatea din Berlin. După război, reputaţia sa de “jurist al coroanei”, l-a plasat pe lista celor care urmau să fie interogaţi de către aliaţi. Arestat, eliberat, rearestat şi interogat de comisarii ruşi si anchetatorii americani, Schmitt a rămas sfidător “am băut bacilul nazist, dar nu m-am infestat”; holocaustul ? era justificat întrucit şi creştinismul a produs milioane de victime. Până la urmă a fost eliberat, cu interdicţia de a mai preda. Gândirea sa politică este axată pe ideea ca liberalismul în sine este o dovadă de slăbiciune, şi de aceea este nevoie de ceea ce el numea “decizionism”. Spune Schmitt “politica este totalul şi, drept urmare, ştim că orice decizie potrivit căreia ceva este nepolitic este întotdeauna o decizie politică “.Niciodată nu a admis că a greşit angajându-se pe calea nazismului. Scrierile sale se bucură de atenţie, deşi remarca Mark Lilla, “există o remarcabilă lipsă de seriozitate în rândul celor care-l studiază şi-l promovează astăzi pe Schmitt, oricare ar fi motivaţiile lor partizane, un fel de reticenţă în a-i sonda în profunzime, universul moral”.

             3.Walter Benjamin. Născut în 1892 într-o familie înstarită de evrei berlinezi, ‘tânărul Walter, ca mulţi alţi evrei germani atraşi de primele eseuri ale lui Martin Buber, flirta cu sionismul politic în vara lui 1912”. In 1917, obţine o scutire de la serviciul militar şi se autoexilează voluntar în Elveţia unde începe un intens schimb cultural cu Gershom Scholem, pe care îl cunoscuse din 1915.Iniţial adept al sionismului, până la urmă Benjamin “a suferit o convertire de la speculaţia teologică la Marxism, în anii ‘20” sub influenţa filozofului Ernst Bloch, dar mai ales căzut in mrejele unei tinere comuniste letone, Asja Lacis, “care lucra în teatrul politic cu Bertold Brecht.”.Totuşi, marxismul lui Benjamin a rămas până la urmă teoretic. După o vizită la Moscova, vede clar ce fiasco este revoluţia, vede că Moscova nu este o utopie şi mai vede că Asja avea şi alţi amanţi. După convertirea lui Benjamin la Marxism între el şi Scholem se instaurează treptat o răceală. Permanenta pendulare între teologie si materialism până la urmă îl plasează pe Benjamin “într-un tărâm intelectual al nimanui, unde nici Scholem-teologul, nici Brecht-materialistul nu-l puteau ajunge”.Având o oarecare notorietate ca critic literar, Benjamin trăia din ce câştiga publicând prin ziare şi reviste, dar o data cu venirea la putere a lui Hitler va fi nevoit sa emigreze. În toamna lui ’39 Benjamin a fost internat într-un lagăr francez pentru străinii din ţări inamice. Până la urmă, încercând sa scape din Franţa, îşi găseşte sfârşitul încercând să treacă Pirineii. Întors din drum de grănicerii spanioli, Benjamin a luat o supradoză de morfină. A doua zi, tot grupul din care facea parte şi Benjamin, a trecut fără probleme graniţa, la adăpost.

             4.Alexandre Kojeve. Pe numele său întreg Aleksandr Vladimirovici Kojevnikov, a văzut lumina zilei într-o familie înstărită din Moscova în 1902. După Revoluţia din Octombrie, familia fiindu-i supusă la privaţiuni, deposedare de bunuri şi trecere pe lista neagră pentru slujbe, fiind prins că vindea săpun pe piaţa neagră, este arestat şi de-abia scapă de execuţie. Deşi în tinereţe avea convingeri comuniste, în 1920 fuge din Rusia pentru că “a prevăzut că instalarea comunismului avea să însemne treizeci de ani cumpliţi”.  Apologet al filosofiei lui Hegel, se va implica adânc în viaţa cetăţii, devenind “ un arhitect al reconstrucţiei europene postbelice, şi în ciuda originii sale străine, un consilier preţuit al preşedinţilor şi miniştrilor francezi”. Un rol foarte important în viaţa lui Kojeve, avea să joace Alexandre Koyre, care emigrase din Rusia în tinereţe şi acum era profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Pe scurt, Kojeve credea că societatea va evolua către o lume organizată raţional, fără deosebire de clasă; era total neimportant pentru el, dacă acolo se va ajunge prin metoda capitalistă promovată de Statele Unite, sau prin metoda socialismului de stat promovată de Uniunea Sovietica. Avea o certitudine că în raportul filosofie/teologie, filosofia merita să fie luată în considerare, cu prioritate. Are un rol important în formarea Comunităţii Economice Europene şi în semnarea acordurilor GATT, precum şi în ploliticile franceze faţă de lumea a III-a. Între anii 1982 şi 1983, la 14-15 ani de la moartea sa, au apărut o serie de dovezi că ar fi fost spion rus. Dar lumină pînă la capăt, nu pare să se fi făcut, în aceasta privinţă.

            5.Michel Foucault. Născut într-o familie care aparţinea burgheziei catolice, în 1926 la Poitiers, Foucault părăseşte localitatea natală îndreptindu-se către Paris. Deşi iniţial atras de Marxism, De Sartre şi de Partidul Comunist Francez, avea să se îndrepte ulterior spre gânditori ca Nietzsche şi Heidegger. Teza sa de doctorat, publicată sub numele “Histoire de la folie a l’age classique” avea să aibă un impact considerabil în epocă. Lucrarea, mai puţin bazată pe izvoare istorice solide, este totuşi o operă de imaginaţie şi un bun reper pentru  viitoarele  istorii ale nebuniei. Din cauze care ţin mai mult de orientarea sa sexuală, Foucault părăseşte Franţa acceptând un post în Tunisia în 1967. Dacă până atunci implicarea sa în politic a fost neânsemnată, odată cu evenimentele din 1968, el revine la Paris şi incepe  o lungă activitate politică, desfaşurată pe parcursul a zece ani. În acele evenimente, Foucault vede că “ linia de demarcaţie dintre normalitatea burgheză şi experienţele extreme frusese stearsă colectiv de o nouă generaţie şi că era pe cale să se nască un nou tip de societate, în care clasei muncitoare urmau să i se alăture ‘masele neproletare’ – femei, deţinuţi, homosexuali, […] – spre a crea o nouă societate descentralizată”. Dar, când în 1978 a izbucnit revoluţia din Iran, ajuns acolo în calitate de corespondent. Al unui ziar Italian, a văzut cum o experienţă limită în politică poate avea drept consecinţă “distrugerea acelei ţări şi subjugarea poporului de catre o clerocraţie nemiloasă şi obtuză”. Prizonier al viciului său, prin 1983 râdea de cei care puneau în discuţie necesitatea sexului protejat, ridiculizându-i “să mori de dragul baieţilor: ce-ar putea fi mai frumos?”. Avea să şi moară, un an mai târziu.

             6.Jacques Derrida. “Istoria filosofiei franceze în cele trei decenii care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial poate fi rezumată intr-o frază : politica a dictat şi filosofia a scris”. Mark Lilla, considera că pe scena postbelică a filosofiei politice, nu s-a manifestat decât un “singur gânditor politic de marcă : Raymond Aron. Lista importanţilor filosofi francezi care şi-au protejat opera de pasiunile politice este scurtă deşi cuprinde câteva figuri semnificative”. Printre ei, Levinas, Cioran şi părintele deconstrucţiei, Derrida. Derrida, s-a autodeclarat prin 1968 stângist, dar fără să intre in detalii. Deşi gândirea lui Derrida este franceză prin tematică, la inceputul anilor ’80 steaua sa începe să strălucească în lumea saxonă. “În America, Derrida este considerat un clasic al canonului postmodern.  Chiar şi în 1990 Derrida refuza să spună dac deconstrucţia avea implicaţii politice, indiferent de natura lor (Marxism, feminism,etc ). Nu peste multă vreme, Derrida avea să publice “nu mai puţin de sase cărţi pe teme politice, cuprinzând eseuri, interviuri, o carte despre Marx, una despre prietenie şi politică, alta despre drept”. Cum se poate explica faptul că deşi în Franţa Derrida, are în cel mai bun caz un statut marginal, iar în America este privit cu fascinaţie ? Mark Lilla răspunde : “Faptul că mulţi dintre ei. par să fi găsit în operele[…] lui Derrida, ‘o viziune înălţătoare’, atest […] uluitoarea capacitate a americanilor de a avea o parere bună despre oricine şi despre orice idée”.

 *

            După cum se poate vedea din aceste câteva exemple, intelectualii chiar mânaţi de porniri sănătoase şi de intenţii bune, odată ajunşi în politică nu fac întotdeauna o muncă utilă; adesea, chiar dimpotrivă. Dar cum tentaţia este o coordonată umană la fel de dominantă ca şi curiozitatea, nu cred că implicarea intelectualilor în politică se va opri. Întotdeauna vor fi unii dintre ei, în stare să creadă că pot fi extrem de utili cetăţii. Iar după cum se vede, şi in România, intelectualii au inceput să se implice. E bine sau nu, asta numai timpul ne-o va putea spune… Dacă nu nouă, atunci măcar generaţiilor viitoare.

Read Full Post »

Născut în 1916 la Zalău, licenţiat în drept şi filosofie, A. Dragomir (Sanduc-pentru prieteni), avea să plece la Freiburg pentru a-şi da doctoratul, pentru că fusese acceptat ca doctorand al celebrului filosof german, Heidegger.  Preferat în mod vădit al celebrului profesor, lui A. Dragomir soarta avea să-i joace o festă cumplită : cu trei luni înainte de a-şi susţine teza de doctorat, este rechemat în ţară pentru serviciul militar; nici măcar o scrisoare a filosofului, nu avea să înduplece autorităţile române.

Dragomir se supune şi revine în ţară. Avea sa fie trimis pe front, iar la terminarea războiului, odată reîntors în ţară, avea să priceapă rapid, că stagiul petrecut în Germania nu putea decît să îi dăuneze. Astfel, cel care absolvise liceul “Seminarul Pedagogic Universitar” de la Cluj cu calificativul excepţional! la română, greacă, franceză, germană, istorie, ştiinţe fizico-chimice şi! gimnastică, licenţiat în drept şi filosofie, va intra “în cîmpul muncii” şi va lucra pe rînd ca ajutor de sudor, funcţionar, corector, redactor, merceolog, etcetera … Abia în ultimii ani ai săi înainte de pensionare, avea să fie folosit, graţie cunoştinţelor sale lingvistice, pe post de translator în desele deplasări în străinătate a unui ŞEF de tip nou.

La fiecare revizuire a ‘dosarului’ , A. Dragomir era sistematic dat afară din serviciu, deşi se străduia din răsputeri să-şi ascundă trecutul de ucenic-filosof. Întreaga sa viaţă, va trăi acut cu sentimentul că filosofia trebuie să fie făcută clandestin, în intimitatea camerei sale, pentru sine însuşi, ca să nu “iasă din viaţă, aşa, ca un bou”. Nu l-a preocupat să publice nimic, niciodată, nici măcar după dezgheţul survenit după 1964. Prieten cu Noica, avea să îi reproşeze acestuia printre altele, moartea unui prieten comun, survenită în urma arestării “lotului Noica” în 1958.

De altfel, se temea ca nu cumva membrii “Şcolii de la Păltiniş” să nu aibă aceeaşi soartă. Noica ţinea cont în foarte mare măsură de părerile lui Dragomir, îi dădea lucrările sale pentru observaţii înainte de publicare şi chiar ţinea cont de criticile lui Sanduc. După apariţia cărţii lui Gabriel Liiceanu, “Jurnalul de la Păltiniş”, carte care avea să consfinţească ‘ruptura’ dintre maestru şi ucenicii săi, odată eliberaţi de sub tutela lui Noica, un grup restrîns – Liiceanu, Pleşu, Sorin Vieru, uneori Walter Biemel, – aveau să constituie auditoriul pentru un lung şir de seminare private ţinute de Sanduc, auditoriu care va reconstitui de fapt şi substanţa uneia dintre cele trei cărţi apărute postum la Humanitas, “Crase banalităţi metafizice”.

Ieşit la pensie în 1976, an care coincidea morţii maestrului său Heidegger, avea să se dedice unei probleme care la frămîntat dea lungul a peste 50 de ani : problema timpului, problema pe care Heidegger, nu o mai abordase în “Fiinţă şi timp” (volumul doi de la această monumentală lucrare, nu va mai apărea niciodată). Seminarele private au durat din 1985 pînă în 2000, din 1995 acestui auditoriu restrîns, adăugîndu-se H.R. Patapievici şi Cătălin Partenie, acesta din urmă obţinîndu-şi un doctorat în filosofie, în Scoţia. După moartea sa, survenită în 13 Octombrie 2002, “arhiva” lui Sanduc avea să îi parvină lui Gabriel Liiceanu, prin bunăvoinţa soţiei lui Alexandru Dragomir. Din multitudinea de “caiete” pe care A. Dragomir, îşi notase gîndurile, la editura Humanitas aveau să mai apară două cărţi, respectiv, “Cinci plecări din prezent” şi “Caietele timpului”, prin gjija domnilor Liiceanu, Partenie, Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincu, care au redactat, reformulat şi în final tipărit nişte splendide exerciţii filosofice de toată frumuseţea. Pe această cale, filosofia din spaţial carpatin avea să se îmbogăţească cu judecata de cristal a unui fenomenolog de mare valoare.

Într-unul dintre caiete, A. Dragomir avea să scrie următoarea poveste :

“ Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spuse :’eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune’. Al doilea : ‘eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam’. Al treilea : ‘eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam’. Dumnezeu îi aude şi le spune : ‘ce căutaţi voi aici ? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.’

Iar Sănduc spune : ‘am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici-un răspuns’.

Dumneavoastră, aveţi un răspuns la această întrebare ?

Read Full Post »