Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘hug’

Cum nu prea aveam chef de hoinăreală, dimineaţă am stors tableta de ultimele picături de baterie ca să mă pun la punct, amănunţit amănunţit amănunţit, cu ştirile ot romanica, aşa cum nu mai făcusem de vreo… patru săptămîni. Mare lucru, n-am aflat. Circul comico-tragic teleormăneano-voluntarnicesc merge înainte, iar referendumul a pus ţara pe jar; sau cel puţin, văd că o nouă falie taie societatea românească, atîta cîtă mai e, în două  tabere mari: pro, şi contra. Mă amuz să văd că oameni culţi, la părerea cărora chiar ţin, au căzut în această capcană şi, cu exces de argumente beton,  susţinute de teorii savante din politologie, din sociologie sau de drept, au căzut FIX în mlaştina politrucilor, contrazicîndu-se de zor. Vorba vine, că mă amuz; mie lehamite de nu mai pot. 😦

Eu am luat o decizie simplă: referendum de la pesedragnea? nu servesc, mulţumesc frumos. Ajung la timp în ţară ca să particip la mascaradă, dar repet, NU! Oricît aş scormoni în memorie, NU găsesc absolut nimic, dar nimic din ceea ce a propus psd în general, care să nu conţină şi capcane toxice aşa că, repet, tot ce vine din această zonă politică, resping din start, fără să-mi mai pierd vremea, analizînd vicleniile lor.

Tocmai cînd pusesem tableta din nou la încărcat, Silvia mă anunţă candid că, parcă, n-ar trebui să ne mai zgîim pe pereţi, ci să ieşim la o plimbărică, undeva, cumva. Aşa face întotdeauna. Nu spune nimic înainte de a se hotărî. Şi mă mai întreb de ce face Robi, la fel 🙂

Bine. Eu sînt gata pregătit întotdeauna, pentru că niciodată NU lîncezesc în haine de casă, sau Doamne feri, în pijamale. Ca la militărie, imediat ce mă dau jos din pat, după ce-mi fac toaleta, mă îmbrac, fiind gata de plecare, oriunde şi oricînd. Dar nu şi cu oricine 🙂

– Unde mergem? – Păi, nu ştiu. La Catedrala care a fost închisă din cauză de mireasă? – Ştii tu că este deschisă acum? – Păi, nu ştiu. Da’ este frumos acolo, chiar şi dacă nu este deschisă Catedrala. – Ok, hai să mergem, zic.

Şi, minune! Catedrala este deschisă, iar lumea chiar intra, aprindea lumînări, se reculegea, căsca gura, sau făcea fotografii. Silvia imediat îşi intră în rol, şi  face turul Catedralei, adăstînd ea ştie pe unde şi de ce. Eu, mă aşez pe o bancă, dau roată din priviri şi tare regret că nu am tableta cu mine ca să o imortalizez, că aşa micuţă cum e, tare frumos se mai prezintă. Numai că mă încolţeşte o bănuială. Nu cumva? Ia să încerc. Scot telefonul dăştept pe care mi l-a împrumutat Robi, la care abia ştiu să răspund la apelurile sale, şi încep să butonez. Fie ce-o fi 🙂 Mna, că ţăranu’ de orăşanu’ a nimerit-o 🙂  Şi fac vreo zece poze repede repede repede, să nu cumva să uit cum le-am făcut 🙂

Mai hălăduim o leacă pe ici pe colo, cam ştim locurile, mare lucru nu prea mai este de văzut iar noi, nu prea lîncezim pe cîte-o bancă la infinit ca pensionarii, deşi… 🙂

Propun să mergem iar, către Place d’Armes că acolo, mai sunt ceva locuri de văzut. Ok. Urcăm iarăşi panta către Castelul Frontenac, şi o luăm la inspiraţie către un loc unde expuneau suvenire, Artizanii Catedralei. Habar nu am ce înseamnă şi chestia asta, dar, m-am dumirit acolo: suvenire vîndute în curtea parohiei engleze, unde tocmai am nimerit, la ceea ce nici măcar nu ştiam că există, adică la Catedrala St Patrick, biserică anglicană, a doua pe care o vizităm în Canada, după cea de la Montreal.

Citez: „Începută în 1800, Holly Trinity Anglican Cathedral, proiectată după modelul faimoasei Biserici St. Martin-in-the-Fields din Londra, a fost prima catedrală anglicană construită în afara insulelor Britanice. Arhitectura sa clasică, simplificată, a servit drept model pentru multe alte biserici din Canada. Forte puţin atinsă de vreme, după cei 200 de ani de existenţă, interiorul păstrerază mobilierul original, inclusiv o strană regală făcută din stejar englezesc.”

Mult mai puţin vizitată decît Catedrala Catolică din imediata apropiere. De ce? Pentru că influenţa englezilor în Quebec şi în Montreal, a scăzut foarte mult, şi asta nu chiar de acum ci, de mai multă vreme. Montreal este chiar considerat ca fiind arealul cu cei mai mulţi vorbitori de limbă franceză, după Paris, iar Quebec, este cea de a doua localitate, din Canada, desigur, majoritar francofonă. (problema este mult mai complicată, dar repet, nu voi aprofunda subiectul foarte suculent, dpdv istoric; este prea mult de spus)

Şi aici, Silvia a făcut ceea ce face ea în oricare lăcaş de cult: s-a rugat, s-a recules, a scris în cartea de la intrare. Eu mă mulţumesc să ştiu că Dumnezeu mi-a dat întotdeauna, DOAR ce-am meritat: şi Pace şi Nelinişti; şi Bucurie şi Suferinţă; şi Agonie şi Extaz. NU cer nimic în plus, faţă de ceea ce am, şi voi îndura orice voi avea de suferit, fără să mă revolt, ca Iov.

Adaug aici, o poveste scurtă: se spune că un om, a vorbit cu îngerul său păzitor şi l-a rugat insistent, să-l roage pe Dumnezeu, să-i permită să-şi aleagă o altă cruce de dus, pentru că asta pe care o ducea, era prea grea pentru el. Îngerul a făcut ce i-a spus acel om şi deodată,  omul a văzut in faţa sa, un maldăr de cruci; care mai mică sau mai mare, care mai grea sau mai uşoară, toate crucile fiind aşezate într-o stivă, de forma unui deal, care semăna cu Dealul Căpăţînii. Omul a spus: mulţumesc Doamne, că mă laşi să aleg. Iată, aceasta este crucea care mi se potriveşte. Îngerul său păzitor, i-a spus omului: EXACT ASTA este crucea, pe care ţi-a hărăzit-o ţie, bunul Dumnezeu!

După ce ieşim şi din acest aşzămînt bisericesc, o luăm iar agale către vale, prin centrul vechi al Oraşului de Sus. Ce să găseşti altceva decît magazin magazin magazin şi cafenele restaurante baruri? Aproapre nimic, cu excepţia Seminarului Iezuiţilor. Da, şi hoteluri de tot felul. Şi da, un quebecos vîrstnic şi cumsecade, care văzînd că ne-am oprit pe marginea unui trotuar, ne-a întrebat politicos, dacă avem nevoie de ajutor, ca să găsim vreo destinaţie 🙂 I-am mulţumit frumos, dar, nu era nevoie. Văzusem inclusiv o filială a magazinui Simmons unde o canadiană de calitate proastă, NU îndoielnică,  poate fi achiziţionată cu 165 de dolari (plus taxe, ajunge la aproape 200 de dolari). Chiar nu-s interesat. Repet: chiar cumpără cineva ceva, din aceste magazine?

Oricum, ne cam ameninţa ploaia, aşa că am decis să mergem spre casă. Era destul de tîrziu şi am apucat să vedem şi noi pe viu, că ŞI în Quebec, cu toată infrastructura de mare amploare a centurii înconjurătoare, la orele de vîrf, traficul este CONGESTIONAT, de credeam că am ajuns fără să ştim, cam ca în cărţile lui Mircea Eliade, prin transgresare a realităţii timpului, în bucale ot romanica lui madam pande-leoaica anti mustăcel 🙂

Mai e şi mîne o zi în Canada, că în romanica a început deja: de mai bine de trei ore, este deja vineri, 21 septembrie, în timp ce aici, în canadezia, mai avem patru ore, de joi, şi de berică şi de tolocănit cu Robi, care tocmai a terminat cu treburile sale, de azi! HUG 🙂

Probabil că se cuvine să amintesc şi de unde am auzit eu prima dată, de expresia, HUG. Era cu vreo… sută de mii de ani în urmă, cînd încă mai eram şi eu neruşinat de tînăr şi de fleţ 🙂 Mă pasionau muuuulte chestii, printre care şi astronautica (dar şi fenomenul OZN). Eram entuziasmat că OMUL cucerise LUNA şi urma să cucerească şi alte planete, eventual, GALAXIA întreagă, dacă nu şi muuuult mai mult decît atît.

Da, despre asta este vorba: după ce Armstrong a aselenizat (unii spun că aselenizarea a fost o făcătură), a fost tradusă şi în România o carte excepţională a doamnei Oriana Fallaci, Dacă soarele moare. În această carte, doamna Fallaci, arată cum a fost norocoasă că a primit o bursă prin intermediul căreia, a putut vizita centrul spaţial de la Huston, unde a văzut exact cum se pregăteau cosmonauţii. Şi în peregrinările sale prin State, doamna Fallaci a vizitat şi o rezervaţie de indieni în care, un bătrîn indian, invita lumea la HUG 🙂 Ce fac acum tinerii cu acest termen (de socializare la întîmplare), n-are nici-o legătură cu acel concept promovat de bătrînul indian autentic (de reconciliere).

Şi dacă tot am adus vorba despre acest subiect, cred că nu greşesc dacă amintesc aici de o altă carte la temă, La cinci minute după Cosmos, în care singurul cosmonaut român care a zburat în spaţiu, Dumitru Prumariu, şi-a relatat aventura, ajutat de un scriitor consacrat, Alexandru Stark.

Şi dacă tot am intrat în acest subiect, cred că se cuvine să amintesc şi că celălalt cosmonaut care nu a NU a zburat în cosmos, se numeşte Dumitru Dediu, care se zbate într-un anonimat celebru. De ce? Probabil pentru că atunci cînd Prunariu a fost în dificultate, şi a apelat la ajutor, l-a primit de la omul alături de care se pregătise ani în şir, om care după toate spusele celor vizaţi, ar fi trebuit EL să fie ales pentru misiunea respectivă, fiind mai calificat. Oricum, alegerea a fost a ruşilor. Dar, cine sunt eu să judec astfel de lucruri? Eu nu vroiam decît să vă spun, HUG!

Read Full Post »