CONTINENTELE INSOMNIEI / Gabriel Liiceanu

 

”Cînd aveam jumătatea vîrstei de acum, am scris o carte care se numea Cearta cu filosofia. Mă revoltam împotriva filosofiei academice, a culturii de aparat, a sistemelor filosofice (…) și vorbeam practicînd un romantism juvenil, despre o ceartă fără întoarcere. (…) Cearta mea de-atunci era cearta cu profesionalizarea filosofiei.”

Mai pe scurt spus, filosofia începuse să fie practicată de un număr de filosofi care se retrăseseră într-un turn strict specializat de fildeș și care pierduseră chiar sensul nașterii filosofiei  socratice: explicarea sensului vieții, cetățenilor. Marii creatori de sistem filosofic, Kant, Hegel, Schopenhauer, Heidegger ș.a. nu mai erau înțeleși decît de un număr restrîns de ucenici sau de admiratori, deveniți practic inexistenți pentru marele public cît de cît educat. Se ajunsese la un absurd perfect: ”în amfiteatrul de la Universitatea Seattle, cu sute de locuri, plin ochi, în care urma să vorbească Jacques Derrida (…). Derrida, calm, se urcă pe podium și se așază la masa din mijloc, (…) își pune ochelarii și începe să citească – în limba franceză! (…) În auditoriu, nici o mișcare, toți par a asculta cu atenție respectuoasă”. De prisos a spune că mai nimeni nu pricepea limba franceză dar, ”simplul fapt de a fi fost acolo cînd vorbea marele Derrida era magic important, iar orele de plictiseală, un preț de nimic”.

Explică mai departe autorul: ”căpătasem oroare de fastul conceptului, de aroganța lui, de pretențiile lui de a explica totul, care sfîrșeau cel mai adesea în performanța de a măcina vidul. Lăsîndu-se confiscat de concept, filosoful, afirmam, devenea preotul care stă de vorbă cu Dumnezeu într-un limbaj pe care comunitatea credincioșilor nu-l poate înțelege.” Totul este spus aici!

De aceea, autorul recurge la un exemplu: ”Heiddeger făcuse o încercare disperată de a surprinde sub o formă conceptuală facticitatea existenței, palpitul ei de fiecare clipă. (…) dar la un  moment dat (…) el recurge in extremis vrînd să ofere analizei un reper, la un exemplu literar, la nuvela lui Tolstoi Moartea lui Ivan Ilici”.

Așadar, intră în scenă literatura, pentru că filosofia nu putea atinge viața în direct. Și pornind tot de la un exemplu concret, o analiză hermeneutică a Scrisorii pierdute cu ajutorul lui Platon, analiză făcută de un doctorand al lui Heiddeger, (Alexandru Dragomir, singurul filosof român care a practicat filosofia pe cont propriu și care în timpul vieții n-a publicat nimic) domnul Liiceanu alege cîteva teme filosofice pe care le tălmăcește folosindu-se de poveștile scrise pentru maturi, cărțile.

Citez:

Șapte eseuri despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețe ascunsă, îndrăgostire, neîntîlnire; spune autorul: ”mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adîncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mînă de oameni? Iar cei care au pretenția că gîndesc mai pot s-o facă fără aibă harul de a-i pune pe alții pe gînduri?

Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întîlnit literatura dinăuntrul filosofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după ”cearta mea cu filosofia” de acum cîteva decenii. (…) Am gîndit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și făcînd-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decît dacă aș fi rămas singur, față în față cu esențele pure”.

Read Full Post »

Carlo M. Cipolla (despre) Legile fundamentale ale imbecilității umane

Un scurtisim eseu pe această tema a apărut la Humanitas în 2014 fără să facă mare vîlvă. Păcat, pentru că este un sclipitor eseu despre cum se duce de rîpă societatea în care trăim deși știm bine că nu (prea) merităm acest lucru…

Despre autor nu știm mare lucru, în afară de o scurtă notă a editurii italiene unde a apărut prima traducere într-un volum colectiv intitulat allegro ma non troppo și nici nu are (prea) mare importanță. Important este eseul, pe care chiar autorul s-a învrednicit să-l caracterizeze într-o scurtă notă de început. Iat-o:

”Compania Mad Millers a tipărit doar un număr limitat de exemplare ale cărții de față, care nu se adresează imbecililor, ci oamenilor care au de-a face uneori cu aceștia. Ar fi deci un exces de zel să adaug că nici unul dintre cei care vor primi această carte nu are cum să se încadreze în aria Im a graficului de bază (grafic care ilustrează împărțirea oamenilor în patru categorii și anume neajutorați (N) inteligenți (I) răufăcători (R) și evident, imbecili (Im). – n.m. tibi) cu toate acestea, ca majoritatea exceselor de zel, este mai bine de menționat decît de ignorat, deoarece, așa cum spune filozoful chinez, ,,Erudiția este sursa înțelepciunii universale; dar nu înseamnă că nu poate deveni cîteodată cauza unor neînțelegeri între prieteni.,,”

Mai întîi să enumerăm cele cinci legi în formularea autorului:

1. Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea.
2. Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice însușire a respectivei persoane.
3. Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a cîștiga nimic în schimb, uneori suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.
4. Non-imbecilii vor subestima întotdeauna influența negativă a imbecililor. Îndeosebi, non-imbecilii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de-a face și/sau a te asocia cu imbecilii se va dovedi cu siguranță o mare greșeală.
5. Imbecilul este cel mai periculos tip de persoană. Cu corolarul: imbecilul este mai periculos decît un răufăcător.

***

Pare limpede? Cam da… Totuși să explicăm fie și pe scurt, cum vede autorul aplicarea celor cinci legi. Să începem așadar, cu cea de a cincea lege. De ce este un imbecil mai periculos decît un răufăcător? Pornind de la împărțirea oamenilor în cele patru categorii sus-menționate, vom stabili că neajutorații sînt cei care prin acțiunile lor vor avea pierderi neplanificate în beneficiul altora, inteligenții sunt cei ale căror acțiuni vor avea beneficii pentru toate lumea inclusiv ei, răufăcătorii sunt cei care plănuiesc devalizarea altor indivizi în beneficiu sctrict propriu.

Iar imbecilii? Ei bine, imbecilii sunt cei care ”cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a cîștiga nimic în schimb, uneori suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.” Adică exact așa cum statuează legea a treia. Dacă în cazul răufăcătorilor nu se face decît un transfer de bunuri și servicii de la un individ la altul, societatea pe ansamblu neavînd nimic de pierdut, în cazul imbecililor pierderile sunt pe ansamblu, adică pierderi pentru toată lumea!

Mai departe, restul este simplu. Prima lege ne surprinde și parcă am fi tentați să o respingem. Totuși, autorul a întreprins studii riguroase și demonstrează acest lucru în eseu. Pe mine m-a convins…

A doua lege se referă la răspîndirea imbecililor în toate straturile societații, de la oameni simpli la genii, de la analfabeți la premia(n)ți Nobel, de la necalificați la maiștri, etc etc, neținînd seama nici de etnie, nici de rasă, nici de sex, nici de vîrstă, nici de nimica nimicuța. Imbecilul este omniprezent și acționează constant în detrimentul tuturor.

A patra lege este atît de evidentă, încît nici măcar nu are rost să o mai explicăm. Dau două exemple: tăierea necugetată a salariilor cu 25% (aproape nimeni nu l-a iertat pe pirat pentru acest lucru) și asocierea liberalilor la usl.

Pentru a cincea lege dau din nou, cuvîntul autorului: ”indiferent de perioada istorică luată în considerare, este impresionant că fiecare țară aflată pe o traiectorie ascendentă are în mod inevitabil un anume procent de imbecili. Totodată, are și un procent neobișnuit de mare de oameni inteligenți,care reușesc să limiteze libertatea de acțiune a imbecililor și în același timp, produc un profit îndeajuns de mare pentru a progresa atît în interesul propriu cît și al celorlalți membri ai societății.

Într-o țară aflată în declin, procentul imbecililor este în continuare constant dar se poate observa la restul populației o creștere alarmantă a numărului de răufăcători cu înclinații spre imbecilitate (…) dar și o creștere a numărului de neajutorați din cadrul celorlalte profesii. Asemenea schimbări în alcătuirea populației non-imbecile duc inevitabil la creșterea puterii distructive a procentului de imbecili și declinul devine astfel o certitudine. Iar țara se duce de rîpă.”

Limpede acum de ce merge România spre neant?

Read Full Post »

Trece şi asta

Privind la harta politică a României, hartă rezultată în urma recentului scrutin electoral, se vede cu mare uşurinţă că „albastrul” reprezentat de alegătorii care l-au votat pe Iohannis este situat în vestul ţării, adică regiunea denumită în mod generic Ardeal, iar „roşul” reprezentat de alegătorii lui Ponta domină copios restul teritoriului ţării. Spunea Constantin Noica într-un eseu intitulat „Ardealul în spiritualitatea românească”*:

„S-ar putea scrie o pagină neasemuit de adîncă asupra neamului nostru, pagină al cărei titlu să fie: Somnul în istoria românească. Nu sunt multe neamurile care să fi fost atît de aproape – în rău sau în bine – de odihna cea mare şi nefiinţă. Fără să vrem, de cele mai multe ori fără să vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie naţională în care-am trăit veacuri de-a rîndul pînă să căpătăm conştiinţa de neam şi pînă la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mîntuit, adîncindu-ne în noi înşine; dar somnul ne-a şi paralizat, păstrîndu-ne prea mult în noi înşine. Iar în această viaţă naţională, din fericire dar şi din nefericire amorţită de somn, Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe; iată, în două cuvinte, rolul pe care i-l descifrăm în spiritualitatea românească”. Numai că, „Ştim cu toţii că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat naţional, ci că Ardealul e cel care s-a alipit ţărilor româneşti”, mai spunea marele filosof Constantin Noica.

Numai că ne-am cam obişnuit ca neam cu starea de letargie, cu somnul cel de moarte. Ne-am cam obişnuit ca neam cu traiul de azi pe mîine, cu fuşereala, cu micuţa combinaţiune ad hoc, cu „pila” (nu ştii pe cineva? – întrebăm cînd avem ceva de rezolvat) ne-am cam obişnuit ca neam cu traiul într-un dolce far niente pentru că nu-i aşa? merge şi aşa! Ne-am cam obişnuit ca neam cu o durere surdă: propria noastră neputinţă de a ieşi la un liman. Ce-i aceea o durere surdă, am fost întrebat? Foarte pe scurt, răspunsul meu este:

Durerea surdă este durerea cu care te-ai obişnuit; este durerea cu care te “complaci” crezînd că trece repede şi care nu se grăbeşte să treacă. Durerea surdă este chinul pe care îl înduri cu inconştienţă deşi, ai la dispoziţie mijloace pentru a scăpa de ea. Durerea surdă este durerea pe care o suporţi benevol, pentru că nimeni nu te împiedică să te tratezi. Cea mai gravă durere surdă, este durerea sufletului! “Trece şi asta” e una dintre cele mai uzuale vorbe rostite în spaţiul public românesc.

Trece şi asta, care va să zică. Sigur că trece, cum să nu treacă? Vor trece şi alegerile astea, un nou preşedinte se va instala la Palatul Cotroceni, iar noi ne vom vedea ca şi pînă acum, de vieţile noastre. Cum vom trăi? Nu pare să ne pese prea mult! Cum să explici altfel că aproape jumătate dintre români NU votează? Deci avem de ales între cele două alternative: ori starea de veghe reprezentată de Ardeal, ori durerea surdă reprezentată de restul teritoriului. Foarte semnificativă este mica pată de culoare verde dar despre acest lucru, altădată.

*Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, 2012, p. 102

De citit – şi comentat – excelenta postare de pe POLITEIA

Read Full Post »

În voia istoriei

„Prezentul este opera trecutului. România s-a făcut într-un anume fel: de aceea este aşa cum este. Parcurgîndu-i rapid istoria, am putut identifica o lungă serie de trăsături specifice, mai mult sau mai puţin îndepărtate de condiţia europeană ,,medie,, şi prinse ele însele în combinaţii contradictorii. Înlănţuindu-se, toate aceste particularităţi, prea multe particularităţi, conduc la România de astăzi. O ţară care se încăpăţînează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori şi reuşite, nu doar neîmpliniri şi dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice şi ceea ce merge. Nu e un merit să mergi corect, e o deficienţă să mergi strîmb (sublinierea mea, tibi). Ce poate fi mai îngrijorător decît faptul că atît de mulţi tineri, tot mai mulţi tineri, şi printre cei mai promiţători, îşi văd realizarea doar în afara României? Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică şi cît mai puţin îngăduitoare: să ajungem să separăm mediocritatea şi impostura de valoare. În lături!, exclama Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Vrea România să o facă?”

Cu aceste cuvinte se încheie o carte a domnului Lucian Boia, De ce este România altfel? carte apărută la Editura Humanitas în anul 2012 la scurtă vreme de la lovitura de stat din acel an. Carte care a generat aprige dispute între susţinătorii de atunci ai USL şi denunţătorii loviturii de stat (parţial reuşită). Carte care iată, este mereu actuală: de ce este România altfel? întrebare care se pare, nu dă frisoane decît unei mici părţi a electoratului: susţinătorii fără compromisuri ai democraţiei. Repet, fără compromisuri! Pentru că aşa cum am subliniat mai sus, „nu e un merit să mergi corect, e o deficienţă să mergi strîmb”. Şi cum se numeşte oare, alegerea răului cel mai mic, dacă nu cumva compromisul generat de mersul strîmb? „Las că merge şi aşa”, este o vorbă distructivă pentru mentalul colectiv, la fel şi „fă-te frate cu dracul pînă treci puntea” la fel şi alte „nestemate” ale înţelepciunii populare.

Înţelegerea USL din vara anului 2012 a fost: preşedinte din partea PNL, premier din partea PSD. Şi aşa a şi fost pentru scurtă vreme: după suspendarea abuzivă a preşedintelui Băsescu, la Cotroceni a fost instalat Crin A. iar premier de atunci şi pînă acum este VV Ponta. La formidabilele presiuni internaţionale, pînă la urmă referendumul pentru demiterea preşedintelui a fost invalidat, iar domnul Băsescu şi-a reluat locul de drept ca şef al statului. Numai că.

De atunci şi pînă acum, autorii loviturii de stat au dat lovitură după lovitură temeliilor statului de drept. Şi totuşi, (se pare că) statul încă mai rezistă. Rezistă în special datorită unor instituţii cum sunt ANI şi DNA, instituţii care-au trimis în faţa instanţelor de judecată infractori care pînă de curînd păreau intangibili. Iar instanţele de judecată – cu precădere ÎCCJ, au trimis la puşcărie mare parte dintre „greii” politicii şi abonaţilor la contracte grase cu statul.

Unde suntem acum? În faţa alegerilor prezidenţiale pentru că cel de-al doilea mandat al preşedintelui Băsescu a ajuns la final. Avem de ales între 14 competitori dintre care cu şanse contează numai vreo patru: Elena Udrea, Monica Macovei, Klaus Iohannis şi VV Ponta. Actualul premier este susţinut de alianţa de la guvernare mai puţin UDMR şi conduce detaşat în sondaje. Primarul Sibiului este poziţionat în sondaje pe locul doi, este susţinut de PNL – în care s-au vărsat PDL şi FC (mru). Pe locul trei – şi patru – nu este tocmai limpede care dintre cele două doamne se situează. Hai să vedem ce avem de ales. Voi spune foarte pe scurt, părerea mea. Adică. Despre VV Ponta nu mă obosesc să spun prea multe. Toţi oamenii de bună credinţă ştiu că acesta nu este decît vîrful aisbergului corupţiei din PSD. Despre Elena Udrea nu spun decît că este beneficiara – fără pic de merit – a unei construcţii politice deturnată de la firescul pentru care fusese construită, şi anume PMP. Despre Klaus Iohannis nu am de spus decît două lucruri: 1. este susţinut de PNL, parte activă a loviturii de stat din 2012, el însuşi negaţionist al loviturii de stat şi 2. are probleme cu ANI. N-am ascuns niciodată că preferata mea este doamna Monica Macovei şi dau numai cîteva motive: este singura candidată care şi-a construit campania electorală numai cu donaţii de la entuziaştii care s-au săturat de actuala clasă politică, este creatoarea instituţiilor de care se tem toţi borfaşii, adică ANI şi DNA şi în plus de asta are o largă recunoaştere internaţională a meritelor domniei sale la construcţia statului de drept în România.

Indiferent ce candidat vreţi să susţineţi, este foarte important să participaţi la vot şi să alegeţi cu convingerea că alegeţi un candidat cu adevărat bun, nu un candidat mai puţin rău decît altul!

Read Full Post »

Lecţie de(spre) seducţie

Aşa cum am mai spus, în timpul vacanţei din MALTA am recitit în timpii morţi (de ex. în avion sau la Laguna albastră) Jurnalul de la Păltiniş. Ajuns acasă, am decis să recitesc mai multe dintre cărţile domnului Liiceanu, cărţi pe care le am în bibliotecă. A urmat Uşa interzisă, Despre minciună, Despre ură, Cearta cu filosofia (parţial) şi am ajuns la eseul Despre seducţie. Primul capitol – Scurtă analiză fenomenologică – este expunerea de motive şi instrumentarul folosit: termeni din greacă, din latină etc plus o schiţă a substanţei eseului adică cel de-al doilea capitol – Seducţia ca secvenţă a luptei dintre carne şi spirit –, eseul terminîndu-se firesc cu o secvenţă de – Încheiere.

Cel de-al doilea capitol al eseului este structurat şi dezvoltat în cinci părţi:

I – Spiritul învinge carnea, cu trei subcapitole 1. Platon (în trei momente: Charmides, Alcibiade şi sufletul înaripat). 2. Creştinismul. 3. Amour courtois. Madonizarea femeii.

II – Spiritul în echilibru cu carnea, cu două exemple. 1. Romeo şi Julieta. 2. Martin Heidegger şi Hannah Arendt.

III – Carnea învinge spiritual dinăuntrul spiritului. Decameronul, cu două subcapitole 1. Mănăstirea: aparenţă şi ipocrizie. Călugărul ca hypocrites. 2. Recuperarea statutului cărnii.

IV – Carnea învinge spiritual: senzualitatea pură. Don Juan, cu două părţi. 1. Don Juan al lui Moliere. 2. Don Giovanni al lui Mozart în viziunea lui Kierkegaard.

V- Spiritul îşi ia revanşa: cultura. Senzualitatea spiritului, de asemeni în două părţi. 1. Cultura ca dare în vileag. De la actul înţelegerii originare la industria culturală (Kulturarbeit). 2. Revenirea la modelul intim al înţelegerii originare. “Formarea” (Bildung) şi elita culturală.

Şi dacă tot am dat un scurt fragment din Uşa interzisă, fragment intitulat irepetabila iubire, a venit vremea, cred, să  ilustrăm acel minunat fragment cu analiza binecunoscutei poveşti de iubire dintre Romeo şi Julieta, în viziunea domnului Liiceanu.

Spune domnul Liiceanu: “Este ciudat că noi ne referim la povestea faimoşilor îndrăgostiţi din Verona făcînd de fiecare dată abstracţie de preambulul ei: că Romeo este deja îndrăgostit (dar nu de Julieta!) în clipa în care o întîlneşte pe Julieta.” Da, Romeo era deja îndrăgostit de altă fată, care din păcate, era inaccesibilă pentru că “Ea s-a jurat în veci să nu iubească / Făcînd prin jurămîntul ei barbar / din mine-un mort…”.Desigur, familia îl îndeamnă pe Romeo să o uite pe fată dar el răspunde, “în buna logică a iubirii, că iubirea este pentru o fiinţă anume şi că pe aceasta n-o va putea uita niciodată.”  Şi totuşi, a doua zi, la balul oferit de familia sa, Romeo se îndrăgosteşte fatal de Julieta! De aici şi celebra acuză dată fustangiilor: Romeo! Era totuşi tînărul Romeo un uşuratic? Nici vorbă! Spune domnul Liiceanu: “Romeo trăieşte într-un a priori al dorinţei, … într-o fantasmă care îşi caută reprezentarea… Romeo trăieşte, dacă putem spune aşa, emoţia iubirii, starea de îndrăgostire, dar nu încă iubirea”. Romeo n-are cum să trăiască un adevărat sentiment de iubire cîtă vreme “femeia prin care vrea să întrupeze acest ideal, nu răspunde”.

În acest stadiu, toţi îndrăgostiţii seamănă între ei şi pot fi lesne depistaţi prin semnele zbuciumului interior, exteriorizate prin lipsa apetitului, insomnii, suspine şi chiar plîns din senin. “Cîtă vreme ei nu au ajuns să traiască gesturile fondatoare care creează un cuplu ca uniune unică şi nerepetabilă a două persoane, ei nu au apucat să iasă din imensa tautologie a speciei şi a erotismului”.

Cu prima fată de care se îndrăgostise, Romeo nu ajunsese să facă nici măcar un gest fondator al unui cuplu de îndrăgostiţi. “Dincoace, în schimb, strîngerea de mînă şi sărutul, ce au loc la acel bal mascat … sunt gesturi fondatoare, primele care îi dau cuplului forţa lui de adeziune… Din clipa aceasta Romeo şi Julieta au la ce să facă recurs. … sunt gata să intre în eternitate cu amprenta inconfundabilă a iubirii lor”.

Şi dacă v-am trezit curiozitatea despre această analiză, o puteţi continua citind  volumul Declaraţie de iubire / Gabriel Liiceanu / Humanitas / 2001, pp. – 35-36.

 

Read Full Post »

Irepetabila iubire

„Cine a spus că iubirea repetă, că ea nu este decît o imensă tautologie a speciei în care se scaldă, prefirînd aceleaşi gesturi, toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile acestea nimeni, pînă la cei doi, nu le-a mai făcut vreodată şi nimeni, pînă la sfîrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea în somn, atingerea de o clipă a mîinilor, părul udat de ploaie sînt amprente pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de coeziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin recursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se întîmplă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămîn. Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se datorează acelei suite de întîmplări irepetabile prin care în viaţa noastră, o dată sau de mai multe ori, am căzut în iubire. Prin ele, fiecare partener păstrează în sufletul lui, – gravată pentru eternitate -, figura celuilalt şi, tot aşa, memoria cuplului rămîne intactă în istoria nescrisă a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare dată schema universală a iubirii într-o particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei absolută.”

Fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă, Humanitas, 2002, p.259

Întrebarea e: cum ştii că un fior simţit în primă instanţă în faţa „celuilalt” din viitorul posibil cuplu, este un fior de iubire adevărată care se poate sublima într-un etern inefabil şi nu este doar o simplă dorinţă carnală care se poate ostoi consumîndu-se grăbit?

Read Full Post »

Marx. Schiţă de portret

Citez din cartea domnului Gabriel Liiceanu, Despre ură, carte apărută în 2007 la Humanitas:

Manifestul Partidului Comunist se încheie cu o retorică a inducerii spaimei: „Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste!” Opt ani mai tîrziu, într-un discurs din 14 aprilie 1856, Marx spune că: „Istoria va fi judecătorul, iar proletariatul – călăul”.

Se ştie că Marx a debutat la 23 de ani cu două poezii intitulate Cîntece sălbatice, poeme apocaliptice în care se împleteau ura, violenţa, setea de distrugere şi stranii pacturi cu diavolul. În numele unui „Dumnezeu rece”, proferează „blesteme enorme la adresa omenirii”. În formidabilul portret pe care i-l face, Paul Johnson scrie la un moment dat: „Nuanţa de violenţă omniprezentă în marxism şi exhibată în mod constant de comportamentul concret al regimurilor marxiste era o proiecţie a omului Marx. Acesta şi-a trăit viaţa într-o atmosferă de extremă violenţă verbală, explodînd periodic în scandaluri violente şi uneori în atacuri fizice”*.

Nu suporta să fie contrazis, iar cînd discuţiile cu el degenerau în certuri teribile, ferestrele se închideau pentru ca ţipetele să nu ajungă în stradă. Portretele rămase de la contemporani coincid. A fost descris ca „inadmisibil de murdar”, cu o privire fioroasă şi avînd ca replică recurentă „te voi anihila”. A proferat violenţa („cînd ne va veni rîndul, nu ne vom deghiza terorismul”) şi a acceptat asasinatul („cu condiţia să fie eficient”). Crizele dese de furunculoză, provocate de lipsa de igienă, îl făceau deosebit de violent şi, în perioada în care redacta Capitalul, îi scrie lui Engels: „Orice s-ar întîmpla, sper ca burghezia va avea, atît cît va exista, motiv să-şi amintească de bubele mele.”** Un apropiat al său, Techow, îl descrie ca pe un om „cu o rară superioritate intelectuală” şi adaugă: „…dacă sufletul i-ar fi fost pe măsura intelectului şi ar fi purtat în el tot atîta dragoste pe cîtă ură, m-aş fi aruncat în foc pentru el.”*** Bakunin, care i-a fost multă vreme prieten, scrie despre el că avea o trufie care-l împingea „pînă la ticăloşie şi nebunie”****. Aceste explozii de ură, violenţă, ticăloşie şi nebunie, care la Marx nu au depăşit graniţele limbajului (drept care mulţi au fost înclinaţi să ia vehemenţele verbale din scrierile sale drept figuri de stil ale unui suflet învolburat şi revoluţionar-romantic), au devenit realitate istorică în toate ţările care au trecut printr-o „revoluţie socialistă” şi au făcut experimentul marxist pe pielea lor. Am încheiat citatul.

Nu-mi rămîne să cred decît că, toţi cei care votează în continuare diversele partide care sunt continuatoarele partidelor de extracţie comunistă se regăsesc în acest portret, chiar dacă între timp aceste partide s-au vopsit în socialişti sau în social-democraţi.

*Paul Johnson, Intelectualii, Humanitas, bucureşti, 2002, p. 105*

**Vezi Paul Johnson, op. cit., p. 110**

***Ibid., p. 109***

****Vezi Richard Wurmbrand, Marx şi Satan, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1994, p.15 (trad. din engleză Traian Călin Uba).

Read Full Post »

Pe ce se bazează totuşi, pesede

După ce preşedintele Senatului a hotărît că senatorii n-au ce face la Parlament – adică să discute despre permiterea anchetării doamnei Cati şi a domnului Miki – şi mai bine stau ei pitiţi în teritoriu pentru campania electorală, se caută o soluţie pentru amînarea anchetării altor pesedişti de nădejde: tata socru, guzganul rozaliu şi bombă de ultima oră, fostul ministru al maaaarilor proiecte, 🙂 un domn pre numele său, Şova.

Despre Hrebenciuc îmi închipuiam aproape orice dar ce a făcut el în chiar ziua în care a fost anunţat că este cercetat penal, nu mi-ar fi trecut prin cap: a vorbit cu Şova despre un troc politic: tu mă scapi de dosare vorbind cu ministrul justiţiei, eu te fac şef de partid după ce Ponta devine preşedinte. Chiar nu ştiu ce să mai cred! Oamenii ăştia chiar au devenit aerieni. Dacă nici măcar faptul că sumedenie de „afacerişti” şi foarte mulţi miniştri sunt nu doar anchetaţi şi trimişi în judecată ci, chiar se află după gratii nu i-a trezit la realitate, nu mai văd ce ar putea să-i mai trezească!

O mică paranteză: un inculpat fost ministru a intrat pe mîinile justiţiei cu maximă celeritate; de mirare? Deloc! Dacă a avut ghinion şi nu se mai află în gaşca de la putere…

Se vehiculează şi alte nume dar, deocamdată numai la nivel de zvonuri. Dosare grele ca Microsoft, EADS şi mai nou dosarul retrocedărilor ilegale a zeci dacă nu chiar sute de mii de hectare de pădure sunt în discuţie publică zi de zi. Te-ai aştepta ca în acest caz, tendinţa de vot a oamenilor către candidatul PSD să fie în picaj. Aşa e? Nu prea. Este drept că există o tendinţă descrescătoare dar, Ponta întruneşte încă circa 40% din intenţia de vot.

Trec peste faptul că se foloseşte fără pic de reticenţă de toate mijloacele pe care i le pune poziţia de Prim Ministru la dispoziţie cum ar fi deplasări în ţară şi în străinătate, promisiuni electorale care ar greva bugetul cu miliarde de euro etc şi mă opresc asupra unui singur aspect: din cine-i formată massa asta electorală de 40% care nu-i impresionată de nimic şi votează pesede cu ochii închişi.

Am găsit un răspuns în Uşa interzisă / Gabriel Liiceanu / Humanitas, 2002, p. 308. Citez: Observaţia  Hannei Arendt că „plebea”, the mob („gloata”, „vulgul”), spre deosebire de popor, este cupa istoriei în care se colectează reziduurile tuturor claselor sociale, este scursura acestora, şi tocmai ea este vînată şi manipulată de haimanalele politice care o flatează şi în care plebea, apoi, se recunoaşte. Prin acest pact făcut între de-clasaţii societăţii şi cinicii guralivi este apoi zdrobit şi aliniat poporul, componenta onestă a societăţii, care nu se poate apăra nici prin vorbe obraznice, nici recurgînd la violenţă.

Concluzia este că cele mai apărate (stabile) sînt societăţile care, din cauza bogăţiei, nu au plebe (ca Elveţia sau Norvegia) şi cele mai expuse, societăţile sărace şi „plebeiene” ca România etc. Am încheiat citatul.

Bine, Hanna Arendt a scris aceste rînduri cu gîndul la Hitler şi la acoliţii săi. Dar, cine-şi mai aduce aminte că nazismul şi socialismul au aceeaşi rădăcină ideologică?

Între momentul în care Hanna Arendt a scris rîndurile de mai sus – perfect actuale! – şi momentele pe care le trăim noi – în altă ţară! – au trecut peste şase sau chiar şapte decenii. Cum de nu învaţă oamenii chiar nimic din istorie?

Read Full Post »

A trage cu arcul fără să tragi cu arcul

Într-una dintre vacanţele petrecute în ţară, Flipi a ţinut să-mi arate cum se scrie (în japoneză – n.m., tibi) „a face un lucru fără efort”. Mi-a desenat un  semn complicat (kanji – n.m., tibi) şi mi-a spus: Semnul acesta înseamnă de fapt „a trage cu arcul fără să tragi cu arcul”. La originea lui se află o poveste. Locuia într-un sat, la poalele unui munte, cel mai bun trăgător cu arcul din ţară. Într-o zi, vine la el un tînăr şi-l roagă să-l ia ucenic. Este acceptat şi vreme de 20 de ani celălalt îl învaţă tot ce ştia din trasul cu arcul. Vine ziua cînd ucenicul părăseşte satul. Profesorul său îl însoţeşte o bucată de drum, se despart, dar, cînd ajunge la capătul uliţei, elevul pune o săgeată în arc şi o slobozeşte către maestrul său. Celălalt se întoarce şi săgeata pe care o slobozeşte la rîndul său o întîlneşte pe aceea care venea către el. „De ce-ai făcut asta?”, îl întreabă pe ucenic, apropiindu-se de el. „O, îi răspunde acesta, am vrut să fiu cel mai bun arcaş din lume, dar cu tine, eram doi.” „Te-ai fi înşelat oricum, pentru că nici tu, nici eu nu suntem cel mai bun arcaş. Cel mai bun arcaş este un bătrîn care locuieşte pe vîrful muntelui acesta. El trage cu arcul fără să tragă cu arcul.” Ucenicul ia drumul muntelui şi după multe zile de mers ajunge în vîrf şi-l întîlneşte pe bătrîn. „E adevărat că poţi să tragi cu arcul fără să tragi cu arcul?” „Da, e adevărat”, îi răspunde bătrînul. „Arată-mi.” Bătrînul întinde braţele, ţinteşte o vreme văzduhul şi cînd lasă mîinile jos un vultur se prăbuşeşte la picioarele lui. Douăzeci de ani rămîne cel care tocmai urcase muntele, pentru a învăţa de la bătrîn să tragă cu arcul fără să tragă cu arcul. După 20 de ani, bătrînul se stinge şi ucenicul coboară în sat. Ajunge cînd fostul său profesor trăgea să moară. „Ştiam că ai să vii, te-am aşteptat pentru a-ţi dărui arcul meu.” „Arcul tău?” întreabă cel coborît din munte. „Ce este acela arc?”

Fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu / Uşa interzisă / Humanitas, 2002, p. 89. Cartea poate fi citită on-line AICI

Read Full Post »

Diavolul la matineu

Curînd după ce-i dădu afară din Paradis pe om şi pe femeia lui, ba îi mai şi blestemă să aibă numai necazuri unul de pe seama altuia, se zice că Dumnezeu fu cuprins de părere de rău. „m-am pripit, îşi spuse cu căinţă Atotputernicul. De fapt, ăştia doi sunt copiii mei şi ar fi trebuit să am mai multă răbdare cu ei. Sunt soi bun şi fata, şi băiatul, că doar eu i-am făcut, da’ cu anturajul rău al şarpelui, la ce puteai să te aştepţi din parte-le? Acuma, să văd cum aş putea să le fac viaţa ceva mai uşoară şi mai plăcută… Hmmm, nu prea ştiu cum…”

Şi fiind în pană de idei, Cel Veşnic se adresă îngerilor:

– Ei, voi, băieţi, ia nu mai cîntaţi atîta şi ziceţi-mi ce să fac, pentru ca omului să-i fie un pic mai bine?

Îngerii nu păreau nici ei prea dumiriţi. Totuşi, după ce îşi rîcîiră un pic a inspiraţie aureolele de raze, unii propuseră să i se dea omului una sau două perechi de picioare peste cîte avea, ca să alerge foarte sprinten acolo unde ar pofti; alţii – să i se dea încă un ochi, neapărat la spate, în ceafă, ca să vadă orice primejdie, chiar venită dinapoi; alţii – să aibă cîte şaizeci şi unu de degete la fiecare mînă, ca să fie mai îndemînatic; în gen eral, propunerile luară acest aspect. Dar Preaînaltul se opuse:

– Vor învăţa şi singuri şi fără toate astea să alerge ca vîntul, să vadă totul chiar de la mare distanţă şi în toate direcţiile, iar îndemînarea lor nu va cunoaşte limite. Ce spuneţi voi sunt neghiobii, aşa că nu ştiu de ce vă mai ţin în Cer pe casă şi masă!

– Doamne, ascultă şi propunerea mea proastă! răsună o voce dogită din fundul grădinii.

– A, Satano, tu eşti? Ai şi tu idei?! (Hotărît, ăstuia i s-a schimbat vocea şi nu mai e bun de cor printre îngeraşii mei! îşi  spuse în gînd Atotştiutorul. Am să-l trimit jos… la dracu-n praznic!)

– Dă-le, Doamne, visele frumoase…

– Păi le-am dat deja! Doar n-or fi avînd coşmaruri chiar în fiecare noapte visîndu-te pe tine!

– Nu, Doamne, nu despre visele de noapte vorbesc; alea nu servesc la mare lucru, căci se şterg odată cu dimineaţa. Ci dă-le acum oamenilor să viseze cu ochii larg deschişi vise de zi – cît mai multe! Astea nu pier decît anevoie, căci nu le pot împrăştia razele soarelui; astfel viaţa li se va părea mai frumoasă, primejdiile mai îndepărtate şi mai mici şi răul mai decolorat… şi aşa vor fi fericiţi… un timp măcar!

Atotmilostivul căzu pe gînduri cîteva momente:

– Mda, recunosc, asta e o idee ceva mai deşteaptă decît aia cu ochiul înfipt în ceafă sau mîna cu şaizeci  şi unu de degete, deşi vine de la slutul ăsta… mormăi El. Ştiu eu? Fie.

Şi se făcu aşa, iar oamenii începură să viseze frumos cu ochii deschişi, ziua în amiaza mare… şi se grăbiră să aducă osanale Domnului, binecuvînta fie Numele Lui în veci.

Doar că, în entuziasmul lor, ei uitară să vadă că pe dosul tuturor acelor vise fermecătoare, care rulează gratis pentru ei, matinei de matineu, stătea scris mărunt-mărunt (cum e scris numele ingredientelor cancerigene de pe ambalajele cu bomboane): „scenariul şi regia – Dumnezeu; după o idee a Diavolului”…

Fragment selectat dintr-o excelentă carte a domnului Andrei Cornea  Miracolul / Humanitas / 2014 carte din care puteţi citi cîteva pagini pe situl editurii, AICI

Read Full Post »